ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2227/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

formulată la 4 mai 2009 și ulterior precizată, reclamantul S.M.F. a chemat în

judecată pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în baza

probatoriului administrat în cauză, anularea Deciziei nr. 531 din 30 decembrie 2008

prin care a fost respinsă notificarea sa și, să fie obligată pârâta să îl

despăgubească, pentru terenul în suprafață de 25.000 mp situat în Rm. Vâlcea,

cu valoarea de piață a acestuia de 8.750.000 euro, conform Raportului de expertiză

tehnică extrajudiciară întocmit la data de 20 iunie 2008.

Prin sentința civilă nr. 1280 din

data de 10 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 18454/3/2009, Tribunalul

București - secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamantul S.M.F., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.).

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că decizia emisă de A.V.A.S. este legală, întrucât, în esență, prin

înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a

terenului, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin decizia nr. 55 din 8 aprilie

2011, Curtea de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale a  admis apelul reclamantului împotriva

hotărârii instanței de fond și a schimbat în tot sentința atacată. Astfel, a

fost admisă acțiunea precizată și în urma anulării deciziei emise de A.V.A.S.,

a fost obligată pârâta să emită decizie prin care să propună acordarea de

despăgubiri pentru terenul în suprafață de 25.000mp, situat în Rm. Valcea, în

condițiile legii speciale, corespunzător valorii de piață a imobilului

respectiv.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Prin înscrisurile de care a înțeles

să se folosească, apelantul-reclamant a făcut dovada că este moștenitorul

defuncților V.J.A. și V.M. (bunicii săi pe linie maternă). În acest sens au

fost depuse la dosar certificatul de moștenitor eliberat de Notariatul de Stat

Județean Vâlcea și certificatul de calitate succesorală eliberat de B.N.P. G.M.

din orașul Rm. Vâlcea, precum și alte înscrisuri (certificate de stare civilă,

declarații de notorietate, etc.)

Totodată, a fost probat și faptul că

autorii săi au fost proprietarii terenului cu privire la care a formulat

notificarea respinsă prin decizia emisă de intimata-pârâtă și care este

contestată în prezentul proces. La dosar au fost depuse în copie conformă cu

originalul, actul de vânzare-cumpărare și transcris la Grefa Tribunalului Vâlcea sub nr. 5315/1911 și actul de vânzare-cumpărare autentificat și

transcris la aceeași instanță sub nr. 4826/1919, care atestă dobândirea unui

teren din care face parte și suprafață de 25000 mp situată în orașul Rm. Vâlcea.

Prin raportul de expertiză

topografică întocmit în cauză, necontestat de părți, acest teren se află în

incinta SC C. SA Rm. Vâlcea, fiind deținut în prezent de SC E. SA.

Având în vedere întregul material

probator administrat în cauză, Curtea a considerat eronată aprecierea instanței

de fond în sensul că nu s-ar fi făcut dovada preluării abuzive a terenului în

litigiu. Chiar dacă formal nu s-a probat existența

actului normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive

la care face referire art. 24 din Legea nr. 10/2001, simplul fapt că în prezent

imobilul se află în deținerea unei societăți comerciale cu capital privat (SC E.

SA), iar anterior s-a regăsit în incinta unei alte societăți de același tip (SC

C. SA Rm. Vâlcea), demonstrează împrejurarea că terenul în discuție a fost

preluat abuziv de către Statul Român de la autorii apelantului-reclamant în

perioada 1945-1989.

În același sens trebuie avute în

vedere și mențiunile adresei emisă de SC E. SA (fila 55 dosar fond), ale

adresei emisă de Primăria Rm. Vâlcea (fila 94 dosar fond), ale adresei nr. 471/2010

emisă de Ministerul Administrației și Internelor – Arhivele Naționale –

Serviciul Județean Vâlcea (fila 16 dosar apel), ale adresei nr. 5324/2010 a Consiliului

Județean Vâlcea (fila 31 dosar apel), ale adresei nr. 3822 BRP/2010 emisă de

Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale din cadrul M.A.I. (fila 32 dosar

apel). De asemenea, s-a ținut seama și de conținutul adresei nr. 17969/2010 a

Primăriei

Municipiului Rm. Vâlcea de la fila 33 dosar apel, cu anexele acesteia

de la filele 34-38. Toate aceste documente relevă numeroasele demersuri

întreprinse de către apelantul-reclamant pentru a obține dovada preluării

abuzive a imobilului, demersuri rămase însă fără rezultat pozitiv concret.

În raport de toate aceste aspecte, s-a reținut că în speță

este vorba despre un imobil căruia

i se aplică ipoteza prevăzută de art. 2 lit. i) prima teză din Legea nr. 10/2001,

referitoare la „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără

respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării…” Or, într-o

asemenea situație, când lipsește însăși documentul (instrumentum probationis)

care atestă preluarea bunului fără titlu valabil ori fără respectarea

dispozițiilor legale, este evident că proba existenței preluării abuzive este

imposibil de făcut de către orice persoană, deci și de către

apelantul-reclamant.

Prin urmare, nu era necesar a se

utiliza prezumția prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2000 în cazul apelantului-reclamant,

câtă vreme se află în ipoteza reglementată de art. 2 lit. i) prima teză din

aceeași lege.

Din acest punct de vedere s-a

apreciat că se impune a se ține cont și de dispozițiile Capitolului I, pct. 1 lit.

e) din Normele Metodologice din 07 martie 2007 privind aplicarea unitară a

Legii nr. 10/2001, cuprinse în H.G.R. nr. 250/2007, potrivit cu care „sarcina

probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării

abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei

care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a)

și ale art. 23 din lege. În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate

face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia

administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în

patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului),

soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că

imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă

de preluare abuzivă”.

Împotriva deciziei a

formulat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

care invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului

declarat în cauză de către apelantul S.M.F. și menținerea sentinței civile nr. 1280

din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului București ca temeinică și legală.

În susținerea motivelor de recurs,

recurentul pârât a arătat că în cadrul dosarului administrativ nr. DJA/1405 din

26 februarie 2002, aferent notificării, petentul nu a făcut în termenul legal

dovada calității de moștenitor după autorii săi și nici dovada preluării abuzive

a imobilului revendicat, motiv pentru care a fost respinsă notificarea

reclamantului.

În raport de dispozițiile art. 23

din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum

și cele ale calității de moștenitorilor pot fi depuse până la data soluționării

notificării.

Depunerea actelor doveditoare după

faza administrativă, în cadrul dosarului aflat pe rolul Tribunalului București

este inadmisibilă.

Recurenta pârâtă a mai arătat că prezentul

litigiu privește o contestație la decizia emisă de A.V.A.S. în cadrul procedurii

administrative, astfel că instanța de judecată a Curții de Apel București

trebuia să analizeze strict motivele care au condus la emiterea deciziei nr. 531

din 30 decembrie 2008.

În concluzie, a susținut că soluția

instanței de a constata ca legală și în termen completarea notificării în

cadrul procedurii judiciare, este nelegală pentru că procedând în acest mod,

procedura administrativă și obligatorie prevăzută de către Legea nr. 10/2001

apare ca fiind inutilă.

Recursul va fi respins ca nefondat

pentru următoarele considerente:

Art. 23 din Legea nr. 10/2001

limitează durata depunerii probelor necesare evaluării pretențiunilor de

restituire a imobilelor la care se referă legea numai la faza administrativă –

până la soluționarea notificării, fără a obstrucționa această posibilitate și

în faza contencioasă supusă dispozițiunilor Codului de procedură civilă.

Verificarea legalității deciziei

unității deținătoare nu se face numai în temeiul actelor supuse aprecierii

acesteia ci în contextul tuturor probelor, inclusiv a acelora administrate în

faza contencioasă, o atare viziune înscriindu-se în rațiunea legii și

principiului de interpretare a acesteia în interesul celor îndreptățiți la

restituirea bunurilor de care au fost lipsiți în mod abuziv.

Astfel, recurenta a invocat faptul

că, în soluționarea cauzei, instanța de judecată trebuia să aibă în vedere

numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut

trimitere la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și

completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse

actele doveditoare ale dreptului de proprietate și calității de moștenitor de

pe urma defunctului proprietar.

Practic, recurenta contestă, în mod

indirect, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva

deciziei de respingere a notificării, de a verifica legalitatea și temeinicia

cererii de restituire a notificatorului prin raportare la alte acte decât cele

prezentate de acesta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Sintagma „până la data soluționării

notificării” trebuie, însă, înțeleasă ca referindu-se la soluționarea

notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entității

notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată,

deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale

de soluționare a notificării.

De altfel, nici o prevedere a Legii nr.

10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a

considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces

la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se poate rezuma

la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a

notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o

bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001,

care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în

justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru

nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea de către

titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de

proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de

moștenitor în etapa administrativă de soluționare a notificării nu poate avea

drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza

actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum

imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calității de moștenitor

în etapa jurisdicțională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor

doveditoare din etapa administrativă.

Teza contrară, pe care încearcă să o

acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic

de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este

caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită

părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în

dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse

judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial

al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează acțiune în acordarea

de măsuri reparatorii, să administreze probe noi față de cele administrate în

etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar

echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces

echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Rezultă că, întemeindu-și soluția și

pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de

soluționare a notificării, ci direct în instanță, curtea de apel a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva deciziei nr. 55 din data de 8 aprilie 2011 a Curții de Apel București – secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2012.