ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3469/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3469/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față, deliberând, constată următoarele:
Prin decizia nr.
17/ap din 28 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr.
858/119/2010 a fost admis apelul declarat de reclamantul M.C.G. împotriva
sentinței civile nr. 960 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Covasna care a
fost modificată în tot.
A fost admisă acțiunea
formulată și precizată de reclamantul M.C.G. în contradictoriu cu pârâta SC A.
SRL și în consecință s-a constatat încetarea contractului de închiriere din 3
august 2004 încheiat de părți.
S-a dispus rezilierea
contractului de închiriere încheiat de părți la data de 31 martie 2005 având ca
obiect imobilul situat în localitatea Sâncrai, județ Covasna, înscris în CF
Sâncrai.
S-a dispus evacuarea
pârâtei din imobil. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de
4298 lei cheltuieli de judecată.
A fost admisă în
parte excepția prescripției dreptului la acțiune.
A fost respinsă
cererea reconvențională formulată de pârâtă și a fost obligată intimata să
plătească apelantei suma de 5445 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța
această soluție, curtea de apel a avut în vedere următoarele:
S-a constatat că prin
sentința civilă nr. 960/2010 pronunțată de Judecătoria Brașov s-a respins
excepția prescripției dreptului de a invoca nulitatea absolută a contractului
de închiriere.
S-a respins cererea
formulată de reclamantul M.C.G., în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL.
S-a admis cererea
reconvențională formulată de pârâta SC A. SRL în contradictoriu cu reclamantul
M.C.G., înregistrată în dosarul nr. 858/119/2010, conexat la prezenta cauză.
S-a constatat
nulitatea absolută a contractului de închiriere din 31 martie 2005.
S-a constatat
valabilitatea contractului de închiriere din 3 august 2004 încheiat între
reclamantul M.C.G. și parata SC A. SRL.
A fost obligat
reclamantul M.C.G. la plata în favoarea părătei SC A. SRL a sumei de 5.560 lei
cu titlul de cheltuieli de judecată.
În motivarea
hotărârii s-a arătat că imobilul înscris in CF Sâncrai, având numărul
administrativ 5 din aceiași localitate este proprietatea tabulară a
reclamantului M.C.G.
În data de 3 august
2004 s-a încheiat asupra imobilului înscris Cf. Sâncrai între reclamant în
calitate de proprietar și pârâta SC A. SRL reprezentată de administratorul
B.I., în calitate de chiriașă, un contract de închiriere, autentificat de către
B.N.P. P.M., contract încheiat pe o durata de 60 ani si cu o chirie de 100 lei
pe lună.
Reclamantul a
susținut că acest contract este vădit dezavantajos pentru proprietar, care a
formulat o solicitare scrisă prin adresa din 15 noiembrie 2004 (dosar) de
reziliere, urmată de nenumărate discuții între părți.
Susținerile
reclamantului că acest contract din 3 august 2004 a încetat rămânând fără
obiect prin încheierea unui nou contract, la data de 31 martie 3005, contract
înregistrat și Ia Administrația Finanțelor Publice Sf. Gheorghe din 31 martie
2005, nu au fost reținute de instanță pentru următoarele argumente.
S-a susținut de către
reclamant că drept dovadă a acceptării încetării vechiului contract prin
acordul părților stă faptul că, la data de 31 martie 2005 aceleași părți au
încheiat noul contract de închiriere cu același obiect (asupra aceluiași
imobil) dar cu clauze diferite față de primul în privința duratei închirierii
care s-a fixat la 20 ani și asupra cuantumului chiriei care s-a fixat la 8000
lei Ie lună.
Acest nou contract
s-a înregistrat la organul fiscal competent în vederea luării în evidență și
impozitării chiriei. De asemenea, chiria convenită de părți a fost plătită
reclamantului de către unitatea pârâtă, pentru toată perioada aprilie
2005-martie 2006, așa cum a fost stabilită și prin expertiza contabilă
efectuată în cauză, și anume pentru lunile aprilie, mai. iunie și iulie 2005 cu
Ordin de plată prin B.R.D. Sf. Gheorghe, pentru lunile august și septembrie
2005 cu dispoziție de plată prin casieria societății, iar pentru lunile
octombrie, noiembrie, decembrie 2005 și ianuarie, februarie și martie 2006 cu
O.P. prin L.B. București, fapt constatat în lucrarea de specialitate efectuată
în cauză de expertul M.
În cauză s-a impus a
se analiza dacă contractul de închiriere din 31 martie 2008 conține toate
clementele esențiale și condițiile de validitate, prevăzute de lege (art. 948
C. civ.), inclusiv cele referitoare Ia cauză.
Existența cauzei,
potrivit prevederilor art. 967 alin. (2) C. civ., este prezumată, până la proba
contrară.
Apărările
reclamantului vizând eroarea viciu de consimțământ nu au relevanță în speță cât
timp instanța analizează dacă este ilicită și falsă cauza acestui contract.
Întrucât în cazul în
care actul are o cauză ilicită pentru că scopul urmărit de părți contravine
dispozițiilor legale, ordinii publice și bunelor moravuri ne aflăm în prezența
nulității absolute, care este imprescriptibilă și nu a nulității relative,
instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a invoca nulitatea
absolută a contractului de închiriere din 31 august 2005.
S-au avut în vedere
susținerile paratei în sensul că scopul mediat al contractului a fost dovedirea
de către reclamant a unui venit substanțial față de C.E.C. Bank, pentru
acordarea unui împrumut bănesc, „destinat pentru construirea spitalului „ în
locația in litigiu.
S-a reținut și că în
răspunsurile la interogatoriu reclamantul a recunoscut că a folosit acest
contract în vederea obținerii unui împrumut în scopuri personale. Contractul de
împrumut a fost încheiat abia la data de 18 mai 2005 pentru suma de 144.000
lei, în condițiile în care contractul de închiriere în litigiu era încheiat
deja din 31 martie 2005.
Nu este contestata în
speță natura împrumutului - de nevoi personale, dar faptul negativ al
nefolosirii împrumutului pentru construirea spitalului, putea fi dovedit de
reclamant doar prin justificarea faptului pozitiv contrar, respectiv că acești
bani au fost folosiți în interes personal.
Nu este contestată
nici restituirea împrumutului înainte de termen de către reclamant, la data de
4 mai 2008.
În ceea ce privește
susținerea pârâtei cum că la scurt timp după încheierea contractul de
închiriere din 31 martie 2005 a fost reziliat la inițiativa reclamantului,
aspect comunicat organului fiscal, acesta este de esența pricinii.
Comunicarea
rezilierii și în consecință scoaterea de pe rolul fiscal al contractului s-a
făcut la 15 iunie 2006, adică la 1 ani și 3 luni după încheierea contractului,
în condițiile în care timp de 3 luni pârâta nu mai achita nici o sumă în contul
chiriei iar reclamantul trebuia să plătească lunar impozitul de 16 % pentru
ceva ce nu încasa.
Potrivit literaturii
juridice și practicii judiciare, un act juridic poate fi declarat nul pe un
asemenea motiv, numai în ipoteza când scopul urmărit prin încheierea lui este
prohibit de lege, cât și în ipoteza în care contravine bunelor moravuri sau
ordinii publice.
Apărările
reclamantului privind faptul că sub aspect formal, contractul din 31 martie
2005 îndeplinește toate cerințele de formă și este la adăpost de criticile
formulate au fost apreciate ca întemeiate și au fost reținute de instanță.
Contractul de
închiriere, autentificat la 3 august 2004, încheiat intre reclamant și
societatea la care acesta era și este și în prezent asociat majoritar, a
constituit temeiul și garanția edificării unui spital de obstetrică-ginecologie
de către societatea A.
Investiția aceasta a
fost gândită în comun de B.I. și M.C.G., iar exploatarea spitalului urma a se
face de către societatea comercială, profitul fiind împărțit între asociați,
partea reclamantului fiind cea mai mare.
În speță se poate
prezuma că reclamantul nu a încheiat contractul de închiriere de mai sus cu
societatea comercială din care făcea parte pentru a obține un profit pe această
cale, profitul urmând a fi adus ulterior de către activitatea medicală
desfășurată în spital.
Rațiunea duratei
îndelungate a contractului și cuantumul relativ scăzut al chiriei lunare a
constat în garantarea siguranței și stabilității acțiunii de construire și
exploatare a spitalului pe termen lung.
Instanța de fond a
apreciat că reclamantul nu are nici o justificare pentru încheierea
contractului de închiriere din 3 august 2004 în condiții atât de dezavantajoase
și nici o argumentare plauzibilă vizând ridicarea chiriei de 80 de ori, de la
100 lei la 8.000 lei.
Modalitatea în care
cei doi asociați au înțeles să gestioneze afacerea excede analizei instanței
față de obiectul acțiunii.
Din concluziile
raportului de expertiză contabilă, întocmit în cauză, rezultă că în momentul
încheierii contractului de închiriere din 31 martie 2005 SC A. SRL nu dispunea
de lichidități pentru respectarea clauzelor contractuale referitoare Ia plata
unei chirii lunare de 8.000 lei.
De asemenea, prin
raportul de expertiză s-a stabilit ca societatea pârâtă a realizat până la data
de 31 martie 2005 venituri în sumă de doar 937,11 lei precum și că în anii
fiscali 2005 și 2006 nu a înregistrat profit ci doar pierderi.
Toate acestea, a
apreciat judecătoria, vin în sprijinul susținerii potrivit căreia cel de al
doilea contract de închiriere s-a bazat pe o cauză ilicită, întrucât societatea
comercială pârâtă nu avea resursele financiare necesare pentru achitarea unei
chirii în cuantum de 8.000 lei lunar.
În cazul din speță
contractul în litigiu deși nu cuprinde o clauză prohibită de lege, fiind un
simplu contract de închiriere și nici vreo clauză care să contravină bunelor
moravuri sau ordinii publice, fiind expresia voinței libere a pârtilor
contractante, acesta a fost încheiat pentru o cauză falsă - declararea unui
venit mai mare decât cel efectiv realizat și ilicită - obținerea unui cuantum
al împrumutului ridicat, raportat la veniturile reale realizate, necuvenit
potrivit normelor bancare în vigoare.
Nu se poate susține
că în contractul din 3 august 2004. sunt incluse clauze neverosimile, cum este
termenul de 60 ani, având în vedere că se pot încheia contracte de închiriere
pe o perioada de 99 ani, și în consecință durata contractului nu poate
contraveni bunelor moravuri.
Deși s-a susținut că
reclamantul nu putea să își rezilieze singur contractul din 31 martie 2005,
conform comunicării din dosar, pentru că o asemenea reziliere unilaterală nu-și
produce nici un efect, fiind nevalabilă din punct de vedere juridic, fără
consimțământul celeilalte părți, instanța a constatat că însuși reclamantul
recunoaște că înscrisul prin care acest contract a fost reziliat a fost semnat
din partea pârâtei de soția reclamantului, care a aplicat ștampila pârâtei pe
acest înscris și care avea atribuții de a reprezenta societatea pârâtă la data
semnării înscrisului.
Faptul că adresa din
15 iunie 2006 înaintată de reclamant Administrației Finanțelor Publice Sf.
Gheorghe, are doar conotații fiscale, termenul de reziliere fiind folosit
impropriu de către reclamant, nu a putut fi reținută de instanță.
Adresa în care se
cere „rezilierea contractului începând cu data de 1 iulie 2006 „dacă a fost
făcută doar pentru evitarea îndeplinirii obligației legale de plată a
impozitului de 16% către Stat pe mai departe, având în vedere că unitatea
pârâtă a refuzat plata chiriei în continuare, nu a putut fi reținută de
instanță cât timp această declarare falsă a realității (că un contract a fost
reziliat, deși partea susține că acest contract este în vigoare și produce
efecte juridice) reprezintă o fraudare a legii, iar reclamantul nu își poate
invoca propria turpitudine.
Reclamantul a
susținut că sunt nereale și lipsite de orice suport probator susținerile
pârâtei cum că la scurt timp după încasare, sumele ridicate de către reclamant
drept chirie au fost returnate societății, potrivit expertizei efectuată în
cauză. Instanța de fond a remarcat că returnarea sumelor de bani putea avea loc
în orice formă, nu doar în numerar ci și prin efectuarea de investiții la
imobil.
Comunicarea rezilierii
și în consecință scoaterea de pe rolul fiscal al contractului s-a făcut la 15
iunie 2006, adică la 1 ani si 3 luni după încheierea contractului, în
condițiile in care timp de 3 luni parata nu mai achitat nici o sumă în contul
chiriei, iar reclamantul trebuia sa plătească lunar impozitul de 16% pentru
ceva ce nu o încasa, fapt necontestat de pârâtă.
În baza principiului
quod nullum est nullum producit effectum, primul contract, care nu a fost
reziliat de părți, nu a fost afectat de încheierea celui de-al doilea contract,
care este lovit de nulitate absolută, el rămânând în vigoare în continuare,
până la împlinirea scadenței de 60 de ani.
S-a susținut de către
reclamant drept cauză de reziliere faptul că începând cu luna aprilie 2006
pârâta nu a mai achitat nici o sumă în contul chiriei datorate, cu toate că a
rămas în continuare în imobilul închiriat - transformat și folosit practic
pentru funcționarea unei clinici particulare - folosindu-l așadar în interesul
comercial al societății.
Este adevărat că principala
obligație a chiriașului într-un contract de închiriere este aceea de a plăti
chiria convenită, neexecutarea acesteia constituind motiv de reziliere a
contractului, potrivit prevederilor art. 1021 C. civ., dar potrivit clauzei
contractuale asumată de părți în condițiile art. 969 C. civ., chiria se scade
din investițiile efectuate la imobil, care potrivit raportului de inspecție
fiscală depus la dosar se ridică la suma de 453.682.77 lei.
S-a reținut că faptul
ca între părți s-au purtat discuții și tratative în vederea cumpărării de către
unitatea pârâtă a imobilului în litigiu. încheindu-se chiar și o tranzacție în
acest sens (la data de 21 decembrie 2007) nu are nici o relevanță sub aspectul
petitelor formulate prin prezenta acțiune, mai ales că în final această
tranzacție nu a fost finalizată.
Împotriva hotărârii a
declarat apel reclamantul M.C.G. care a invocat aprecierea greșită a probelor
și interpretarea eronată a legii cu privire la natura juridică a sancțiunii
actului juridic ale cărei cauze sunt considerate false de o parte contractantă.
S-a arătat că dreptul material la acțiune pentru constatarea nulității relative
a actului este prescris, iar pe fondul litigiului s-a arătat că actul încheiat
de părți nu cuprinde clauze prohibite de lege și nici clauze care să contravină
bunelor moravuri.
Cu privire la
contractul ilicit al cauzei contractului, se menționează lipsa de temeinicie a
nulității contractului de închiriere, instanța de fond reținând în mod greșit
că scopul încheierii actului a fost acela de a obține un împrumut bancar.
Analizând hotărârea
apelată în raport cu motivele de apel și actele dosarului, Curtea de Apel
Brașov a constatat următoarele:
Starea de fapt a fost
corect reținută de instanța de fond, atât în ceea ce privește raporturile
juridice dintre părți, cât și cu referire la succesiunea actelor juridice
încheiate de aceștia.
În legătură cu
sancțiunea aplicabilă în cazul unei obligații pe o cauză falsă, în mod greșit
prima instanță a reținut sancțiunea nulității absolute. Potrivit art. 966 C.
civ. obligația fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect. Această
condiție a cauzei se referă la situația când există eroare asupra motivului
determinant (scopului mediat), fiind în strânsă legătură cu eroarea-viciu de
consimțământ. Din acest motiv, întreaga doctrină juridică apreciază că
falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic și nu nulitatea
absolută, cum greșit a reținut instanța de fond, criticile
apelantului-reclamant fiind întemeiate sub acest aspect.
În speță se invocă
nulitatea contractului de închiriere din 31 martie 2005 pentru cauza falsă
constând în motivația părților de a încheia actul pentru acordarea unui
împrumut bănesc. Cauza falsă atrage nulitatea relativă a actului, iar față de
data încheierii actului (31 martie 2005) și data formulării cererii
reconvenționale (7 octombrie 2008) dreptul material la acțiune este prescris,
potrivit art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, astfel încât în temeiul art.
296 C. proc. civ. urmează a schimba hotărârea instanței de fond în sensul
admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea
nulității contractului de închiriere pentru cauză falsă.
În ceea ce privește
nulitatea absolută a aceluiași contract de închiriere pentru cauză ilicită,
instanța de fond a arătat că actul juridic nu cuprinde clauze prohibite de lege
și nici clauze care să contravină bunelor moravuri sau ordinii publice, fiind
expresia voinței libere a părților contractante. A reținut însă caracterul
ilicit al cauzei actului juridic față de încălcarea unor norme bancare, fără a
specifica normele la care face referire, și care interzic obținerea unui
cuantum al împrumutului ridicat, raportat la veniturile reale realizate de
beneficiar. In speță însă nu s-a făcut dovada veniturilor reale realizate de
reclamant în acea perioadă și nici nu s-a probat că în lipsa contractului de
închiriere, reclamantul nu ar fi beneficiat de acel împrumut bancar.
Restituirea împrumutului înainte de termen prezumă faptul că reclamantul a
dispus de veniturile necesare, astfel încât a justificat îndreptățirea de a
obține împrumutul care i-a fost acordat. Modul în care s-a respectat sau nu
destinația banilor împrumutați de la bancă nu constituie aspecte concomitente
încheierii actului juridic și deci nu țin de cauza ilicită a contractului. Pe
de altă parte nici nu s-au adus probe cu privire la modul în care au fost
utilizați banii împrumutați, creditul contractat fiind destinat nevoilor
personale (dosar fond).
Un alt aspect reținut
de prima instanță relativ la caracterul ilicit al contractului de închiriere
din 31 martie 2005 se referă la cuantumul mare al chiriei în raport cu
veniturile societății pârâte contractante.
Potrivit expertizei
contabile efectuate în cauză (dosar), rezultă că la data încheierii
contractului, societatea dispunea de lichidități în sumă de 14.661,79 lei, și
obținea venituri în sumă de 937,11 lei. Prin urmare, față de cuantumul chiriei
de 8000 lei, în mod greșit, s-a reținut caracterul ilicit al contractului în
condițiile în care societatea dispunea de lichidități suficiente pentru
respectarea obligațiilor contractuale, aspect care s-a și confirmat în perioada
ulterioară derulării contractului prin achitarea chiriei contractate începând
cu aprilie 2005 până în martie 2006 (expertiză contabilă).
Pe de altă parte,
intenția de a încheia contract de închiriere asupra spațiului în litigiu, s-a
realizat încă din 2004 prin perfectarea contractului din 3 august 2004, astfel
încât încheierea unui alt contract de închiriere în 31 martie 2005 nu atrage
nulitatea actului juridic pentru eroare asupra scopului mediat sau pentru cauză
ilicită. De altfel intenția de modificare a clauzelor din primul contract
motivat de caracterul dezavantajos pentru locator în ceea ce privește cuantumul
chiriei și durata prea mare a locațiunii, a fost notificată prin adresa din 15
noiembrie 2004, astfel încât încheierea celui de-al doilea contract nu
dobândește caracter ilicit.
În legătură cu
recunoașterea făcută de reclamant sub aspectul folosirii celui de-al doilea
contract de închiriere pentru contractarea împrumutului bancar pentru nevoi
personale și nu pentru investițiile în imobil, se constată că o atare
recunoaștere nu afectează caracterul licit al contractului în condițiile în
care prevederile bancare cuprinse în art. 8 lit. f) din Legea nr. 289/2004
permit folosirea acestor contracte pentru justificarea veniturilor de către
solicitantul creditului.
Sub aspectul duratei
contractului și al cuantumului chiriei, în mod corect instanța de fond a
reținut că modalitatea în care cei doi asociați au înțeles să gestioneze
afacerea, excede analizei instanței, față de obiectul acțiunii. De altfel și
expertiza contabilă a menționat că nivelul chiriei depinde de o multitudine de
factori economici și subiectivi, printre care se enumera veniturile viitoare
estimate a se realiza în spațiul respectiv, valoarea investițiilor necesare
adoptării și cheltuielile specifice activității, astfel încât o apreciere
asupra cuantumului chiriei nu este posibilă.
În consecință, în
condițiile în care nu s-a dovedit caracterul ilicit al contractului de
închiriere din 31 martie 2005, s-a constatat că în mod greșit instanța a
reținut nulitatea absolută a actului juridic.
Constatând
valabilitatea contractului de închiriere din 31 martie 2005, rezultă că nu se
mai poate reține efectul nulității actului juridic asupra contractului de
închiriere anterior. Acest din urmă contract, încheiat la 3 august 2004 și-a
produs efectele juridice până la data încheierii noului contract din 31 martie
2005, încetând prin voința părților la momentul încheierii noului contract
(art. 969 alin. (2) C. civ.). Prin urmare s-a constatat încetarea contractului
de închiriere din 3 august 2004 prin acordul părților, începând cu data
încheierii noului contract de închiriere din 31 martie 2005, sens în care s-a
admis apelul reclamantului și s-a schimbat hotărârea instanței de fond.
Cu privire la
contractul de închiriere încheiat la 31 martie 2005, s-a constatat că motivele
de reziliere invocate de reclamant cu referire la neplata chiriei au fost
justificate potrivit expertizei contabile care a evidențiat faptul că nu s-a
mai achitat chiria începând cu luna aprilie 2006, astfel încât devin aplicabile
prevederile art. 1429 pct. 3 C. civ. prin raportare la art. 1439 alin. (2) și
art. 120 C. civ. Potrivit clauzelor contractuale, obligația de plată a chiriei
nu era afectată de deducerea investițiilor efectuate de chiriași, cum greșit a
reținut prima instanță, cel de-al doilea contract de închiriere din 31 martie
2005 nemaiavând clauza de deducere cuprinsă în primul contract.
Ca urmare a
rezilierii contractului de închiriere din 31 martie 2005, în temeiul art. 480
C. civ. s-a dispus evacuarea pârâtei din imobil.
S-au avut în vedere
și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Raportat la aceste considerente, în baza
art. 296 C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de reclamant și s-a modificat
hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii și respingerii cererii
reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal, a formulat recurs pârâta-reclamantă SC A. SRL care a
solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul
respingerii apelului declarat de reclamantul – pârât M.C.G. și al menținerii
hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 300
C. proc. civ. s-a solicitat suspendarea executării hotărârii.
În motivarea
recursului, recurenta a învederat, în esență, următoarele:
Curtea de apel Brașov
a apreciat în mod greșit că în cazul obligației întemeiată pe o cauză falsă
sancțiunea aplicabilă este cea a nulității relative întrucât prin cererea
reconvențională s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului
încheiat la data de 31 martie 2005 pentru cauză falsă și ilicită.
Astfel, s-a
demonstrat prin probele administrate că cel de-al doilea contract nu a fost
încheiat pentru majorarea de 80 de ori a chiriei și a diminuării perioadei de
închiriere, ci pentru ca reclamantul să justifice formal un venit de 80.000.000
ROL, în scopul contractării unui împrumut de la C.E.C.
De altfel și pârâtul
a încheiat în mod formal un contract de închiriere a instrumentarului necesar
spitalului cu societatea, în aceeași perioadă, pentru aceeași chirie lunară,
scopul fiind același – obținerea unui împrumut de la C.E.C.
Chiar și reclamantul
a recunoscut în răspunsul la interogatoriu că a folosit contractul de
închiriere în scopul obținerii împrumutului. Rezultă că noul contract de
închiriere nu a fost încheiat pentru că părțile l-au reziliat pe cel vechi, ci
pentru motivele expuse anterior.
Notificarea din 15
noiembrie 2004 nu poate fi reținută ca probă întrucât nu s-a făcut dovada
comunicării conținutului acesteia către societatea A.
Scopul mediat al
încheierii contractului de închiriere din anul 2005 a fost cel al obținerii
împrumutului bancar, actul fiind afectat de nulitate.
Primul contract de
închiriere a reprezentat fundamentul siguranței și stabilității acțiunii de
exploatare a spitalului pe termen lung.
Referitor la chirie,
în primul contract a fost inserată clauza referitoare la scăderea acesteia din
valoarea investițiilor, iar în cel de-al doilea contract această clauză nu a
mai fost inserată datorită împrejurării că părțile aveau reprezentarea clară că
el servește doar la obținerea împrumutului de la C.E.C.
S-a susținut că
dreptul pârâtei-reclamante la acțiunea în constatarea nulității absolute a
contractului de închiriere nu este prescris întrucât o asemenea cerere,
referitoare la nulitatea absolută, este imprescriptibilă.
Recurenta a învederat
că instanța de apel a analizat și condițiile cauzei ilicite, deși instanța de
fond a reținu numai cauza falsă.
Relevant privind cauza
ilicită este, în opinia recurentei, faptul că cel de-al doilea contract de
închiriere s-a încheiat în scopul inducerii în eroare a băncii sub aspectul
veniturilor realizate de solicitant.
S-a apreciat greșit
că societatea dispunea de lichidități la momentul încheierii contractului din
2005 pentru plata unei chirii de 8000 lei lunar întrucât concluziile expertizei
trebuiau interpretate în sensul că suma de 14661,79 lei nu reprezintă o
lichiditate suficientă pentru achitarea noii chirii.
În același sens s-a
invocat și adresa din 15 iunie 2006 înregistrată la D.G.F.P. Covasna în vederea
ștergerii convenției de pe rolul fiscal pe motiv că imobilul va fi cumpărat de
chiriaș.
Deși în fața
organelor fiscale reclamantul a cerut rezilierea contractului de comun acord cu
pârâta, în fața instanței a solicitat rezilierea pentru neplata chiriei deși a
stat în pasivitate doi ani de la data încasării ultimei chirii.
Cu toate că părțile
s-au înțeles cu privire la vânzarea imobilului, reclamantul s-a răzgândit în
ultimul moment.
În consecință,
recurenta a solicitat admiterea recursului și păstrarea hotărârii pronunțată de
instanța de fond prin care s-a constatat cauza falsă a actului.
În drept s-au invocat
dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recursul a fost legal
timbrat.
Prin încheierea de
ședință din 7 octombrie 2011 a fost respinsă cererea de suspendare a executării
deciziei recurate.
Prin întâmpinare,
intimatul a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele și
lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte
constată că acestea se referă în principal la două aspecte: aplicarea greșită a
legii prin reținerea caracterului prescriptibil al acțiunii în anularea unui
act întemeiat pe o cauză falsă și interpretarea greșită a actului dedus
judecății, respectiv a scopului ilicit al contractului de închiriere încheiat
de părți la data de 31 martie 2005, aspecte care se încadrează în motivele de
recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
În ceea ce privește
invocarea clauzei false, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată
susținerea referitoare la faptul că invocarea nulității absolute a actului prin
cererea reconvențională conduce la concluzia că dreptul la acțiune nu este
prescris întrucât o asemenea cerere, referitoare la nulitatea absolută, este
imprescriptibilă.
A primi o astfel de
teză ar conduce la concluzia că ori de câte ori se invocă nulitatea absolută a
unui act instanța de judecată nu mai este îndrituită a cerceta dacă motivele de
nulitate se circumscriu nulității absolute sau relative, ceea ce ar însemna că
regimul nulității actelor juridice este stabilit de parte și nu poate fi
cenzurat de judecător, raționament contrar logicii juridice.
Referitor la
stabilirea caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii în
anularea unui act juridic întemeiat pe o cauză falsă, Înalta Curte constată că
legea nu prevede tipul nulității întemeiată pe nevalabilitatea cauzei, dar
acesta va fi determinat de interpret prin raportare la natura interesului
ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului.
În consecință, se
apreciază că nulitatea absolută, a cărei invocare este imprescriptibilă, se
raportează numai la lipsa scopului imediat al actului juridic, respectiv la
reprezentarea contraprestației, iar în cazul în care lipsește scopul mediat
(motivul determinant al încheierii actului juridic) sancțiunea este nulitatea
relativă a actului, aceasta fiind instituită pentru ocrotirea unor interese
individuale.
Potrivit
considerentelor expuse, nulitatea unui act pentru o cauză falsă cu privire la
scopul mediat al actului este cea relativă, iar invocarea acesteia se
realizează în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de decretul nr.
167/1958.
Cu privire la
calculul acestui termen, se reține că instanța de control judiciar, curtea de
apel, a stabilit în mod corect că acesta a fost depășit în raport de data
formulării cererii reconvenționale.
În opinia Înaltei
Curți, apar ca nefondate și motivele de recurs care se referă la caracterul
ilicit al contractului de închiriere din 31 martie 2005.
Astfel, se susține că
lichiditățile societății erau insuficiente pentru achitarea chiriei în cuantum
de 8000 lei lunar și că o asemenea concluzie se desprinde din analiza
expertizei efectuată în cauză.
Cu privire la acest
aspect, Înalta Curte apreciază că pe de-o parte, lipsa lichidităților nu
atrage, prin ea însăși, caracterul ilicit al contractului, iar pe de altă
parte, chiar dacă s-ar stabili că lichiditățile societății erau insuficiente
pentru achitarea chiriei la momentul încheierii contractului, este de
necontestat că în perioada aprilie 2005-martie 2006 societatea a achitat chiria
în cuantumul majorat (dosar fond).
De asemenea, este
corectă motivarea instanței de apel în sensul că folosirea contractului de
închiriere pentru obținerea unui împrumut nu este prohibită de lege, fiind
chiar permisă de Legea nr. 289/2004.
Împrejurarea că
părțile nu s-au înțeles cu privire la achiziționarea imobilului de către
societate, reclamantul formulând a cerere de scoatere de pe rolul fiscal a
imobilului în ceea ce privește chiria declarată, nu relevă, de asemenea,
caracterul ilicit al contractului.
De altfel, se
constată că împrejurările invocate, care în opinia recurentei atrag caracterul
nelicit al cauzei contractului de închiriere au fost cunoscute de aceasta încă
de la încheierea actului, conform susținerii că a încheiat la rândul său un
contract de închiriere cu societatea pe o sumă considerabilă în același scop,
respectiv cel al obținerii unui credit bancar.
În consecință,
apărarea intimatei referitoare la faptul că recurenta își invocă propria culpă
este corectă.
Față de
considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că nu subzistă nici un motiv
de modificare sau casare a hotărârii, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Constatând culpa
procesuală a recurentei, curtea, în baza art. 274 C. proc. civ., o va obliga la
plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 7/Ap din 28 ianuarie 2011 a
Curții de Apel Brașov - secția comercială de contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta
pârâtă la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimatul M.C.G.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 4 noiembrie 2011.