ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3031/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3031/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin contestația înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 05 noiembrie 2009,

sub nr. 43879/3/2009, reclamantul S.M.I. a solicitat ca, în contradictoriu cu

pârâta SC H.E. SA - Societate de producere a energiei electrice, să se dispună anularea

deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009 prin care pârâta i-a respins notificarea

nr. 157 din 27 iulie 2001, menținerea deciziei inițiale nr. 436 din 29

septembrie2006 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 991 din 14 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația,

a anulat decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă și a obligat-o

pe aceasta să plătească reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut următoarele:

Prin notificarea nr. 157

din 27 iulie 2001 adresată pârâtei, reclamantul a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru imobilul

situat în Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, compus din teren în suprafață de 520

mp și casă, care a fost demolată.

Prin decizia nr. 436

din 29 septembrie2006 emisă de pârâtă, s-a admis notificarea nr. 157/2001 și

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția

demolată, în suprafață de 101 mp, și pentru terenul în suprafață de 520 mp,

reținându-se că imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri au aparținut

autoarei reclamantului, conform actului de donație nr. 2878/1946 și

reclamantului, conform certificatului de moștenitor nr. 367 din 27 mai 1970,

fiind trecute în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 28/1976.

S-a mai reținut că imobilul construcție a fost demolat, iar suprafața totală de

teren expropriată este ocupată în prezent de obiectivul de investiții A.H.E

Râureni, fiind situat sub Lacul de acumulare Râureni și sub dig mal drept.

Prin decizia nr. 311

din 01 iunie 2007 emisă de pârâtă, s-a admis în parte notificarea nr. 157/2001

și s-a propus acordarea de măsuri reparatori în echivalent pentru terenul în suprafață

de 520 mp, întrucât acesta nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de

obiectivul de investiții A.H.E Râureni. Totodată, s-a respins notificarea cu

privire la construcția demolată, în suprafață de 101 mp, și s-a dispus

trimiterea acesteia către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază

s-a aflat construcția, pentru a fi soluționată prin dispoziția primarului,

potrivit prevederilor art. 10, art. 11 și art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 614

din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă, a fost respinsă notificarea nr. 157/2001,

reținându-se că imobilul teren nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci

face obiectul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000, întrucât este situat în

extravilanul localității, astfel cum rezultă din adresa nr. 26102 din 24

septembrie2009 a Primăriei Râmnicu Vâlcea. În ceea ce privește imobilul

construcție, s-a reținut că soluționarea notificării se face prin dispoziție

motivată a conducătorului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază a

fost situat imobilul demolat, în conformitate cu art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei din

urmă decizii emise de pârâtă a formulat contestație reclamantul, arătând că în

mod nelegal pârâta a modificat decizia emisă în anul 2006, care nu fusese

atacată și intrase în circuitul civil, substituindu-se instanțelor

judecătorești, singurele investite cu anularea actelor juridice intrate în

circuitul civil.

Această contestație este

întemeiată.

Astfel, decizia sau

dispoziția emisă de unitatea deținătoare ori de entitatea învestită cu

soluționarea notificării, în condițiile art. 25 alin. (1) sau art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, nu poate fi modificată/anulată de către emitent, pe cale

administrativă, ci numai de către instanța judecătorească, competentă potrivit

legii.

În acest sens, art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură

poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau,

după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30

zile de la comunicare.

Decizia/dispoziția

emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 mai poate fi atacată în

justiție de orice persoană care justifică un interes legitim, prin intermediul

unei acțiuni în constatarea nulității absolute/anularea actului, potrivit

dreptului comun.

De asemenea,

decizia/dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi atacată în justiție

și de Prefect, ca urmare a exercitării dreptului de control al aplicării fazei

administrative a Legii nr. 10/2001, conform prevederilor art. 19 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 340/2004, art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, pct. 21.6

din H.G. nr. 250/2007.

Rezultă că, în mod

nelegal, pârâta a emis decizia contestată, prin care a respins notificarea

formulată de reclamant, după ce anterior, printr-o decizie emisă în anul 2006

admisese această notificare, iar printr-o altă decizie emisă în anul 2007

admisese în parte notificarea, numai cu privire la teren, în condițiile în care

nu există nicio dispoziție legală care să permită modificarea unilaterală, pe

cale administrativă, a deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 429/A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâtă împotriva sentinței susmenționate și a obligat-o pe apelanta-pârâtă

la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Pentru a decide

astfel, cutea a reținut că deși considerentul primei instanțe, în sensul că

deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu pot fi modificate unilateral, pe

cale administrativă, este greșit, întrucât aceste decizii sunt acte

administrative, esențialmente revocabile până la intrarea lor în circuitul

civil, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și art. 25.7 din H.G. nr.

250/2007, soluția pronunțată este corectă și va fi menținută pentru următoarele

considerente, care înlocuiesc motivarea sentinței apelate:

Un act administrativ

se află în circuitul civil în situația în care drepturile născute ca efect al

admiterii sale au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat.

Intrarea în circuitul civil atrage irevocabilitatea actului emis, necesitatea

asigurării stabilității și securității raporturilor juridice impunând

menținerea actelor administrative care au intrat în circuitul civil, ieșind din

sfera de reglementare a dreptului administrativ.

Revocarea actelor

administrative este admisă în principiu, excepție făcând cele pe baza cărora

s-au format raporturi juridice de altă natură, actele individuale care au

generat drepturi subiective garantate de lege și actele administrative cu

caracter contractual. Pentru a opera instituția revocării trebuie ca actul

administrativ să nu fi produs drepturi în sferele altor ramuri de drept.

Manifestările de voință ale autorității, dacă au fost executate, au creat

drepturi intrate în circuitul civil în favoarea unor persoane beneficiare a

unor drepturi legitim câștigate.

Cu alte cuvinte, în

vederea realizării stabilității raporturilor juridice, principiul

irevocabilității actelor administrative puse în executare sau a celor care au

produs efecte în alte domenii, ieșind din sfera de reglementare exclusivă a

dreptului administrativ, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin

consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea autorității

administrative de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca

pentru ilegalitate sau oportunitate numai până la momentul în care acestea

și-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în sfera altor

raporturi juridice.

Or, în cauză, decizia

nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de pârâtă nu a fost pusă în executare, rămânând

încă în sfera dreptului administrativ. Decizia anterior menționată de

constituire a dreptului la măsuri reparatorii în echivalent nu a produs efecte

față de reclamant, acesta devenind titularul unui drept de creanță; actul nu

și-a produs efectele în sfera reglementată prin acte normative vizând alte

ramuri de drept decât administrativ, nefiind realizate material aceste efecte

prin încasarea vreunei măsuri reparatorii în echivalent, simpla comunicare a deciziei

către reclamant neconstituind, în sine, fără îndeplinirea niciunui alt act de

punere în executare, o intrare în circuitul civil a susmenționatei decizii.

Cu toate acestea,

urmează a se avea în vedere faptul că prin Decretul de expropriere nr. 28/1976,

în anexa 3, la poziția 61, apare înscrisă autoarea reclamantului, S.M., de la

care s-a expropriat un imobil, compus din teren în suprafață de 520 mp și

construcție în suprafață construită de 101 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea.

De asemenea, în „Tabelul

cu locuitorii din municipiul Râmnicu Vâlcea ale căror terenuri și construcții

situate în perimetrul construibil se expropriază și se scot definitiv din

producția agricolă” anexă la Decretul 28/1976, planul de situație nr. 1 (fila

10 fond) este menționată autoarea reclamantului cu imobil expropriat în str. C.

nr. 12, cu teren curte în suprafață de 520 mp și construcții locuință aflată pe

un teren în suprafață de 101 mp.

Așa fiind, reținând

că la momentul preluării de către stat a imobilului în litigiu acesta se afla

în perimetrul construibil, autoarea reclamantului fiind la acea dată

deținătoarea unei construcții cu destinația de locuință, rezultă că imobilul în

cauză s-a aflat la momentul în discuție în intravilanul localității.

Ca urmare, nu se poate

altfel aprecia decât că la momentul trecerii în proprietatea statului, imobilul

în litigiu se afla în intravilan.

Or, potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001: „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile

situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin legea

fondului funciar nr. 18/1991…”

Din interpretarea

gramaticală a acestui text de lege, prin referire la conjuncția „sau”, se

deduce faptul că pentru a fi excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001, trebuie

ca respectivele terenuri să se afle în extravilan, fiind suficient să aibă

această situare ori la data trecerii în proprietatea statului, ori la data

notificării, nicidecum să se afle în perimetrul extravilan la ambele momente

vizate de legiuitor.

Per a contrario, dacă

la momentul trecerii în proprietatea statului imobilul se afla în intravilanul

localității ori la data notificării avea aceeași situare de intravilan, își

găsește incidența Legea nr. 10/2001.

În consecință, făcând

aplicarea per a contrario a art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001 la

situația de fapt reținută în cauză, curtea a apreciat că imobilul în litigiu

este supus incidenței Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, în mod greșit

pârâta a procedat la anularea deciziei nr. 311/2007, cu motivarea că imobilul

notificat de către reclamant nu este supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prin

sentința civilă nr. 125 din 21 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Vâlcea,

secția civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin neatacare, astfel cum

rezultă și din întâmpinarea formulată de către pârâtă și pe baza căreia s-a întocmit

Raportul nr. 77 din 10 ianuarie 2006 de către Comisia internă de analiză a

notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, ce a stat la baza emiterii

primei decizii, pârâta a fost obligată să emită dispoziție motivată cu ofertă

de restituire prin echivalent conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Această hotărâre a

dobândit autoritate de lucru judecat atât în ceea ce privește obligarea pârâtei

de a emite dispoziție, cât și a temeiului sub care urmează a fi soluționată

notificarea, pârâta nemaiputând decât să se supună acestei hotărâri.

Cât privește critica

de apel în sensul soluționării greșite a cererii de introducere în cauză a

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, curtea a constatat că instanța

de fond a procedat în mod corect atunci când a respins această cerere, deoarece

potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește

obiectul cererii de chemare în judecată, cauza cererii sale, precum și

persoanele împotriva căreia înțelege să-și îndrepte pretențiile.

Cum pârâta a

solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, având în vedere conținutul adresei care a

stat la baza anulării propriei decizii, fără a-și întemeia această cerere pe un

temei care reglementează formele de intervenție forțată, numai cu încălcarea

principiului disponibilității prima instanță ar fi putut reține calitatea de

pârâtă a acestei instituții.

Mai mult, sesizarea

instanței de fond are ca obiect contestație împotriva deciziei emise de către

SC H.E. SA, astfel încât în mod corect instanța de fond a soluționat cauza în

contradictoriu cu unitatea emitentă a actului a cărui anulare se cere.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtă, care a

invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Fără a dezvolta

separat aceste motive, recurenta a formulat următoarele critici:

instanța de apel a apreciat că

decizia contestată,

respectiv decizia

nr. 614 din 13 octombrie 2009, este un act

administrativ, care se supune prevederilor Legii nr. 554/2004.

Este eronat argumentul

instanței, în sensul că prin consacrarea principiului irevocabilității se

limitează posibilitatea autorității administrative de a reveni asupra actelor

ce le-a emis, putându-le revoca pentru ilegalitate sau oportunitate numai până la

momentul la care acestea și-au produs efectele prin executare sau prin intrarea

lor în sfera altor raporturi juridice.

SC H.E. SA nu este

autoritate administrativă, iar actele emise de societate, respectiv decizia nr.

311 din 01 iunie 2007 și decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009, nu reprezintă acte

administrative în sensul Legii nr. 554/2004.

Prevederile Legii nr.

554/2004 nu sunt aplicabile SC H.E. SA, pe de o parte pentru că aceasta este o

societate pe acțiuni, iar, pe de altă parte, pentru că îi sunt aplicabile prevederile

Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. 2 lit.

c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ reprezintă actul unilateral

individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din interpretarea

articolului menționat raportat la decizia nr. 614/2009, nu reiese că

respectivul act juridic a fost emis de o autoritate publică. SC H.E. SA nu este

o autoritate publică în accepțiunea legiuitorului, nefiind aplicabile în speță

prevederile Legii nr. 554/2004.

Prezenta cauză reprezintă

o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - acțiune civilă, și în

niciun caz aceasta nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004,

ceea ce conduce la concluzia că instanța de apel a interpretat greșit

prevederile legii, atunci când și-a motivat decizia prin invocarea Legii nr. 554/2004.

Potrivit prevederilor

Legii nr. 10/2001, SC H.E. SA este îndreptățită să procedeze la anularea unei

decizii, atunci când constată că aceasta a fost dată inițial cu aplicarea

greșită a legii, în niciun caz nefiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004,

cum eronat se motivează în decizia recurată.

apel reține că decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de SC H.E. SA nu a fost

pusă în executare, rămânând încă în sfera dreptului administrativ, anulează

totuși decizia care o revocă, apreciind greșit că terenul litigios intră în

sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În acest sens, instanța

de apel motivează eronat că, pentru a se reține incidența Legii nr. 10/2001,

este suficient că imobilul litigios se afla în intravilan la data exproprierii,

fără a ține cont de faptul că la data notificării regimul juridic al terenului era

reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Imobilul în litigiu,

chiar dacă se afla la momentul preluării de către stat în intravilanul

localității, la data notificării în anul 2001 se afla în extravilanul

localității.

Decizia nr. 311 din 01

iunie 2007 a fost contestată de către reclamant, nemulțumit fiind că, în speță,

sunt aplicabile prevederile art. 10, art. 11, art. 32 din Legea nr. 10/2001, în

ceea ce privește construcția demolată, pentru care competența de soluționare a

notificării revine primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază

s-a aflat construcția demolată.

Prin admiterea

acțiunii, instanța de judecată a încălcat prevederile legale, acordând reclamantului

mai mult decât dispune legea.

Mai exact, în

situația în care SC H.E. SA ar fi obligată să procedeze la anularea deciziei

nr. 614 din 13 octombrie 2009, implicit a deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, și

ar rămâne în vigoare decizia nr. 436 din 29 iunie 2006, atunci în mod evident

ar fi încălcate prevederile Legii nr. 10/2001, pe de o parte, prin acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție demolat, iar, pe

de altă parte, prin acordarea de măsuri reparatorii pentru un teren căruia nu îi

sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nu este

posibil să se admită o acțiune care are în vedere o decizie emisă în anul 2006,

necontestată la instanța judecătorească în termenul legal de 30 de zile.

Din conținutul art. 3

al deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, pe care o contestă reclamantul, rezultă

că, „cu data prezentei se anulează decizia nr. 311 din 01 iunie 2007”, deci nu

este anulată decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, pe care reclamantul o

solicită a rămâne în vigoare.

Dacă instanța ar

aprecia că decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 a fost emisă cu încălcarea

prevederilor legale și s-ar dispune anularea acesteia, atunci decizia care ar

rămâne în vigoare nu ar putea fi alta decât decizia nr. 311 din 01 iunie 2007,

în niciun caz

decizia

nr. 436 din 29

septembrie2006, cum eronat încearcă reclamantul să invoce prin cererea de

chemare în judecată.

Deși în acțiunea sa,

reclamantul a solicitat instanței să dispună anularea deciziei nr. 614 din 13

octombrie 2009 și menținerea ca legală a deciziei nr. 436 din 29 septembrie2006,

instanța nu a analizat acest aspect prin prisma prevederilor legale, mai exact

nu a ținut cont de faptul că a fost depășit termenul de 30 de zile de

contestare a deciziei respective.

În soluționarea

cauzei, instanțele de fond nu au ținut cont de argumentele aduse de SC H.E. SA

în apărare, în sensul că s-a procedat la anularea deciziei nr. 436 din 29

septembrie2006 prin emiterea deciziei nr. 331/2007, respectiv a deciziei nr. 614

din 13 octombrie 2009, datorită faptului că au fost încălcate prevederile art. 8

alin. (1) cu raportare la art. 8.1 și art. 8.2 din H.G. nr. 250/2007, art. 11 și

art. 32 din Lege nr. 10/2001.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi

„terenurile

situate în extravilanul

localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele

al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991”.

Prin urmare, imobilul

teren în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, cât timp la data notificării

se afla în extravilan, regimul lui juridic fiind reglementat de art. 4 alin.

(1) ind. 1 din Legea nr. 1/2000, ceea ce face aplicabile prevederile art. V alin.

(1) din Titlul

I

al Legii

nr. 247/2005, care stabilesc competența comisiilor comunale, orășenești și

municipale constituite potrivit Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 de a

soluționa notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei

legi, având ca obiect terenurile prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Față de aceste prevederi

legale, singura instituție care are competența de a se pronunța cu privire la notificarea

reclamantului este doar Primăria județului Vâlcea și nu Comisia internă de

analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, constituită la nivelul

SC H.E. SA.

instanța de apel nu a primit critica privind greșita respingere la fond a c

ererii formulate de

SC H.E. SA pentru introducerea în cauză a A.N.R.P.

În soluționarea

acestei cereri, nu s-a ținut cont de faptul că decizia nr. 614 din 13 octombrie

2009 a avut la bază adresa nr. 14324 din 06 august 2009 emisă de A.N.R.P.,

instituție abilitată să acorde măsurile reparatorii, potrivit art. 1 din Legea

nr. 10/2001.

Prin respingerea

introducerii în cauză a A.N.R.P., instanța a încălcat prevederile art. 32 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, art. 13 alin. (1) din Cap. III, art. 16 alin. (1)

din Cap. V din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora singura instituție care

poate acorda măsurile reparatorii solicitate de reclamant este doar Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În mod nelegal,

instanța de apel a reținut că solicitarea SC H.E. SA de a fi introdusă în cauză

A.N.R.P. nu a fost întemeiată pe un temei care să reglementeze această situație,

acest temei reieșind foarte clar din precizările nr. 9932 din 21 mai 2010,

depuse la dosarul cauzei.

Intimatul-reclamant a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, sens în

care a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la

încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio

critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează –

interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune

juridică (

negotium juris

).

În realitate,

recurenta contestă aprecierile instanței de apel cu privire la natura juridică a

deciziei ce face obiectul contestației deduse judecății, prin raportare la

prevederile Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 10/2001, precum și modul în care

această instanță a interpretat și aplicat la speță prevederile art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, respectiv ale Legii nr. 247/2005, ceea ce atrage

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a

căror perspectivă va fi analizat în continuare.

1-2. Criticile

recurentei referitoare la natura deciziilor emise de ea în procedura Legii nr. 10/2001nu

sunt fondate.

Astfel, obiectul

contestației deduse judecății îl reprezintă decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009.

Prin această decizie,

recurenta-pârâtă a respins notificarea reclamantului și a „anulat” decizia

emisă anterior sub nr. 311 din 01 iunie 2007, prin care admisese în parte aceeași

notificare, numai cu privire la imobilul teren, pentru care a făcut propunere

de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul construcție

demolat dispunându-se transmiterea notificării către unitatea administrativ teritorială

în a cărei rază a fost situat, conform art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Ca motiv de

contestație, reclamantul a invocat intrarea în circuitul civil a deciziei

anulate prin decizia contestată, susținând că, în aceste condiții, pârâta nu-și

putea anula propria decizie anterioară.

Raportat la acest

motiv, în mod corect instanța de apel a apreciat că trebuie stabilită, cu

prioritate, natura juridică a deciziei anulate prin decizia contestată și tot

în mod corect a ajuns la concluzia că acest act are natură administrativă și că

astfel putea fi revocat de emitentul său numai până la intrarea în circuitul

civil.

În stabilirea naturii

juridice a deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în procedura

Legii nr. 10/2001, trebuie pornit de la acele prevederi din Normele

metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

care califică, în mod expres, natura juridică a dispoziției de restituire în

natură emisă în procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art.

25.6 din Norme, „Dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act

administrativ de putere care atestă restituirea proprietății și care, odată îndeplinite

formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de

proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun (devine act de

proprietate în sensul prevederilor Codului civil).”

Rezultă că,

dispoziția de restituire în natură este un act cu dublă natură, pe de o parte,

act administrativ de putere, iar, pe de altă parte, act civil, din perspectiva

efectelor pe care le produce.

Deși prevederile

enunțate nu califică natura dispoziției de restituire în echivalent, ci doar pe

cea de restituire în natură, dispoziția de restituire în echivalent nu poate

avea o altă natură decât cealaltă, deoarece forma de reparație nu poate

influența natura actului, ci condițiile în care a fost emis reprezintă

criteriile relevante în acest sens.

Prin urmare, calificarea

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 în privința naturii

juridice a dispoziției de restituire în natură, se impune și pentru dispoziția

de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât nu există nicio

rațiune care să justifice o altă natură juridică a dispoziției de acordare de

măsuri reparatorii în echivalent decât cea recunoscută expres de lege

dispoziției de restituire în natură, în condițiile în care ambele sunt acte

emise în procedura aceleiași legi, în realizarea aceluiași drept recunoscut

persoanelor îndreptățite – dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv.

În consecință, și

dispoziția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent este tot un act cu

dublă natură, și anume act administrativ de putere emis în executarea Legii nr.

10/2001, respectiv act civil, din perspectiva efectelor civile pe care le

produce odată cu intrarea în circuitul civil.

Faptul că decizia „anulată”

de emitentul său prin decizia contestată în prezenta cauză nu întrunește

condițiile unui act administrativ din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul că nu este emisă

de o autoritate publică, nu este de natură să infirme natura sa de act administrativ,

cum greșit pretinde recurenta. Aceasta deoarece, respectiva decizie este un act

emis în procedura unei legi speciale care cuprinde dispoziții proprii privind

natura actului, derogatorii de la dreptul comun în materie, dat de Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, situație în care aplicarea dreptului comun este

înlăturată de norma specială, care se aplică prioritar, conform principiului de

drept „

specialia generalibus derogant

” („legea specială derogă de la

legea generală”). Așadar, este lipsită de relevanță invocarea, în speță, a dispozițiilor

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, regimul juridic al actului

emis în procedura Legii nr. 10/2001 fiind unul cu o reglementare distinctă,

ce-l particularizează de actele comune de drept administrativ prin caracterele

sale specifice, expres și precis determinate de lege.

Așa cum s-a arătat

deja, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vin să

expliciteze prevederile legii speciale de reparație, califică expres dispoziția

de restituire emisă în procedura acestei legi ca act administrativ de putere, necondiționând

o atare calificare în funcție de emitentul actului.

Pe de altă parte,

faptul că acțiunea dedusă judecății - contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001

- are natură civilă, nu infirmă natura de act administrativ a deciziei/dispoziției

emise în procedura Legii nr. 10/2001, cum de asemenea greșit pretinde recurenta.

În acest sens, trebuie avută în vedere opțiunea legiuitorului, care a înțeles să

reglementeze calea acțiunii civile împotriva dispoziției de soluționare a

notificării [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] și totodată să califice o

atare dispoziție ca act administrativ de putere (art. 25.6 din Normele de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Raportat la natura de

act administrativ a deciziei anulate prin decizia contestată, se punea în

continuare problema de a se determina momentul intrării în circuitul civil a

respectivei decizii, întrucât numai până la acest moment actul administrativ

poate fi revocat de emitentul său, ceea ce rezultă din interpretarea per a

contrario a dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, potrivit cărora „autoritatea publică emitentă a

unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea

acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat

în circuitul civil și a produs efecte juridice”.

Sub acest aspect, în

mod corect instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile susmenționate din

Legea contenciosului administrativ, care consacră principiul irevocabilității

actelor administrative intrate în circuitul civil, dar și la prevederile art. 25.7

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care reiau

același principiu cu referire la actele emise în procedura acestei legi,

stabilind că „După efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către

noul proprietar, dispoziția de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi

revocată de entitatea care a dispus-o.”

Contrar însă celor

reținute de instanța de apel, nu se poate considera că decizia de restituire prin

echivalent produce efecte juridice civile doar de la momentul încasării

reparației în echivalent, deoarece, în acest fel, se face trimitere la o nouă

procedură, cea menționată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ulterioară

rămânerii definitive a deciziei unității deținătoare (fie prin neatacare, fie,

în cazul atacării, prin soluționarea irevocabilă a contestației) și care

vizează, în sens larg, executarea acestei decizii.

Or, la momentul

expirării termenului de contestare sau, după caz, la momentul soluționării

irevocabile a contestației, beneficiarul deciziei de restituire prin echivalent

are în mod cert un drept de creanță, un drept civil, ale cărui efecte de natură

civilă, cum s-a subliniat, nu pot fi contestate.

Reparația concretă în

echivalent ține de exercițiul acestui drept de creanță, stabilit în mod

irevocabil în favoarea persoanelor îndreptățite, chiar din momentul expirării

termenului de contestare sau, după caz, al soluționării irevocabile a contestației.

Prin urmare, momentul

intrării în circuitul civil a dispoziției de restituire în echivalent este

marcat de data expirării termenului de contestare a dispoziției, dacă nu s-a

uzat de calea contestației de către persoana care se pretinde îndreptățită,

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv de data

soluționării irevocabile a contestației, în cazul exercitării contestației.

În speță, nu există

nicio dovadă că decizia anulată prin decizia contestată, respectiv decizia nr. 311

din 01 iunie 2007, ar fi fost contestată de reclamant, pe calea acțiunii în justiție,

așa cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Susținerile recurentei

în sensul contestării deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007 nu se referă la un

demers judiciar al reclamantului, ci la o simplă corespondență între acesta și

recurentă pe marginea emiterii deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, care însă nu

poate valora contestație, având această semnificație doar acțiunea în justiție,

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din

întâmpinarea depusă la fond, (filele 15-21 dosar fond), rezultă în mod

neechivoc că atunci când se referă la contestația formulată de reclamant

împotriva deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, recurenta are în vedere cererea

nr. 6873 din 07 aprilie 2008, pe care i-a adresat-o reclamantul în urma

emiterii deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007 și la care ea a răspuns părții prin

adresa nr. 9584 din 21 mai 2008, și nicidecum o contestație sub forma acțiunii

în justiție. Din aceeași întâmpinare, rezultă că reclamantului i s-a comunicat decizia

nr. 311/2007 la data de 04 iunie 2007, prin adresa nr. 10204.

În consecință, nefiind

contestată de beneficiarul ei, la expirarea termenului de prevăzut în acest

sens de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de 30 de zile de la

comunicare, decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 - prin care recurenta a admis

notificarea reclamantului cu privire la teren, făcând pentru acest bun propunere

de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 - a

produs efecte juridice și a intrat în circuitul civil.

Cum potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, după intrarea în circuitul civil, un

act administrativ nu mai poate fi revocat de către emitentul său, acesta având doar

posibilitatea de a solicita instanței anularea actului considerat nelegal, urmează

a se constata că ulterior intrării în circuitul civil a deciziei nr. 311 din 01

iunie 2007, această decizie nu mai putea fi modificată unilateral de emitentul

ei, așa cum a procedat recurenta-pârâtă prin emiterea deciziei nr. 614 din 13

octombrie 2009, contestată în cauză.

Prin urmare, decizia nr.

614 din 13 octombrie 2009, prin care recurenta și-a „anulat” decizia anterioară

nr. 311 din 01 iunie 2007, necontestată de beneficiarul ei, este nelegală,

întrucât nu se mai putea realiza o modificare unilaterală, pe cale

administrativă, a unui act administrativ, după intrarea lui în circuitul civil.

Cu această motivare,

care o va înlocui pe cea din decizia recurată, soluția de respingere a apelului

pârâtei, cu consecința menținerii sentinței fondului de admitere a contestației

și anulare a deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, este legală și se impune a

fi păstrată.

Raportat la motivul

de nelegalitate a deciziei contestate, astfel cum a fost reținut mai-sus -

emiterea acestei decizii cu încălcarea principiului irevocabilității actelor

administrative intrate în circuitul civil, principiu care se opunea ca pârâta-recurentă

să revină asupra soluției date notificării reclamantului printr-o decizie

anterioară intrată în circuitul civil -, fondul dreptului la restituire nu mai

poate fi discutat în prezentul litigiu.

Pe cale de consecință,

aprecierile instanței de apel cu privire la pe acest aspect, întemeiate pe dispozițiile

art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vor fi înlăturate din motivarea deciziei

recurate, context în care criticile din recurs referitoare la interpretarea și

aplicarea greșită a acestor dispoziții legale au rămas fără obiect.

Pe de altă parte, contrar

susținerilor recurentei, soluția de fond, confirmată în apel, nu cuprinde nicio

măsură cu privire la prima decizie emisă de ea în soluționarea notificării

reclamantului, și anume decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, ci doar cu

privire la decizia nr. 614/2009, prin care a anulat unilateral decizia

anterioară nr. 311/2007. Astfel, instanța a dispus anularea deciziei nr. 614/2009,

iar efectul indirect al acestei măsuri este acela că decizia „anulată” de

recurentă prin decizia nr. 614/2009, respectiv decizia nr. 311/2007, va produce

efecte juridice până la anularea sa pe cale judecătorească.

vizând greșita respingere a cererii sale de introducere în cauză, în calitate

de pârâtă, a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.)

nu sunt fondate.

Sub aspectul

părților, extinderea cadrului procesual fixat de reclamant prin cererea de

chemare în judecată nu se poate face de către pârâtul din raportul juridic

inițial decât prin formularea unei cereri de intervenție forțată, în condițiile

reglementate de normele în materie ale Codului de procedură civilă ( art. 57 -

cererea de chemare în judecată a altor persoane, art. 60 - chemarea în garanție,

art. 64 - arătarea titularului dreptului).

Or, pârâta SC H.E. SA

nu și-a justificat cererea de introducere în cauză, ca pârâtă, a A.N.R.P. prin raportare

la condițiile vreunei forme de intervenție forțată dintre cele expres și

limitativ prevăzute de lege, susținând doar că A.N.R.P. are calitate procesuală

pasivă în cauză întrucât este emitenta adreselor care au stat la baza emiterii

deciziei contestate în prezentul litigiu.

Nefiind, astfel,

respectate de către pârâtă condițiile impuse de lege pentru atragerea în proces

a unui terț, în mod legal instanța de apel a confirmat soluția fondului de

respingere a cererii pârâtei privind introducerea în cauză a A.N.R.P.

De asemenea, tot în

mod legal instanța de apel a constatat că, față de obiectul procesului -

contestație împotriva deciziei emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001,

legitimare procesuală pasivă în cauză nu poate avea decât emitentul actului

atacat, respectiv pârâta SC H.E. SA.

În cadrul

contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a

cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde

îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin urmare, raportul

juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea

notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis

notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat

notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual

civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă

persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală

pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau

are competența de a o soluționa.

Rezultă că, în

raportul juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, nu poate avea calitate procesuală pasivă decât

pârâta-recurentă SC H.E. SA, ca entitate ce a emis actul atacat, iar nu A.N.R.P.,

cum eronat se pretinde în recurs cu trimitere la prevederile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005. Aceste prevederi legale sunt irelevante pe aspectul supus

analizei, raportat la obiectul prezentului litigiu, întrucât ele nu vizează

etapa procedurii administrative derulate în fața unității deținătoare,

finalizată cu emiterea deciziei/dispoziției supuse controlului judiciar pe

calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum

este cazul în speță, ci o etapă distinctă și ulterioară care vizează, în sens

larg, procedura de executare a deciziei prin care unitatea deținătoare a făcut

propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Având în vedere

considerentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursul

pârâtei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

Întrucât a pierdut

procesul, recurenta-pârâtă a căzut în pretenții față de intimatul-reclamant,

astfel că fiind întrunite cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată

suportate de intimatul-reclamant în această fază procesuală, constând în

onorariu de avocat în cuantum de 2.000 lei, dovedit cu chitanța nr. 47 din 25

aprilie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC H.E. SA - Societate de producere a energiei electrice

împotriva deciziei nr. 429/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentă la plata

sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către

intimatul-reclamant S.M.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 mai 2012.