ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3469/2011

Asupra recursului de față, deliberând, constată următoarele: Prin decizia nr. 17/ap din 28 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. 858/119/2010 a fost admis apelul declarat de reclamantul M.C.G. împotriva sentinței civile nr. 960 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Covasna care a fost modificată în tot. A fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamantul M.C.G. în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL și în consecință s-a constatat încetarea contractului de închiriere din 3 august 2004 încheiat de părți. S-a dispus rezilierea contractului de închiriere încheiat de părți la data de 31 martie 2005 având ca obiect imobilul situat în localitatea Sâncrai, județ Covasna, înscris în CF Sâncrai.

S-a dispus evacuarea pârâtei din imobil. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 4298 lei cheltuieli de judecată. A fost admisă în parte excepția prescripției dreptului la acțiune. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâtă și a fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 5445 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a avut în vedere următoarele: S-a constatat că prin sentința civilă nr. 960/2010 pronunțată de Judecătoria Brașov s-a respins excepția prescripției dreptului de a invoca nulitatea absolută a contractului de închiriere. S-a respins cererea formulată de reclamantul M.C.G., în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL.

S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC A. SRL în contradictoriu cu reclamantul M.C.G., înregistrată în dosarul nr. 858/119/2010, conexat la prezenta cauză. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere din 31 martie 2005. S-a constatat valabilitatea contractului de închiriere din 3 august 2004 încheiat între reclamantul M.C.G. și parata SC A. SRL. A fost obligat reclamantul M.C.G. la plata în favoarea părătei SC A. SRL a sumei de 5.560 lei cu titlul de cheltuieli de judecată. În motivarea hotărârii s-a arătat că imobilul înscris in CF Sâncrai, având numărul administrativ 5 din aceiași localitate este proprietatea tabulară a reclamantului M.C.G. În data de 3 august 2004 s-a încheiat asupra imobilului înscris Cf. Sâncrai între reclamant în calitate de proprietar și pârâta SC A. SRL reprezentată de administratorul B.I., în calitate de chiriașă, un contract de închiriere, autentificat de către B.N.P.

P.M., contract încheiat pe o durata de 60 ani si cu o chirie de 100 lei pe lună. Reclamantul a susținut că acest contract este vădit dezavantajos pentru proprietar, care a formulat o solicitare scrisă prin adresa din 15 noiembrie 2004 (dosar) de reziliere, urmată de nenumărate discuții între părți. Susținerile reclamantului că acest contract din 3 august 2004 a încetat rămânând fără obiect prin încheierea unui nou contract, la data de 31 martie 3005, contract înregistrat și Ia Administrația Finanțelor Publice Sf. Gheorghe din 31 martie 2005, nu au fost reținute de instanță pentru următoarele argumente.

S-a susținut de către reclamant că drept dovadă a acceptării încetării vechiului contract prin acordul părților stă faptul că, la data de 31 martie 2005 aceleași părți au încheiat noul contract de închiriere cu același obiect (asupra aceluiași imobil) dar cu clauze diferite față de primul în privința duratei închirierii care s-a fixat la 20 ani și asupra cuantumului chiriei care s-a fixat la 8000 lei Ie lună. Acest nou contract s-a înregistrat la organul fiscal competent în vederea luării în evidență și impozitării chiriei. De asemenea, chiria convenită de părți a fost plătită reclamantului de către unitatea pârâtă, pentru toată perioada aprilie 2005-martie 2006, așa cum a fost stabilită și prin expertiza contabilă efectuată în cauză, și anume pentru lunile aprilie, mai.

iunie și iulie 2005 cu Ordin de plată prin B.R.D. Sf. Gheorghe, pentru lunile august și septembrie 2005 cu dispoziție de plată prin casieria societății, iar pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 2005 și ianuarie, februarie și martie 2006 cu O.P. prin L.B. București, fapt constatat în lucrarea de specialitate efectuată în cauză de expertul M. În cauză s-a impus a se analiza dacă contractul de închiriere din 31 martie 2008 conține toate clementele esențiale și condițiile de validitate, prevăzute de lege (art. 948 C. civ.), inclusiv cele referitoare Ia cauză. Existența cauzei, potrivit prevederilor art. 967 alin. (2) C. civ., este prezumată, până la proba contrară. Apărările reclamantului vizând eroarea viciu de consimțământ nu au relevanță în speță cât timp instanța analizează dacă este ilicită și falsă cauza acestui contract.

Întrucât în cazul în care actul are o cauză ilicită pentru că scopul urmărit de părți contravine dispozițiilor legale, ordinii publice și bunelor moravuri ne aflăm în prezența nulității absolute, care este imprescriptibilă și nu a nulității relative, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului de a invoca nulitatea absolută a contractului de închiriere din 31 august 2005. S-au avut în vedere susținerile paratei în sensul că scopul mediat al contractului a fost dovedirea de către reclamant a unui venit substanțial față de C.E.C. Bank, pentru acordarea unui împrumut bănesc, „destinat pentru construirea spitalului „ în locația in litigiu. S-a reținut și că în răspunsurile la interogatoriu reclamantul a recunoscut că a folosit acest contract în vederea obținerii unui împrumut în scopuri personale.

Contractul de împrumut a fost încheiat abia la data de 18 mai 2005 pentru suma de 144.000 lei, în condițiile în care contractul de închiriere în litigiu era încheiat deja din 31 martie 2005. Nu este contestata în speță natura împrumutului - de nevoi personale, dar faptul negativ al nefolosirii împrumutului pentru construirea spitalului, putea fi dovedit de reclamant doar prin justificarea faptului pozitiv contrar, respectiv că acești bani au fost folosiți în interes personal. Nu este contestată nici restituirea împrumutului înainte de termen de către reclamant, la data de 4 mai 2008. În ceea ce privește susținerea pârâtei cum că la scurt timp după încheierea contractul de închiriere din 31 martie 2005 a fost reziliat la inițiativa reclamantului, aspect comunicat organului fiscal, acesta este de esența pricinii.

Comunicarea rezilierii și în consecință scoaterea de pe rolul fiscal al contractului s-a făcut la 15 iunie 2006, adică la 1 ani și 3 luni după încheierea contractului, în condițiile în care timp de 3 luni pârâta nu mai achita nici o sumă în contul chiriei iar reclamantul trebuia să plătească lunar impozitul de 16 % pentru ceva ce nu încasa. Potrivit literaturii juridice și practicii judiciare, un act juridic poate fi declarat nul pe un asemenea motiv, numai în ipoteza când scopul urmărit prin încheierea lui este prohibit de lege, cât și în ipoteza în care contravine bunelor moravuri sau ordinii publice. Apărările reclamantului privind faptul că sub aspect formal, contractul din 31 martie 2005 îndeplinește toate cerințele de formă și este la adăpost de criticile formulate au fost apreciate ca întemeiate și au fost reținute de instanță.

Contractul de închiriere, autentificat la 3 august 2004, încheiat intre reclamant și societatea la care acesta era și este și în prezent asociat majoritar, a constituit temeiul și garanția edificării unui spital de obstetrică-ginecologie de către societatea A. Investiția aceasta a fost gândită în comun de B.I. și M.C.G., iar exploatarea spitalului urma a se face de către societatea comercială, profitul fiind împărțit între asociați, partea reclamantului fiind cea mai mare. În speță se poate prezuma că reclamantul nu a încheiat contractul de închiriere de mai sus cu societatea comercială din care făcea parte pentru a obține un profit pe această cale, profitul urmând a fi adus ulterior de către activitatea medicală desfășurată în spital.

Rațiunea duratei îndelungate a contractului și cuantumul relativ scăzut al chiriei lunare a constat în garantarea siguranței și stabilității acțiunii de construire și exploatare a spitalului pe termen lung. Instanța de fond a apreciat că reclamantul nu are nici o justificare pentru încheierea contractului de închiriere din 3 august 2004 în condiții atât de dezavantajoase și nici o argumentare plauzibilă vizând ridicarea chiriei de 80 de ori, de la 100 lei la 8.000 lei. Modalitatea în care cei doi asociați au înțeles să gestioneze afacerea excede analizei instanței față de obiectul acțiunii. Din concluziile raportului de expertiză contabilă, întocmit în cauză, rezultă că în momentul încheierii contractului de închiriere din 31 martie 2005 SC A. SRL nu dispunea de lichidități pentru respectarea clauzelor contractuale referitoare Ia plata unei chirii lunare de 8.000 lei.

De asemenea, prin raportul de expertiză s-a stabilit ca societatea pârâtă a realizat până la data de 31 martie 2005 venituri în sumă de doar 937,11 lei precum și că în anii fiscali 2005 și 2006 nu a înregistrat profit ci doar pierderi. Toate acestea, a apreciat judecătoria, vin în sprijinul susținerii potrivit căreia cel de al doilea contract de închiriere s-a bazat pe o cauză ilicită, întrucât societatea comercială pârâtă nu avea resursele financiare necesare pentru achitarea unei chirii în cuantum de 8.000 lei lunar.

În cazul din speță contractul în litigiu deși nu cuprinde o clauză prohibită de lege, fiind un simplu contract de închiriere și nici vreo clauză care să contravină bunelor moravuri sau ordinii publice, fiind expresia voinței libere a pârtilor contractante, acesta a fost încheiat pentru o cauză falsă - declararea unui venit mai mare decât cel efectiv realizat și ilicită - obținerea unui cuantum al împrumutului ridicat, raportat la veniturile reale realizate, necuvenit potrivit normelor bancare în vigoare. Nu se poate susține că în contractul din 3 august 2004. sunt incluse clauze neverosimile, cum este termenul de 60 ani, având în vedere că se pot încheia contracte de închiriere pe o perioada de 99 ani, și în consecință durata contractului nu poate contraveni bunelor moravuri.

Deși s-a susținut că reclamantul nu putea să își rezilieze singur contractul din 31 martie 2005, conform comunicării din dosar, pentru că o asemenea reziliere unilaterală nu-și produce nici un efect, fiind nevalabilă din punct de vedere juridic, fără consimțământul celeilalte părți, instanța a constatat că însuși reclamantul recunoaște că înscrisul prin care acest contract a fost reziliat a fost semnat din partea pârâtei de soția reclamantului, care a aplicat ștampila pârâtei pe acest înscris și care avea atribuții de a reprezenta societatea pârâtă la data semnării înscrisului. Faptul că adresa din 15 iunie 2006 înaintată de reclamant Administrației Finanțelor Publice Sf. Gheorghe, are doar conotații fiscale, termenul de reziliere fiind folosit impropriu de către reclamant, nu a putut fi reținută de instanță.

Adresa în care se cere „rezilierea contractului începând cu data de 1 iulie 2006 „dacă a fost făcută doar pentru evitarea îndeplinirii obligației legale de plată a impozitului de 16% către Stat pe mai departe, având în vedere că unitatea pârâtă a refuzat plata chiriei în continuare, nu a putut fi reținută de instanță cât timp această declarare falsă a realității (că un contract a fost reziliat, deși partea susține că acest contract este în vigoare și produce efecte juridice) reprezintă o fraudare a legii, iar reclamantul nu își poate invoca propria turpitudine. Reclamantul a susținut că sunt nereale și lipsite de orice suport probator susținerile pârâtei cum că la scurt timp după încasare, sumele ridicate de către reclamant drept chirie au fost returnate societății, potrivit expertizei efectuată în cauză.

Instanța de fond a remarcat că returnarea sumelor de bani putea avea loc în orice formă, nu doar în numerar ci și prin efectuarea de investiții la imobil. Comunicarea rezilierii și în consecință scoaterea de pe rolul fiscal al contractului s-a făcut la 15 iunie 2006, adică la 1 ani si 3 luni după încheierea contractului, în condițiile in care timp de 3 luni parata nu mai achitat nici o sumă în contul chiriei, iar reclamantul trebuia sa plătească lunar impozitul de 16% pentru ceva ce nu o încasa, fapt necontestat de pârâtă. În baza principiului quod nullum est nullum producit effectum, primul contract, care nu a fost reziliat de părți, nu a fost afectat de încheierea celui de-al doilea contract, care este lovit de nulitate absolută, el rămânând în vigoare în continuare, până la împlinirea scadenței de 60 de ani.

S-a susținut de către reclamant drept cauză de reziliere faptul că începând cu luna aprilie 2006 pârâta nu a mai achitat nici o sumă în contul chiriei datorate, cu toate că a rămas în continuare în imobilul închiriat - transformat și folosit practic pentru funcționarea unei clinici particulare - folosindu-l așadar în interesul comercial al societății. Este adevărat că principala obligație a chiriașului într-un contract de închiriere este aceea de a plăti chiria convenită, neexecutarea acesteia constituind motiv de reziliere a contractului, potrivit prevederilor art. 1021 C. civ., dar potrivit clauzei contractuale asumată de părți în condițiile art. 969 C. civ., chiria se scade din investițiile efectuate la imobil, care potrivit raportului de inspecție fiscală depus la dosar se ridică la suma de 453.682.77 lei.

S-a reținut că faptul ca între părți s-au purtat discuții și tratative în vederea cumpărării de către unitatea pârâtă a imobilului în litigiu. încheindu-se chiar și o tranzacție în acest sens (la data de 21 decembrie 2007) nu are nici o relevanță sub aspectul petitelor formulate prin prezenta acțiune, mai ales că în final această tranzacție nu a fost finalizată. Împotriva hotărârii a declarat apel reclamantul M.C.G. care a invocat aprecierea greșită a probelor și interpretarea eronată a legii cu privire la natura juridică a sancțiunii actului juridic ale cărei cauze sunt considerate false de o parte contractantă. S-a arătat că dreptul material la acțiune pentru constatarea nulității relative a actului este prescris, iar pe fondul litigiului s-a arătat că actul încheiat de părți nu cuprinde clauze prohibite de lege și nici clauze care să contravină bunelor moravuri.

Cu privire la contractul ilicit al cauzei contractului, se menționează lipsa de temeinicie a nulității contractului de închiriere, instanța de fond reținând în mod greșit că scopul încheierii actului a fost acela de a obține un împrumut bancar. Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel și actele dosarului, Curtea de Apel Brașov a constatat următoarele: Starea de fapt a fost corect reținută de instanța de fond, atât în ceea ce privește raporturile juridice dintre părți, cât și cu referire la succesiunea actelor juridice încheiate de aceștia. În legătură cu sancțiunea aplicabilă în cazul unei obligații pe o cauză falsă, în mod greșit prima instanță a reținut sancțiunea nulității absolute.

Potrivit art. 966 C. civ. obligația fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect. Această condiție a cauzei se referă la situația când există eroare asupra motivului determinant (scopului mediat), fiind în strânsă legătură cu eroarea-viciu de consimțământ. Din acest motiv, întreaga doctrină juridică apreciază că falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic și nu nulitatea absolută, cum greșit a reținut instanța de fond, criticile apelantului-reclamant fiind întemeiate sub acest aspect. În speță se invocă nulitatea contractului de închiriere din 31 martie 2005 pentru cauza falsă constând în motivația părților de a încheia actul pentru acordarea unui împrumut bănesc.

Cauza falsă atrage nulitatea relativă a actului, iar față de data încheierii actului (31 martie 2005) și data formulării cererii reconvenționale (7 octombrie 2008) dreptul material la acțiune este prescris, potrivit art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958, astfel încât în temeiul art. 296 C. proc. civ. urmează a schimba hotărârea instanței de fond în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru constatarea nulității contractului de închiriere pentru cauză falsă. În ceea ce privește nulitatea absolută a aceluiași contract de închiriere pentru cauză ilicită, instanța de fond a arătat că actul juridic nu cuprinde clauze prohibite de lege și nici clauze care să contravină bunelor moravuri sau ordinii publice, fiind expresia voinței libere a părților contractante.

A reținut însă caracterul ilicit al cauzei actului juridic față de încălcarea unor norme bancare, fără a specifica normele la care face referire, și care interzic obținerea unui cuantum al împrumutului ridicat, raportat la veniturile reale realizate de beneficiar. In speță însă nu s-a făcut dovada veniturilor reale realizate de reclamant în acea perioadă și nici nu s-a probat că în lipsa contractului de închiriere, reclamantul nu ar fi beneficiat de acel împrumut bancar. Restituirea împrumutului înainte de termen prezumă faptul că reclamantul a dispus de veniturile necesare, astfel încât a justificat îndreptățirea de a obține împrumutul care i-a fost acordat. Modul în care s-a respectat sau nu destinația banilor împrumutați de la bancă nu constituie aspecte concomitente încheierii actului juridic și deci nu țin de cauza ilicită a contractului.

Pe de altă parte nici nu s-au adus probe cu privire la modul în care au fost utilizați banii împrumutați, creditul contractat fiind destinat nevoilor personale (dosar fond). Un alt aspect reținut de prima instanță relativ la caracterul ilicit al contractului de închiriere din 31 martie 2005 se referă la cuantumul mare al chiriei în raport cu veniturile societății pârâte contractante. Potrivit expertizei contabile efectuate în cauză (dosar), rezultă că la data încheierii contractului, societatea dispunea de lichidități în sumă de 14.661,79 lei, și obținea venituri în sumă de 937,11 lei.

Prin urmare, față de cuantumul chiriei de 8000 lei, în mod greșit, s-a reținut caracterul ilicit al contractului în condițiile în care societatea dispunea de lichidități suficiente pentru respectarea obligațiilor contractuale, aspect care s-a și confirmat în perioada ulterioară derulării contractului prin achitarea chiriei contractate începând cu aprilie 2005 până în martie 2006 (expertiză contabilă). Pe de altă parte, intenția de a încheia contract de închiriere asupra spațiului în litigiu, s-a realizat încă din 2004 prin perfectarea contractului din 3 august 2004, astfel încât încheierea unui alt contract de închiriere în 31 martie 2005 nu atrage nulitatea actului juridic pentru eroare asupra scopului mediat sau pentru cauză ilicită.

De altfel intenția de modificare a clauzelor din primul contract motivat de caracterul dezavantajos pentru locator în ceea ce privește cuantumul chiriei și durata prea mare a locațiunii, a fost notificată prin adresa din 15 noiembrie 2004, astfel încât încheierea celui de-al doilea contract nu dobândește caracter ilicit. În legătură cu recunoașterea făcută de reclamant sub aspectul folosirii celui de-al doilea contract de închiriere pentru contractarea împrumutului bancar pentru nevoi personale și nu pentru investițiile în imobil, se constată că o atare recunoaștere nu afectează caracterul licit al contractului în condițiile în care prevederile bancare cuprinse în art. 8 lit. f) din Legea nr. 289/2004 permit folosirea acestor contracte pentru justificarea veniturilor de către solicitantul creditului.

Sub aspectul duratei contractului și al cuantumului chiriei, în mod corect instanța de fond a reținut că modalitatea în care cei doi asociați au înțeles să gestioneze afacerea, excede analizei instanței, față de obiectul acțiunii. De altfel și expertiza contabilă a menționat că nivelul chiriei depinde de o multitudine de factori economici și subiectivi, printre care se enumera veniturile viitoare estimate a se realiza în spațiul respectiv, valoarea investițiilor necesare adoptării și cheltuielile specifice activității, astfel încât o apreciere asupra cuantumului chiriei nu este posibilă. În consecință, în condițiile în care nu s-a dovedit caracterul ilicit al contractului de închiriere din 31 martie 2005, s-a constatat că în mod greșit instanța a reținut nulitatea absolută a actului juridic.

Constatând valabilitatea contractului de închiriere din 31 martie 2005, rezultă că nu se mai poate reține efectul nulității actului juridic asupra contractului de închiriere anterior. Acest din urmă contract, încheiat la 3 august 2004 și-a produs efectele juridice până la data încheierii noului contract din 31 martie 2005, încetând prin voința părților la momentul încheierii noului contract (art. 969 alin. (2) C. civ.). Prin urmare s-a constatat încetarea contractului de închiriere din 3 august 2004 prin acordul părților, începând cu data încheierii noului contract de închiriere din 31 martie 2005, sens în care s-a admis apelul reclamantului și s-a schimbat hotărârea instanței de fond.

Cu privire la contractul de închiriere încheiat la 31 martie 2005, s-a constatat că motivele de reziliere invocate de reclamant cu referire la neplata chiriei au fost justificate potrivit expertizei contabile care a evidențiat faptul că nu s-a mai achitat chiria începând cu luna aprilie 2006, astfel încât devin aplicabile prevederile art. 1429 pct. 3 C. civ. prin raportare la art. 1439 alin. (2) și art. 120 C. civ. Potrivit clauzelor contractuale, obligația de plată a chiriei nu era afectată de deducerea investițiilor efectuate de chiriași, cum greșit a reținut prima instanță, cel de-al doilea contract de închiriere din 31 martie 2005 nemaiavând clauza de deducere cuprinsă în primul contract.

Ca urmare a rezilierii contractului de închiriere din 31 martie 2005, în temeiul art. 480 C. civ. s-a dispus evacuarea pârâtei din imobil. S-au avut în vedere și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. Raportat la aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., s-a admis apelul declarat de reclamant și s-a modificat hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii și respingerii cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs pârâta-reclamantă SC A. SRL care a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul – pârât M.C.G. și al menținerii hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.

În temeiul art. 300 C. proc. civ. s-a solicitat suspendarea executării hotărârii. În motivarea recursului, recurenta a învederat, în esență, următoarele: Curtea de apel Brașov a apreciat în mod greșit că în cazul obligației întemeiată pe o cauză falsă sancțiunea aplicabilă este cea a nulității relative întrucât prin cererea reconvențională s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului încheiat la data de 31 martie 2005 pentru cauză falsă și ilicită. Astfel, s-a demonstrat prin probele administrate că cel de-al doilea contract nu a fost încheiat pentru majorarea de 80 de ori a chiriei și a diminuării perioadei de închiriere, ci pentru ca reclamantul să justifice formal un venit de 80.000.000 ROL, în scopul contractării unui împrumut de la C.E.C.

De altfel și pârâtul a încheiat în mod formal un contract de închiriere a instrumentarului necesar spitalului cu societatea, în aceeași perioadă, pentru aceeași chirie lunară, scopul fiind același – obținerea unui împrumut de la C.E.C. Chiar și reclamantul a recunoscut în răspunsul la interogatoriu că a folosit contractul de închiriere în scopul obținerii împrumutului. Rezultă că noul contract de închiriere nu a fost încheiat pentru că părțile l-au reziliat pe cel vechi, ci pentru motivele expuse anterior. Notificarea din 15 noiembrie 2004 nu poate fi reținută ca probă întrucât nu s-a făcut dovada comunicării conținutului acesteia către societatea A. Scopul mediat al încheierii contractului de închiriere din anul 2005 a fost cel al obținerii împrumutului bancar, actul fiind afectat de nulitate.

Primul contract de închiriere a reprezentat fundamentul siguranței și stabilității acțiunii de exploatare a spitalului pe termen lung. Referitor la chirie, în primul contract a fost inserată clauza referitoare la scăderea acesteia din valoarea investițiilor, iar în cel de-al doilea contract această clauză nu a mai fost inserată datorită împrejurării că părțile aveau reprezentarea clară că el servește doar la obținerea împrumutului de la C.E.C. S-a susținut că dreptul pârâtei-reclamante la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nu este prescris întrucât o asemenea cerere, referitoare la nulitatea absolută, este imprescriptibilă. Recurenta a învederat că instanța de apel a analizat și condițiile cauzei ilicite, deși instanța de fond a reținu numai cauza falsă.

Relevant privind cauza ilicită este, în opinia recurentei, faptul că cel de-al doilea contract de închiriere s-a încheiat în scopul inducerii în eroare a băncii sub aspectul veniturilor realizate de solicitant. S-a apreciat greșit că societatea dispunea de lichidități la momentul încheierii contractului din 2005 pentru plata unei chirii de 8000 lei lunar întrucât concluziile expertizei trebuiau interpretate în sensul că suma de 14661,79 lei nu reprezintă o lichiditate suficientă pentru achitarea noii chirii. În același sens s-a invocat și adresa din 15 iunie 2006 înregistrată la D.G.F.P. Covasna în vederea ștergerii convenției de pe rolul fiscal pe motiv că imobilul va fi cumpărat de chiriaș.

Deși în fața organelor fiscale reclamantul a cerut rezilierea contractului de comun acord cu pârâta, în fața instanței a solicitat rezilierea pentru neplata chiriei deși a stat în pasivitate doi ani de la data încasării ultimei chirii. Cu toate că părțile s-au înțeles cu privire la vânzarea imobilului, reclamantul s-a răzgândit în ultimul moment. În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului și păstrarea hotărârii pronunțată de instanța de fond prin care s-a constatat cauza falsă a actului. În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recursul a fost legal timbrat. Prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2011 a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei recurate.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului. Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că acestea se referă în principal la două aspecte: aplicarea greșită a legii prin reținerea caracterului prescriptibil al acțiunii în anularea unui act întemeiat pe o cauză falsă și interpretarea greșită a actului dedus judecății, respectiv a scopului ilicit al contractului de închiriere încheiat de părți la data de 31 martie 2005, aspecte care se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În ceea ce privește invocarea clauzei false, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată susținerea referitoare la faptul că invocarea nulității absolute a actului prin cererea reconvențională conduce la concluzia că dreptul la acțiune nu este prescris întrucât o asemenea cerere, referitoare la nulitatea absolută, este imprescriptibilă.

A primi o astfel de teză ar conduce la concluzia că ori de câte ori se invocă nulitatea absolută a unui act instanța de judecată nu mai este îndrituită a cerceta dacă motivele de nulitate se circumscriu nulității absolute sau relative, ceea ce ar însemna că regimul nulității actelor juridice este stabilit de parte și nu poate fi cenzurat de judecător, raționament contrar logicii juridice. Referitor la stabilirea caracterului prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii în anularea unui act juridic întemeiat pe o cauză falsă, Înalta Curte constată că legea nu prevede tipul nulității întemeiată pe nevalabilitatea cauzei, dar acesta va fi determinat de interpret prin raportare la natura interesului ocrotit prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului.

În consecință, se apreciază că nulitatea absolută, a cărei invocare este imprescriptibilă, se raportează numai la lipsa scopului imediat al actului juridic, respectiv la reprezentarea contraprestației, iar în cazul în care lipsește scopul mediat (motivul determinant al încheierii actului juridic) sancțiunea este nulitatea relativă a actului, aceasta fiind instituită pentru ocrotirea unor interese individuale. Potrivit considerentelor expuse, nulitatea unui act pentru o cauză falsă cu privire la scopul mediat al actului este cea relativă, iar invocarea acesteia se realizează în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de decretul nr. 167/1958. Cu privire la calculul acestui termen, se reține că instanța de control judiciar, curtea de apel, a stabilit în mod corect că acesta a fost depășit în raport de data formulării cererii reconvenționale.

În opinia Înaltei Curți, apar ca nefondate și motivele de recurs care se referă la caracterul ilicit al contractului de închiriere din 31 martie 2005. Astfel, se susține că lichiditățile societății erau insuficiente pentru achitarea chiriei în cuantum de 8000 lei lunar și că o asemenea concluzie se desprinde din analiza expertizei efectuată în cauză. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că pe de-o parte, lipsa lichidităților nu atrage, prin ea însăși, caracterul ilicit al contractului, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar stabili că lichiditățile societății erau insuficiente pentru achitarea chiriei la momentul încheierii contractului, este de necontestat că în perioada aprilie 2005-martie 2006 societatea a achitat chiria în cuantumul majorat (dosar fond).

De asemenea, este corectă motivarea instanței de apel în sensul că folosirea contractului de închiriere pentru obținerea unui împrumut nu este prohibită de lege, fiind chiar permisă de Legea nr. 289/2004. Împrejurarea că părțile nu s-au înțeles cu privire la achiziționarea imobilului de către societate, reclamantul formulând a cerere de scoatere de pe rolul fiscal a imobilului în ceea ce privește chiria declarată, nu relevă, de asemenea, caracterul ilicit al contractului. De altfel, se constată că împrejurările invocate, care în opinia recurentei atrag caracterul nelicit al cauzei contractului de închiriere au fost cunoscute de aceasta încă de la încheierea actului, conform susținerii că a încheiat la rândul său un contract de închiriere cu societatea pe o sumă considerabilă în același scop, respectiv cel al obținerii unui credit bancar.

În consecință, apărarea intimatei referitoare la faptul că recurenta își invocă propria culpă este corectă. Față de considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că nu subzistă nici un motiv de modificare sau casare a hotărârii, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Constatând culpa procesuală a recurentei, curtea, în baza art. 274 C. proc. civ., o va obliga la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 7/Ap din 28 ianuarie 2011 a Curții de Apel Brașov - secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată către intimatul M.C.G. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2011.