ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2801/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut

următoarele:

instanței de apel

Prin decizia nr. 755/ A din 10 decembrie 2010,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de

pârâta Comuna Bărcănești, prin primar împotriva sentinței civile nr. 1480/ F

din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă.

A schimbat în parte

sentința în sensul că anulează în parte dispoziția nr. 557/2009 emisă de pârâta

Comuna Bărcănești, prin primar. A obligat pârâta să emită dispoziție prin care

să propună măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

pentru anexele demolate identificate prin raportul de expertiză efectuat de E.S.G.,

pe care l-a omologat.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, față de criticile formulate de apelant, că

devoluțiunea este totală întrucât apelantul a suspus controlului judiciar

sentința în întregul ei, atât sub aspectul temeiniciei, respectiv modul în care

prima instanță a apreciat probele administrate în cauză, cât și asupra

legalității, respectiv aplicarea și interpretarea legii, din moment ce

solicită, drept consecință a admiterii căii de atac, respingerea în tot a

acțiunii. Modul în care apelantul a înțeles să-și motiveze efectiv calea de

atac promovată nu ține de limitele efectului devolutiv al apelului. Hotărârea

primei instanțe nu a fost atacată doar cu privire la anumite capete de cerere

sau numai cu privire la anumite părți din proces.

Prima instanță și-a

motivat hotărârea exclusiv prin raportare la dispozițiile art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, cu ignorarea art. 20 alin. (1) din lege. Textul de lege

aplicat de către instanța de fond nu era incident în cauză deoarece din actele

dosarului nu reiese situația premisă pentru aplicarea acestei norme juridice,

aceea ca imobilul să fi fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Măsura restituirii în

natură nu era în mod obiectiv posibilă, chiar pârâtul invocând în motivarea

dispoziției faptul că notificatoarele nu au solicitat restituirea în natură și

că măsura nu este în mod expres de la aplicare.

Față de probele

administrate în cauză în mod corect a constatat instanța de fond calitatea

contestatoarelor de persoane îndreptățite, conform Legii nr. 10/2001, la

obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială de

reparație, pentru anexele demolate, având în vedere că operează prezumția

legală instituită prin dispozițiile art. 24 din lege, iar pârâta nu a

administrat probe contrare.

Dispoziția primei instanțe

de obligare a entității învestite cu soluționarea notificării la plata unei

sume de bani reprezentând despăgubiri în echivalent pentru construcțiile

demolate este nelegală deoarece se încalcă dispozițiile art. 13 lit. a) din

Capitolul III al titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Întrucât dispoziția

contestată a fost emisă de apelant după momentul intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor nu se suportă direct de

către entitatea învestită cu soluționarea notificării.

2.1. Motive

Reclamanta a declarat

recurs, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

interpretat greșit motivele de apel, iar drept consecință a apreciat greșit că

devoluțiunea este totală pentru că apelantul nu a supus controlului judiciar

sentința în întregul ei, atât sub aspectul temeiniciei, cât și al legalității.

Primăria a atacat sentința numai în ce privește cuantumul despăgubirilor.

Instanța de apel a

interpretat greșit prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Verbul

„pot”, folosit de acest text de lege, are sensul că persoana îndreptățită are

posibilitatea de a cere restituirea în natură, nu obligația, dacă imobilul a

fost vândut până la intrarea în vigoare a legii.

Dacă ar fi nevoită să

ceară restituirea în natură și să i se aplice prevederile art. 16 din lege,

dreptul de proprietate al reclamantei ar fi în continuare lezat pentru că ar fi

nevoită să aștepte încă 3-5 ani până i se va restitui în natură imobilul.

Instanța de apel a

ignorat efectele procesului-verbal din 14 noiembrie 2003 în temeiul căruia

contestatoarele au devenit titularele unei valori patrimoniale în sensul art. 1

din Protocolul adițional nr. 1.

Instanța de apel a

apreciat greșit că, întrucât Dispoziția nr. 557/2009 a fost emisă după intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor

nu se pot suporta direct de către entitatea investită cu soluționarea

notificării.

Greșit s-a considerat

că reclamanta nu este persoană îndreptățită să solicite despăgubiri constând în

diferența dintre valoarea actualizată a despăgubirilor primite în baza Legii nr.

10/2001 și valoarea actuală a imobilului.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu este

întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin cererea de apel

s-a solicitat schimbarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii formulate

de către reclamante. Drept urmare, instanța de apel a apreciat în mod corect

faptul că, în raport de criticile formulate prin cererea de apel, pârâta a

dedus analizei instanței de control judiciar nu doar netemeinicia sentinței, ci

și nelegalitatea acesteia. Astfel, apelanta a criticat nu doar cuantumul

propriu-zis al despăgubirilor, respectiv dovezile administrate pentru

stabilirea acestui cuantum, dar și faptul că a fost obligată să suporte plata

despăgubirilor, de vreme ce a solicitat respingerea integrală a acțiunii.

Solicitând respingerea totală a acțiunii, pârâta a pus în discuție însuși modul

în care prima instanță a făcut aplicarea și interpretarea legii materiale incidentă

speței.

Așadar, criticile

formulate sub acest aspect nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nu este întemeiată

nici critica privitoare la aplicarea de către instanța de apel a dispozițiilor art.

20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care reclamantele au

solicitat atât prin notificare, cât și prin contestația cu care au sesizat

instanța de judecată, acordarea de despăgubiri, iar nu restituirea în natură a

imobilului ce le-a fost preluat.

Recurenta nu are

interes să critice soluția instanței de apel, sub aspectul recunoașterii

dreptului la despăgubiri, întrucât tocmai aceasta este măsura dispusă de

instanță. Trimiterea pe care o face recurenta la prevederile art. 16 din Legea nr.

10/2001, cu menționarea că aplicarea acestui text de lege va atrage lezarea în

continuare a dreptului său de proprietate este neavenită, în condițiile în care

instanța de apel nu și-a bazat soluția pe acest text.

În fine, întrucât

dispoziția atacată a fost emisă în anul 2009, dacă, în raport de întregul

material probator administrat, instanța a ajuns la concluzia că reclamanta este

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit legii speciale, nu putea

obliga entitatea învestită cu soluționarea notificării la plata în mod direct a

despăgubirilor. S-a făcut astfel aplicarea corectă a dispozițiilor art. 16 din

Legea nr. 247/2005 care arată, în alin. (2), că n

otificările formulate potrivit

prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate până la data

intrării în vigoare a acestei legi, se predau pe bază de proces-verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după

caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația

juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație

aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele

construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în

arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a

deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.

Pe cale de

consecință, nu este întemeiată nici critica având ca obiect faptul că instanța

nu a stabilit că reclamanta are dreptul la despăgubiri constând în diferența

dintre valoarea actualizată a despăgubirilor primite în baza Legii nr. 10/2001

și valoarea actuală a imobilului. În condițiile art. 16 alin. (5) și (6) din

Legea nr. 247/2005,

Secretariatul

Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor comunicate după care

acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,

în vederea întocmirii raportului de evaluare. După primirea dosarului,

evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de

specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite

Comisiei Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita

cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Așadar, cuantumul

despăgubirilor ce se vor cuveni reclamantei vor fi stabilite în modalitatea

arătată.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca

nefondat cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta T.C.Ș. împotriva deciziei nr. 755/ A din 10

decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.