ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, formulată la 4 mai 2009 și ulterior precizată, reclamantul S.M.F. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în baza probatoriului administrat în cauză, anularea Deciziei nr. 531 din 30 decembrie 2008 prin care a fost respinsă notificarea sa și, să fie obligată pârâta să îl despăgubească, pentru terenul în suprafață de 25.000 mp situat în Rm.

Vâlcea, cu valoarea de piață a acestuia de 8.750.000 euro, conform Raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit la data de 20 iunie 2008. Prin sentința civilă nr. 1280 din data de 10 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 18454/3/2009, Tribunalul București - secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.M.F., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.). Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că decizia emisă de A.V.A.S. este legală, întrucât, în esență, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin decizia nr. 55 din 8 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii instanței de fond și a schimbat în tot sentința atacată. Astfel, a fost admisă acțiunea precizată și în urma anulării deciziei emise de A.V.A.S., a fost obligată pârâta să emită decizie prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 25.000mp, situat în Rm. Valcea, în condițiile legii speciale, corespunzător valorii de piață a imobilului respectiv. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin înscrisurile de care a înțeles să se folosească, apelantul-reclamant a făcut dovada că este moștenitorul defuncților V.J.A.

și V.M. (bunicii săi pe linie maternă). În acest sens au fost depuse la dosar certificatul de moștenitor eliberat de Notariatul de Stat Județean Vâlcea și certificatul de calitate succesorală eliberat de B.N.P. G.M. din orașul Rm. Vâlcea, precum și alte înscrisuri (certificate de stare civilă, declarații de notorietate, etc.) Totodată, a fost probat și faptul că autorii săi au fost proprietarii terenului cu privire la care a formulat notificarea respinsă prin decizia emisă de intimata-pârâtă și care este contestată în prezentul proces. La dosar au fost depuse în copie conformă cu originalul, actul de vânzare-cumpărare și transcris la Grefa Tribunalului Vâlcea sub nr. 5315/1911 și actul de vânzare-cumpărare autentificat și transcris la aceeași instanță sub nr. 4826/1919, care atestă dobândirea unui teren din care face parte și suprafață de 25000 mp situată în orașul Rm.

Vâlcea. Prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, necontestat de părți, acest teren se află în incinta SC C. SA Rm. Vâlcea, fiind deținut în prezent de SC E. SA. Având în vedere întregul material probator administrat în cauză, Curtea a considerat eronată aprecierea instanței de fond în sensul că nu s-ar fi făcut dovada preluării abuzive a terenului în litigiu. Chiar dacă formal nu s-a probat existența actului normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive la care face referire art. 24 din Legea nr. 10/2001, simplul fapt că în prezent imobilul se află în deținerea unei societăți comerciale cu capital privat (SC E. SA), iar anterior s-a regăsit în incinta unei alte societăți de același tip (SC C. SA Rm.

Vâlcea), demonstrează împrejurarea că terenul în discuție a fost preluat abuziv de către Statul Român de la autorii apelantului-reclamant în perioada 1945-1989. În același sens trebuie avute în vedere și mențiunile adresei emisă de SC E. SA (fila 55 dosar fond), ale adresei emisă de Primăria Rm. Vâlcea (fila 94 dosar fond), ale adresei nr. 471/2010 emisă de Ministerul Administrației și Internelor – Arhivele Naționale – Serviciul Județean Vâlcea (fila 16 dosar apel), ale adresei nr. 5324/2010 a Consiliului Județean Vâlcea (fila 31 dosar apel), ale adresei nr. 3822 BRP/2010 emisă de Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale din cadrul M.A.I. (fila 32 dosar apel). De asemenea, s-a ținut seama și de conținutul adresei nr. 17969/2010 a Primăriei Municipiului Rm.

Vâlcea de la fila 33 dosar apel, cu anexele acesteia de la filele 34-38. Toate aceste documente relevă numeroasele demersuri întreprinse de către apelantul-reclamant pentru a obține dovada preluării abuzive a imobilului, demersuri rămase însă fără rezultat pozitiv concret. În raport de toate aceste aspecte, s-a reținut că în speță este vorba despre un imobil căruia i se aplică ipoteza prevăzută de art. 2 lit. i) prima teză din Legea nr. 10/2001, referitoare la „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării…” Or, într-o asemenea situație, când lipsește însăși documentul (instrumentum probationis) care atestă preluarea bunului fără titlu valabil ori fără respectarea dispozițiilor legale, este evident că proba existenței preluării abuzive este imposibil de făcut de către orice persoană, deci și de către apelantul-reclamant.

Prin urmare, nu era necesar a se utiliza prezumția prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2000 în cazul apelantului-reclamant, câtă vreme se află în ipoteza reglementată de art. 2 lit. i) prima teză din aceeași lege. Din acest punct de vedere s-a apreciat că se impune a se ține cont și de dispozițiile Capitolului I, pct. 1 lit. e) din Normele Metodologice din 07 martie 2007 privind aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001, cuprinse în H.G.R. nr. 250/2007, potrivit cu care „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din lege.

În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”. Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat în cauză de către apelantul S.M.F.

și menținerea sentinței civile nr. 1280 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului București ca temeinică și legală. În susținerea motivelor de recurs, recurentul pârât a arătat că în cadrul dosarului administrativ nr. DJA/1405 din 26 februarie 2002, aferent notificării, petentul nu a făcut în termenul legal dovada calității de moștenitor după autorii săi și nici dovada preluării abuzive a imobilului revendicat, motiv pentru care a fost respinsă notificarea reclamantului. În raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și cele ale calității de moștenitorilor pot fi depuse până la data soluționării notificării. Depunerea actelor doveditoare după faza administrativă, în cadrul dosarului aflat pe rolul Tribunalului București este inadmisibilă.

Recurenta pârâtă a mai arătat că prezentul litigiu privește o contestație la decizia emisă de A.V.A.S. în cadrul procedurii administrative, astfel că instanța de judecată a Curții de Apel București trebuia să analizeze strict motivele care au condus la emiterea deciziei nr. 531 din 30 decembrie 2008. În concluzie, a susținut că soluția instanței de a constata ca legală și în termen completarea notificării în cadrul procedurii judiciare, este nelegală pentru că procedând în acest mod, procedura administrativă și obligatorie prevăzută de către Legea nr. 10/2001 apare ca fiind inutilă.

Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Art. 23 din Legea nr. 10/2001 limitează durata depunerii probelor necesare evaluării pretențiunilor de restituire a imobilelor la care se referă legea numai la faza administrativă – până la soluționarea notificării, fără a obstrucționa această posibilitate și în faza contencioasă supusă dispozițiunilor Codului de procedură civilă. Verificarea legalității deciziei unității deținătoare nu se face numai în temeiul actelor supuse aprecierii acesteia ci în contextul tuturor probelor, inclusiv a acelora administrate în faza contencioasă, o atare viziune înscriindu-se în rațiunea legii și principiului de interpretare a acesteia în interesul celor îndreptățiți la restituirea bunurilor de care au fost lipsiți în mod abuziv.

Astfel, recurenta a invocat faptul că, în soluționarea cauzei, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de moștenitor de pe urma defunctului proprietar. Practic, recurenta contestă, în mod indirect, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva deciziei de respingere a notificării, de a verifica legalitatea și temeinicia cererii de restituire a notificatorului prin raportare la alte acte decât cele prezentate de acesta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării. Sintagma „până la data soluționării notificării” trebuie, însă, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării. De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării nu poate avea drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează acțiune în acordarea de măsuri reparatorii, să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Rezultă că, întemeindu-și soluția și pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluționare a notificării, ci direct în instanță, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 55 din data de 8 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.