ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3031/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 05 noiembrie 2009, sub nr. 43879/3/2009, reclamantul S.M.I. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC H.E. SA - Societate de producere a energiei electrice, să se dispună anularea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009 prin care pârâta i-a respins notificarea nr. 157 din 27 iulie 2001, menținerea deciziei inițiale nr. 436 din 29 septembrie2006 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 991 din 14 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să plătească reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut următoarele: Prin notificarea nr. 157 din 27 iulie 2001 adresată pârâtei, reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru imobilul situat în Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, compus din teren în suprafață de 520 mp și casă, care a fost demolată. Prin decizia nr. 436 din 29 septembrie2006 emisă de pârâtă, s-a admis notificarea nr. 157/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată, în suprafață de 101 mp, și pentru terenul în suprafață de 520 mp, reținându-se că imobilele pentru care s-au solicitat despăgubiri au aparținut autoarei reclamantului, conform actului de donație nr. 2878/1946 și reclamantului, conform certificatului de moștenitor nr. 367 din 27 mai 1970, fiind trecute în proprietatea statului prin Decretul de expropriere nr. 28/1976.

S-a mai reținut că imobilul construcție a fost demolat, iar suprafața totală de teren expropriată este ocupată în prezent de obiectivul de investiții A.H.E Râureni, fiind situat sub Lacul de acumulare Râureni și sub dig mal drept. Prin decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de pârâtă, s-a admis în parte notificarea nr. 157/2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatori în echivalent pentru terenul în suprafață de 520 mp, întrucât acesta nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de obiectivul de investiții A.H.E Râureni. Totodată, s-a respins notificarea cu privire la construcția demolată, în suprafață de 101 mp, și s-a dispus trimiterea acesteia către unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază s-a aflat construcția, pentru a fi soluționată prin dispoziția primarului, potrivit prevederilor art. 10, art. 11 și art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă, a fost respinsă notificarea nr. 157/2001, reținându-se că imobilul teren nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, ci face obiectul Legii nr. 18/1991 și al Legii nr. 1/2000, întrucât este situat în extravilanul localității, astfel cum rezultă din adresa nr. 26102 din 24 septembrie2009 a Primăriei Râmnicu Vâlcea. În ceea ce privește imobilul construcție, s-a reținut că soluționarea notificării se face prin dispoziție motivată a conducătorului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost situat imobilul demolat, în conformitate cu art. 32 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei din urmă decizii emise de pârâtă a formulat contestație reclamantul, arătând că în mod nelegal pârâta a modificat decizia emisă în anul 2006, care nu fusese atacată și intrase în circuitul civil, substituindu-se instanțelor judecătorești, singurele investite cu anularea actelor juridice intrate în circuitul civil.

Această contestație este întemeiată. Astfel, decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare ori de entitatea învestită cu soluționarea notificării, în condițiile art. 25 alin. (1) sau art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi modificată/anulată de către emitent, pe cale administrativă, ci numai de către instanța judecătorească, competentă potrivit legii. În acest sens, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 zile de la comunicare.

Decizia/dispoziția emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 mai poate fi atacată în justiție de orice persoană care justifică un interes legitim, prin intermediul unei acțiuni în constatarea nulității absolute/anularea actului, potrivit dreptului comun. De asemenea, decizia/dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 poate fi atacată în justiție și de Prefect, ca urmare a exercitării dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, conform prevederilor art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, art. 5 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002, pct. 21.6 din H.G. nr. 250/2007.

Rezultă că, în mod nelegal, pârâta a emis decizia contestată, prin care a respins notificarea formulată de reclamant, după ce anterior, printr-o decizie emisă în anul 2006 admisese această notificare, iar printr-o altă decizie emisă în anul 2007 admisese în parte notificarea, numai cu privire la teren, în condițiile în care nu există nicio dispoziție legală care să permită modificarea unilaterală, pe cale administrativă, a deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 429/A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței susmenționate și a obligat-o pe apelanta-pârâtă la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

Pentru a decide astfel, cutea a reținut că deși considerentul primei instanțe, în sensul că deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001 nu pot fi modificate unilateral, pe cale administrativă, este greșit, întrucât aceste decizii sunt acte administrative, esențialmente revocabile până la intrarea lor în circuitul civil, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 și art. 25.7 din H.G. nr. 250/2007, soluția pronunțată este corectă și va fi menținută pentru următoarele considerente, care înlocuiesc motivarea sentinței apelate: Un act administrativ se află în circuitul civil în situația în care drepturile născute ca efect al admiterii sale au intrat în sfera raporturilor juridice de drept privat.

Intrarea în circuitul civil atrage irevocabilitatea actului emis, necesitatea asigurării stabilității și securității raporturilor juridice impunând menținerea actelor administrative care au intrat în circuitul civil, ieșind din sfera de reglementare a dreptului administrativ. Revocarea actelor administrative este admisă în principiu, excepție făcând cele pe baza cărora s-au format raporturi juridice de altă natură, actele individuale care au generat drepturi subiective garantate de lege și actele administrative cu caracter contractual. Pentru a opera instituția revocării trebuie ca actul administrativ să nu fi produs drepturi în sferele altor ramuri de drept. Manifestările de voință ale autorității, dacă au fost executate, au creat drepturi intrate în circuitul civil în favoarea unor persoane beneficiare a unor drepturi legitim câștigate.

Cu alte cuvinte, în vederea realizării stabilității raporturilor juridice, principiul irevocabilității actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, ieșind din sfera de reglementare exclusivă a dreptului administrativ, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea autorității administrative de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca pentru ilegalitate sau oportunitate numai până la momentul în care acestea și-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în sfera altor raporturi juridice. Or, în cauză, decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de pârâtă nu a fost pusă în executare, rămânând încă în sfera dreptului administrativ.

Decizia anterior menționată de constituire a dreptului la măsuri reparatorii în echivalent nu a produs efecte față de reclamant, acesta devenind titularul unui drept de creanță; actul nu și-a produs efectele în sfera reglementată prin acte normative vizând alte ramuri de drept decât administrativ, nefiind realizate material aceste efecte prin încasarea vreunei măsuri reparatorii în echivalent, simpla comunicare a deciziei către reclamant neconstituind, în sine, fără îndeplinirea niciunui alt act de punere în executare, o intrare în circuitul civil a susmenționatei decizii. Cu toate acestea, urmează a se avea în vedere faptul că prin Decretul de expropriere nr. 28/1976, în anexa 3, la poziția 61, apare înscrisă autoarea reclamantului, S.M., de la care s-a expropriat un imobil, compus din teren în suprafață de 520 mp și construcție în suprafață construită de 101 mp, situat în municipiul Râmnicu Vâlcea.

De asemenea, în „Tabelul cu locuitorii din municipiul Râmnicu Vâlcea ale căror terenuri și construcții situate în perimetrul construibil se expropriază și se scot definitiv din producția agricolă” anexă la Decretul 28/1976, planul de situație nr. 1 (fila 10 fond) este menționată autoarea reclamantului cu imobil expropriat în str. C. nr. 12, cu teren curte în suprafață de 520 mp și construcții locuință aflată pe un teren în suprafață de 101 mp. Așa fiind, reținând că la momentul preluării de către stat a imobilului în litigiu acesta se afla în perimetrul construibil, autoarea reclamantului fiind la acea dată deținătoarea unei construcții cu destinația de locuință, rezultă că imobilul în cauză s-a aflat la momentul în discuție în intravilanul localității.

Ca urmare, nu se poate altfel aprecia decât că la momentul trecerii în proprietatea statului, imobilul în litigiu se afla în intravilan. Or, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin legea fondului funciar nr. 18/1991…” Din interpretarea gramaticală a acestui text de lege, prin referire la conjuncția „sau”, se deduce faptul că pentru a fi excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001, trebuie ca respectivele terenuri să se afle în extravilan, fiind suficient să aibă această situare ori la data trecerii în proprietatea statului, ori la data notificării, nicidecum să se afle în perimetrul extravilan la ambele momente vizate de legiuitor.

Per a contrario, dacă la momentul trecerii în proprietatea statului imobilul se afla în intravilanul localității ori la data notificării avea aceeași situare de intravilan, își găsește incidența Legea nr. 10/2001. În consecință, făcând aplicarea per a contrario a art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 10/2001 la situația de fapt reținută în cauză, curtea a apreciat că imobilul în litigiu este supus incidenței Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în mod greșit pârâta a procedat la anularea deciziei nr. 311/2007, cu motivarea că imobilul notificat de către reclamant nu este supus dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Mai mult, prin sentința civilă nr. 125 din 21 februarie 2005 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin neatacare, astfel cum rezultă și din întâmpinarea formulată de către pârâtă și pe baza căreia s-a întocmit Raportul nr. 77 din 10 ianuarie 2006 de către Comisia internă de analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, ce a stat la baza emiterii primei decizii, pârâta a fost obligată să emită dispoziție motivată cu ofertă de restituire prin echivalent conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Această hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat atât în ceea ce privește obligarea pârâtei de a emite dispoziție, cât și a temeiului sub care urmează a fi soluționată notificarea, pârâta nemaiputând decât să se supună acestei hotărâri.

Cât privește critica de apel în sensul soluționării greșite a cererii de introducere în cauză a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, curtea a constatat că instanța de fond a procedat în mod corect atunci când a respins această cerere, deoarece potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește obiectul cererii de chemare în judecată, cauza cererii sale, precum și persoanele împotriva căreia înțelege să-și îndrepte pretențiile. Cum pârâta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, având în vedere conținutul adresei care a stat la baza anulării propriei decizii, fără a-și întemeia această cerere pe un temei care reglementează formele de intervenție forțată, numai cu încălcarea principiului disponibilității prima instanță ar fi putut reține calitatea de pârâtă a acestei instituții.

Mai mult, sesizarea instanței de fond are ca obiect contestație împotriva deciziei emise de către SC H.E. SA, astfel încât în mod corect instanța de fond a soluționat cauza în contradictoriu cu unitatea emitentă a actului a cărui anulare se cere. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtă, care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta a formulat următoarele critici: 1. În mod greșit, instanța de apel a apreciat că decizia contestată, respectiv decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009, este un act administrativ, care se supune prevederilor Legii nr. 554/2004.

Este eronat argumentul instanței, în sensul că prin consacrarea principiului irevocabilității se limitează posibilitatea autorității administrative de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-le revoca pentru ilegalitate sau oportunitate numai până la momentul la care acestea și-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în sfera altor raporturi juridice. SC H.E. SA nu este autoritate administrativă, iar actele emise de societate, respectiv decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 și decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009, nu reprezintă acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004. Prevederile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile SC H.E. SA, pe de o parte pentru că aceasta este o societate pe acțiuni, iar, pe de altă parte, pentru că îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 31/1990.

Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ reprezintă actul unilateral individual emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Din interpretarea articolului menționat raportat la decizia nr. 614/2009, nu reiese că respectivul act juridic a fost emis de o autoritate publică. SC H.E. SA nu este o autoritate publică în accepțiunea legiuitorului, nefiind aplicabile în speță prevederile Legii nr. 554/2004. Prezenta cauză reprezintă o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - acțiune civilă, și în niciun caz aceasta nu a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, ceea ce conduce la concluzia că instanța de apel a interpretat greșit prevederile legii, atunci când și-a motivat decizia prin invocarea Legii nr. 554/2004.

Potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, SC H.E. SA este îndreptățită să procedeze la anularea unei decizii, atunci când constată că aceasta a fost dată inițial cu aplicarea greșită a legii, în niciun caz nefiindu-i aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, cum eronat se motivează în decizia recurată. 2. Deși instanța de apel reține că decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 emisă de SC H.E. SA nu a fost pusă în executare, rămânând încă în sfera dreptului administrativ, anulează totuși decizia care o revocă, apreciind greșit că terenul litigios intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. În acest sens, instanța de apel motivează eronat că, pentru a se reține incidența Legii nr. 10/2001, este suficient că imobilul litigios se afla în intravilan la data exproprierii, fără a ține cont de faptul că la data notificării regimul juridic al terenului era reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Imobilul în litigiu, chiar dacă se afla la momentul preluării de către stat în intravilanul localității, la data notificării în anul 2001 se afla în extravilanul localității. Decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 a fost contestată de către reclamant, nemulțumit fiind că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 10, art. 11, art. 32 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește construcția demolată, pentru care competența de soluționare a notificării revine primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat construcția demolată. Prin admiterea acțiunii, instanța de judecată a încălcat prevederile legale, acordând reclamantului mai mult decât dispune legea. Mai exact, în situația în care SC H.E.

SA ar fi obligată să procedeze la anularea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, implicit a deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, și ar rămâne în vigoare decizia nr. 436 din 29 iunie 2006, atunci în mod evident ar fi încălcate prevederile Legii nr. 10/2001, pe de o parte, prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul construcție demolat, iar, pe de altă parte, prin acordarea de măsuri reparatorii pentru un teren căruia nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001. De asemenea, nu este posibil să se admită o acțiune care are în vedere o decizie emisă în anul 2006, necontestată la instanța judecătorească în termenul legal de 30 de zile. Din conținutul art. 3 al deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, pe care o contestă reclamantul, rezultă că, „cu data prezentei se anulează decizia nr. 311 din 01 iunie 2007”, deci nu este anulată decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, pe care reclamantul o solicită a rămâne în vigoare.

Dacă instanța ar aprecia că decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale și s-ar dispune anularea acesteia, atunci decizia care ar rămâne în vigoare nu ar putea fi alta decât decizia nr. 311 din 01 iunie 2007, în niciun caz decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, cum eronat încearcă reclamantul să invoce prin cererea de chemare în judecată. Deși în acțiunea sa, reclamantul a solicitat instanței să dispună anularea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009 și menținerea ca legală a deciziei nr. 436 din 29 septembrie2006, instanța nu a analizat acest aspect prin prisma prevederilor legale, mai exact nu a ținut cont de faptul că a fost depășit termenul de 30 de zile de contestare a deciziei respective.

În soluționarea cauzei, instanțele de fond nu au ținut cont de argumentele aduse de SC H.E. SA în apărare, în sensul că s-a procedat la anularea deciziei nr. 436 din 29 septembrie2006 prin emiterea deciziei nr. 331/2007, respectiv a deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, datorită faptului că au fost încălcate prevederile art. 8 alin. (1) cu raportare la art. 8.1 și art. 8.2 din H.G. nr. 250/2007, art. 11 și art. 32 din Lege nr. 10/2001. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi „terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991”.

Prin urmare, imobilul teren în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, cât timp la data notificării se afla în extravilan, regimul lui juridic fiind reglementat de art. 4 alin. (1) ind. 1 din Legea nr. 1/2000, ceea ce face aplicabile prevederile art. V alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005, care stabilesc competența comisiilor comunale, orășenești și municipale constituite potrivit Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000 de a soluționa notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi, având ca obiect terenurile prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată. Față de aceste prevederi legale, singura instituție care are competența de a se pronunța cu privire la notificarea reclamantului este doar Primăria județului Vâlcea și nu Comisia internă de analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001, constituită la nivelul SC H.E.

SA. 3. În mod nelegal, instanța de apel nu a primit critica privind greșita respingere la fond a c ererii formulate de SC H.E. SA pentru introducerea în cauză a A.N.R.P. În soluționarea acestei cereri, nu s-a ținut cont de faptul că decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009 a avut la bază adresa nr. 14324 din 06 august 2009 emisă de A.N.R.P., instituție abilitată să acorde măsurile reparatorii, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001. Prin respingerea introducerii în cauză a A.N.R.P., instanța a încălcat prevederile art. 32 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 13 alin. (1) din Cap. III, art. 16 alin. (1) din Cap. V din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora singura instituție care poate acorda măsurile reparatorii solicitate de reclamant este doar Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că solicitarea SC H.E. SA de a fi introdusă în cauză A.N.R.P. nu a fost întemeiată pe un temei care să reglementeze această situație, acest temei reieșind foarte clar din precizările nr. 9932 din 21 mai 2010, depuse la dosarul cauzei. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, sens în care a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează – interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică ( negotium juris ). În realitate, recurenta contestă aprecierile instanței de apel cu privire la natura juridică a deciziei ce face obiectul contestației deduse judecății, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 10/2001, precum și modul în care această instanță a interpretat și aplicat la speță prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv ale Legii nr. 247/2005, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare. 1-2. Criticile recurentei referitoare la natura deciziilor emise de ea în procedura Legii nr. 10/2001nu sunt fondate. Astfel, obiectul contestației deduse judecății îl reprezintă decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009. Prin această decizie, recurenta-pârâtă a respins notificarea reclamantului și a „anulat” decizia emisă anterior sub nr. 311 din 01 iunie 2007, prin care admisese în parte aceeași notificare, numai cu privire la imobilul teren, pentru care a făcut propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul construcție demolat dispunându-se transmiterea notificării către unitatea administrativ teritorială în a cărei rază a fost situat, conform art. 32 din Legea nr. 10/2001.

Ca motiv de contestație, reclamantul a invocat intrarea în circuitul civil a deciziei anulate prin decizia contestată, susținând că, în aceste condiții, pârâta nu-și putea anula propria decizie anterioară. Raportat la acest motiv, în mod corect instanța de apel a apreciat că trebuie stabilită, cu prioritate, natura juridică a deciziei anulate prin decizia contestată și tot în mod corect a ajuns la concluzia că acest act are natură administrativă și că astfel putea fi revocat de emitentul său numai până la intrarea în circuitul civil. În stabilirea naturii juridice a deciziei/dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001, trebuie pornit de la acele prevederi din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, care califică, în mod expres, natura juridică a dispoziției de restituire în natură emisă în procedura Legii nr. 10/2001. Astfel, potrivit art. 25.6 din Norme, „Dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere care atestă restituirea proprietății și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun (devine act de proprietate în sensul prevederilor Codului civil).” Rezultă că, dispoziția de restituire în natură este un act cu dublă natură, pe de o parte, act administrativ de putere, iar, pe de altă parte, act civil, din perspectiva efectelor pe care le produce.

Deși prevederile enunțate nu califică natura dispoziției de restituire în echivalent, ci doar pe cea de restituire în natură, dispoziția de restituire în echivalent nu poate avea o altă natură decât cealaltă, deoarece forma de reparație nu poate influența natura actului, ci condițiile în care a fost emis reprezintă criteriile relevante în acest sens.

Prin urmare, calificarea din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 în privința naturii juridice a dispoziției de restituire în natură, se impune și pentru dispoziția de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât nu există nicio rațiune care să justifice o altă natură juridică a dispoziției de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât cea recunoscută expres de lege dispoziției de restituire în natură, în condițiile în care ambele sunt acte emise în procedura aceleiași legi, în realizarea aceluiași drept recunoscut persoanelor îndreptățite – dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv. În consecință, și dispoziția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent este tot un act cu dublă natură, și anume act administrativ de putere emis în executarea Legii nr. 10/2001, respectiv act civil, din perspectiva efectelor civile pe care le produce odată cu intrarea în circuitul civil.

Faptul că decizia „anulată” de emitentul său prin decizia contestată în prezenta cauză nu întrunește condițiile unui act administrativ din perspectiva art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul că nu este emisă de o autoritate publică, nu este de natură să infirme natura sa de act administrativ, cum greșit pretinde recurenta. Aceasta deoarece, respectiva decizie este un act emis în procedura unei legi speciale care cuprinde dispoziții proprii privind natura actului, derogatorii de la dreptul comun în materie, dat de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, situație în care aplicarea dreptului comun este înlăturată de norma specială, care se aplică prioritar, conform principiului de drept „ specialia generalibus derogant ” („legea specială derogă de la legea generală”).

Așadar, este lipsită de relevanță invocarea, în speță, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, regimul juridic al actului emis în procedura Legii nr. 10/2001 fiind unul cu o reglementare distinctă, ce-l particularizează de actele comune de drept administrativ prin caracterele sale specifice, expres și precis determinate de lege. Așa cum s-a arătat deja, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vin să expliciteze prevederile legii speciale de reparație, califică expres dispoziția de restituire emisă în procedura acestei legi ca act administrativ de putere, necondiționând o atare calificare în funcție de emitentul actului. Pe de altă parte, faptul că acțiunea dedusă judecății - contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001 - are natură civilă, nu infirmă natura de act administrativ a deciziei/dispoziției emise în procedura Legii nr. 10/2001, cum de asemenea greșit pretinde recurenta.

În acest sens, trebuie avută în vedere opțiunea legiuitorului, care a înțeles să reglementeze calea acțiunii civile împotriva dispoziției de soluționare a notificării [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] și totodată să califice o atare dispoziție ca act administrativ de putere (art. 25.6 din Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Raportat la natura de act administrativ a deciziei anulate prin decizia contestată, se punea în continuare problema de a se determina momentul intrării în circuitul civil a respectivei decizii, întrucât numai până la acest moment actul administrativ poate fi revocat de emitentul său, ceea ce rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora „autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice”.

Sub acest aspect, în mod corect instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, care consacră principiul irevocabilității actelor administrative intrate în circuitul civil, dar și la prevederile art. 25.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care reiau același principiu cu referire la actele emise în procedura acestei legi, stabilind că „După efectuarea formalităților de publicitate imobiliară de către noul proprietar, dispoziția de aprobare a restituirii în natură nu mai poate fi revocată de entitatea care a dispus-o.” Contrar însă celor reținute de instanța de apel, nu se poate considera că decizia de restituire prin echivalent produce efecte juridice civile doar de la momentul încasării reparației în echivalent, deoarece, în acest fel, se face trimitere la o nouă procedură, cea menționată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ulterioară rămânerii definitive a deciziei unității deținătoare (fie prin neatacare, fie, în cazul atacării, prin soluționarea irevocabilă a contestației) și care vizează, în sens larg, executarea acestei decizii.

Or, la momentul expirării termenului de contestare sau, după caz, la momentul soluționării irevocabile a contestației, beneficiarul deciziei de restituire prin echivalent are în mod cert un drept de creanță, un drept civil, ale cărui efecte de natură civilă, cum s-a subliniat, nu pot fi contestate. Reparația concretă în echivalent ține de exercițiul acestui drept de creanță, stabilit în mod irevocabil în favoarea persoanelor îndreptățite, chiar din momentul expirării termenului de contestare sau, după caz, al soluționării irevocabile a contestației. Prin urmare, momentul intrării în circuitul civil a dispoziției de restituire în echivalent este marcat de data expirării termenului de contestare a dispoziției, dacă nu s-a uzat de calea contestației de către persoana care se pretinde îndreptățită, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv de data soluționării irevocabile a contestației, în cazul exercitării contestației.

În speță, nu există nicio dovadă că decizia anulată prin decizia contestată, respectiv decizia nr. 311 din 01 iunie 2007, ar fi fost contestată de reclamant, pe calea acțiunii în justiție, așa cum prevede art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susținerile recurentei în sensul contestării deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007 nu se referă la un demers judiciar al reclamantului, ci la o simplă corespondență între acesta și recurentă pe marginea emiterii deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, care însă nu poate valora contestație, având această semnificație doar acțiunea în justiție, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din întâmpinarea depusă la fond, (filele 15-21 dosar fond), rezultă în mod neechivoc că atunci când se referă la contestația formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, recurenta are în vedere cererea nr. 6873 din 07 aprilie 2008, pe care i-a adresat-o reclamantul în urma emiterii deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007 și la care ea a răspuns părții prin adresa nr. 9584 din 21 mai 2008, și nicidecum o contestație sub forma acțiunii în justiție.

Din aceeași întâmpinare, rezultă că reclamantului i s-a comunicat decizia nr. 311/2007 la data de 04 iunie 2007, prin adresa nr. 10204. În consecință, nefiind contestată de beneficiarul ei, la expirarea termenului de prevăzut în acest sens de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, de 30 de zile de la comunicare, decizia nr. 311 din 01 iunie 2007 - prin care recurenta a admis notificarea reclamantului cu privire la teren, făcând pentru acest bun propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 - a produs efecte juridice și a intrat în circuitul civil.

Cum potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, după intrarea în circuitul civil, un act administrativ nu mai poate fi revocat de către emitentul său, acesta având doar posibilitatea de a solicita instanței anularea actului considerat nelegal, urmează a se constata că ulterior intrării în circuitul civil a deciziei nr. 311 din 01 iunie 2007, această decizie nu mai putea fi modificată unilateral de emitentul ei, așa cum a procedat recurenta-pârâtă prin emiterea deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, contestată în cauză. Prin urmare, decizia nr. 614 din 13 octombrie 2009, prin care recurenta și-a „anulat” decizia anterioară nr. 311 din 01 iunie 2007, necontestată de beneficiarul ei, este nelegală, întrucât nu se mai putea realiza o modificare unilaterală, pe cale administrativă, a unui act administrativ, după intrarea lui în circuitul civil.

Cu această motivare, care o va înlocui pe cea din decizia recurată, soluția de respingere a apelului pârâtei, cu consecința menținerii sentinței fondului de admitere a contestației și anulare a deciziei nr. 614 din 13 octombrie 2009, este legală și se impune a fi păstrată. Raportat la motivul de nelegalitate a deciziei contestate, astfel cum a fost reținut mai-sus - emiterea acestei decizii cu încălcarea principiului irevocabilității actelor administrative intrate în circuitul civil, principiu care se opunea ca pârâta-recurentă să revină asupra soluției date notificării reclamantului printr-o decizie anterioară intrată în circuitul civil -, fondul dreptului la restituire nu mai poate fi discutat în prezentul litigiu.

Pe cale de consecință, aprecierile instanței de apel cu privire la pe acest aspect, întemeiate pe dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 vor fi înlăturate din motivarea deciziei recurate, context în care criticile din recurs referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale au rămas fără obiect. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, soluția de fond, confirmată în apel, nu cuprinde nicio măsură cu privire la prima decizie emisă de ea în soluționarea notificării reclamantului, și anume decizia nr. 436 din 29 septembrie2006, ci doar cu privire la decizia nr. 614/2009, prin care a anulat unilateral decizia anterioară nr. 311/2007. Astfel, instanța a dispus anularea deciziei nr. 614/2009, iar efectul indirect al acestei măsuri este acela că decizia „anulată” de recurentă prin decizia nr. 614/2009, respectiv decizia nr. 311/2007, va produce efecte juridice până la anularea sa pe cale judecătorească.

3. Criticile recurentei vizând greșita respingere a cererii sale de introducere în cauză, în calitate de pârâtă, a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) nu sunt fondate. Sub aspectul părților, extinderea cadrului procesual fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecată nu se poate face de către pârâtul din raportul juridic inițial decât prin formularea unei cereri de intervenție forțată, în condițiile reglementate de normele în materie ale Codului de procedură civilă ( art. 57 - cererea de chemare în judecată a altor persoane, art. 60 - chemarea în garanție, art. 64 - arătarea titularului dreptului). Or, pârâta SC H.E. SA nu și-a justificat cererea de introducere în cauză, ca pârâtă, a A.N.R.P.

prin raportare la condițiile vreunei forme de intervenție forțată dintre cele expres și limitativ prevăzute de lege, susținând doar că A.N.R.P. are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât este emitenta adreselor care au stat la baza emiterii deciziei contestate în prezentul litigiu. Nefiind, astfel, respectate de către pârâtă condițiile impuse de lege pentru atragerea în proces a unui terț, în mod legal instanța de apel a confirmat soluția fondului de respingere a cererii pârâtei privind introducerea în cauză a A.N.R.P. De asemenea, tot în mod legal instanța de apel a constatat că, față de obiectul procesului - contestație împotriva deciziei emise în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, legitimare procesuală pasivă în cauză nu poate avea decât emitentul actului atacat, respectiv pârâta SC H.E.

SA. În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. Rezultă că, în raportul juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu poate avea calitate procesuală pasivă decât pârâta-recurentă SC H.E. SA, ca entitate ce a emis actul atacat, iar nu A.N.R.P., cum eronat se pretinde în recurs cu trimitere la prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Aceste prevederi legale sunt irelevante pe aspectul supus analizei, raportat la obiectul prezentului litigiu, întrucât ele nu vizează etapa procedurii administrative derulate în fața unității deținătoare, finalizată cu emiterea deciziei/dispoziției supuse controlului judiciar pe calea contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum este cazul în speță, ci o etapă distinctă și ulterioară care vizează, în sens larg, procedura de executare a deciziei prin care unitatea deținătoare a făcut propunere de despăgubiri în condițiile legii speciale. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât a pierdut procesul, recurenta-pârâtă a căzut în pretenții față de intimatul-reclamant, astfel că fiind întrunite cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2.000 lei, dovedit cu chitanța nr. 47 din 25 aprilie 2012.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H.E. SA - Societate de producere a energiei electrice împotriva deciziei nr. 429/A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentă la plata sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-reclamant S.M.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2012.