ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2431/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2011, reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume: 300.000 RON către reclamantul I.G.L., 300.000 RON către reclamantul I.M. și 200.000 RON către reclamanta N.I., cu titlu de daune morale. În motivare acțiunii, reclamanții au arătat că, la data de 16 decembrie 2008, la ieșirea din Municipiul Adjud, a avut loc un eveniment rutier, în care au fost implicate autovehiculul marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX, aflat în proprietatea SC B.T. SRL, condus de T.O.G., și autovehiculul marca V. înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, aflat în proprietatea SC P.L.R.

SA București, condus de către I.S. Șoferul T.O.G., în timp ce conducea autovehiculul înmatriculat cu nr. B-XXXX pe DN 2 E 85, pe direcția Focșani – Adjud, a intrat pe sensul opus pentru efectuarea unei depășiri, tamponându-se frontal cu autovehiculul înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, care circula din sens opus, condus regulamentar de I.S. În urma acestui eveniment rutier a decedat I.S.C., pasageră în autovehiculul marca V. înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, mama reclamanților, respectiv fiica reclamantei N.I., precum și T.O.G., conducătorul autovehiculului marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX, C.D.D. și Z.P., pasageri în același autoturism. De asemenea, I.S. a suferit o vătămare corporală gravă care a necesitat 70-80 zile de îngrijiri medicale.

În cauză, s-a deschis Dosarul penal nr. 1161/P/2009, instrumentat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Adjud, care a dispus, în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale. Reclamanții au susținut că defuncta I.S.C. era liantul familiei, persoana care reușea prin dragostea ei, prin sensibilitate și cu mult tact, să armonizeze relațiile dintre personalitățile diferite ale membrilor familiei. Tragedia care a lovit familia reclamanților a dus încet și la răcirea relațiilor cu tatăl, I.S. Art. 3 alin. (3) din Anexa la Ordinul nr. 1/2000 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor prevede că persoanele prejudiciate în urma unui accident rutier produs din culpa conducătorului unui autovehicul, pentru folosința căruia nu era încheiată o poliță R.C.A., sunt despăgubite de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

Art. 6 din Ordinul nr. 1/2008 stipulează faptul că obligațiile Fondului de Protecție a Victimelor Străzii cu privire la modul de soluționare a cererilor de despăgubire ce îi sunt adresate, precum și a cuantumului despăgubirilor pe care este obligat să le acorde persoanelor prejudiciate în urma unor evenimente rutiere, sunt similare cu cele ale societăților de asigurare emitente ale polițelor de răspundere civilă de tip R.C.A., și sunt reglementate de normele speciale în vigoare la data producerii evenimentului rutier. În speță, normele aplicabile cererilor de despăgubire sunt cele reglementate prin Ordinul nr. 11/2007 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, privind aplicarea asigurărilor de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule.

Având în vedere că, la data producerii accidentului, pentru autovehiculul marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX, condus de T.O.G., nu era încheiată o poliță de tip R.C.A., în virtutea art. 61 și urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările din România, reclamanții s-au adresat Fondului de Protecție a Victimelor Străzii pentru a obține despăgubiri, dar pârâta a comunicat că cererile acestora fac obiectul dosarelor de daună nr. FPVS 572/TL7, nr. FPVS 573/11 și nr. FPVS 574/11. Cererile de despăgubire au fost respinse cu motivarea că la data producerii accidentului, pentru folosința autovehiculului marca V. înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, era încheiată o poliță R.C.A. emisă de SC A.Ț. Asigurări.

Or, din rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud, precum și din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, rezultă că evenimentul rutier s-a produs din culpa conducătorului auto T.O.G., care conducea autovehiculul marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX și nu autovehiculul înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, care a fost condus de tatăl reclamanților. SC A.Ț. Asigurări SA, asigurătorul R.C.A. al autovehiculului înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, nu poate fi obligat la acoperirea prejudiciilor rezultate în urma acestui eveniment rutier, atâta timp cât accidentul nu s-a produs din culpa conducătorului acestui autovehicul. La nivelul Uniunii Europene există preocuparea ca sumele acoperite prin polițele de tip R.C.A.

să fie de natură să aducă satisfacții victimelor accidentelor auto. Astfel, prin Directiva nr. 2005/14/CE se instituie obligativitatea ca până în anul 2012 polițele de tip R.C.A. să asigure o despăgubire pentru o persoană vătămată de până la 1.000.000 euro, (un milion euro). Pentru anul 2008, art. 24 alin. (3) din Ordinul nr. 11/2007 emis de CSA, aplicabil în speța de față, prevede că limita maximă de despăgubire pentru vătămări corporale sau decese este suma de 750.000 euro. Hotărârile judecătorești pronunțate recent de către instanțele de judecată din România în această materie reflectă intenția legiuitorului de a se asigura repararea integrală a prejudiciilor produse în urma evenimentelor rutiere, întrucât acestea aduc grave atingeri drepturilor constituționale ale victimelor la viață și sănătate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., prevederile Legii nr. 136/1995, Ordinul nr. 1/2008 și Ordinul nr. 11/2007 emise de CSA. Prin sentința civilă nr. 168 din 08 martie 2012, Tribunalul Vrancea a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de sediul pârâtului și dispozițiile art. 5 C. proc. civ. La data de 02 noiembrie 2012, reclamanții au formulat cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii, respectiv 17 octombrie 2014, și până la plata integrală a despăgubirilor stabilite.

Solicitarea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din Normele privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008. Prin sentința civilă nr. 975 din 16 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanții I.G.L. și I.M. a sumei de câte 20.000 RON fiecare, reprezentând daune morale, și la plata către reclamanta N.I. a sumei de 40.000 RON, reprezentând daune morale. Totodată, pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a penalităților de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la data de 17 octombrie 2011 și până la plata efectivă.

Prin decizia civilă nr. 160A din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți I.G.L., I.M. și N.I. și de apelanta-pârâtă Asociația Fondul de Protecție a Victimelor Străzii împotriva sentințe civile nr. 975 din 16 mai 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Prin decizia nr. 3615 din 18 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. împotriva deciziei civile nr. 160A din 11 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, următoarele; Art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că motivarea instanței este străină de natura pricinii prin fundamentarea acesteia pe un act normativ european ce nu a fost pus în discuția părților, critică invocată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe din perspectiva acestui act care, dincolo de faptul că nu a făcut obiectul dezbaterilor, reprezintă o motivare străină de pricină, fără susținere în dispozițiile legale incidente cauzei. S-a reținut, că, deși se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanța de apel nu a analizat în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac probele administrate.

Or, a nu analiza argumentele și probele administrate și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei. În speță, Înalta Curte a constatat că, raportat la motivele de apel formulate, instanța de control judiciar nu a făcut nicio referire la susținerile și apărările invocate, la probele administrate și solicitate a fi reevaluate, rezumându-se la a confirma soluția primei instanțe cu privire la cuantumul daunelor acordate, ceea ce relevă nelegalitatea deciziei atacate. S-a concluzionat, că hotărârea atacată cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc.

civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. 8585/3/2012*, în vederea rejudecării apelului declarat de către reclamanți. În rejudecarea apelului, nu a fost administrat nici un mijloc de probă de către niciuna dintre părți, fiind depuse doar precizări atât de către apelanții-reclamanți, cât și de Asociația Fondului de Protecție a Victimelor Străzii. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 193 A din 7 aprilie 2015, a admis apelul declarat de către apelanții reclamanți I.G.L., I.M. și N.I.; a schimbat în parte sentința civilă nr. 975 din 16 mai 2013, pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă; a obligat pe pârât la plata către reclamanții I.G.L.

și I.M. a sumei de 15.000 euro în favoarea fiecăruia în echivalent RON, la data plății efective, reprezentând daune; a obligat pe pârât la plata către reclamantă N.I. a sumei de 20.000 euro în favoarea acesteia în echivalent RON, la data plății efective, daune morale, și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, reținând următoarele; Împotriva soluției date prin decizia civilă nr. 160A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, asupra apelului declarat de Asociația Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, nu a fost exercitată calea de atac a recursului, motiv pentru care nu a fost supus analizei Înaltei Curții de Casație și Justiție, astfel că soluția dată de către instanța de apel, în primul ciclu procesual, asupra apelului declarat de către Asociația Fondului de Protecție a Victimelor Străzii a intrat sub puterea lucrului judecat, neputând să facă obiectul cercetării judecătorești în rejudecarea apelului.

În acest sens, singura consecință juridică constă în faptul că Asociația Fondului de Protecție a Victimelor Străzii rămâne obligată la plata penalităților de întârziere. În rejudecarea apelului declarat de către apelanții-reclamanți I.G.L., I.M. și N.I., în raport de limitele stabilite de către instanța de control judiciar prin decizia nr. 3615 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, având în vedere critica formulată cu privire la cuantumul mic al daunelor morale stabilite de către prima instanță, precum și de dispozițiile art. 295-297 C. proc.

civ., Curtea a constatat că apelul declarat de reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente; Cu privire la starea de fapt, s-a reținut că este cea stabilită de către prima instanță și confirmată de către instanța de apel în primul ciclu procesual, astfel că, în speță, devin incidente dispozițiile Legii nr. 136/1995 cu modificările și completările ulterioare, care reglementează asigurarea de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României [art. 48 alin. (1)]. Potrivit legii, sunt cuprinse în asigurare accidentele de autovehicule produse pe teritoriul României, indiferent de locul producerii lor (pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice).

Asigurătorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accident de autovehicul în cazul în care, pentru acest accident, se poate angaja, potrivit legii, răspunderea civilă a persoanei asigurate. De asemenea, conform art. 51 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat și asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat. În ipoteza în care vehiculul implicat în accident nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, se constituie, în conformitate cu art. 61 din Legea nr. 136/1995, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, potrivit cu care obligația de despăgubire revine Fondului. În urma accidentului de circulație produs la data de 16 decembrie 2008, a rezultat decesul numitei I.S.C. Potrivit actelor de stare civilă, reclamanții I.M. și I.G.L. sunt fii defunctei, iar reclamanta N.I. este mama defunctei. Cu privire la apelul declarat de către reclamanții I.G.L., I.M. și N.I., s-a constatat că singura critică se referă la cuantumul daunelor morale. Sub acest aspect, s-a învederat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate reparării acestora.

Stabilirea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, științifice, deoarece exista o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor, și caracterul bănesc, patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității reclamanților de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Legiuitorul nu a stabilit criterii obiective de cuantificare a prejudiciului, astfel încât instanțele au puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.

Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la importanța valorilor lezate și, în măsura în care au fost lezate aceste valori, la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. De asemenea, este necesar să se aibă în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, așa cum a învederat și instanța de control judiciar, prin decizia de casare.

Sub aspectul criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, instanța de apel a reținut că, în speță, trebuie să se țină cont de relațiile de rudenie existente între victimă și reclamanți, precum și de vârsta fiecărui reclamant, care este relevantă asupra dezvoltării profesionale, sociale și familiale a persoanelor lezate. Referitor la apelanții-reclamanți I.G.L. și I.M., instanța de apel a reținut că aceștia sunt copii victimei I.S.C., și că, la data producerii decesului mamei lor, aveau vârsta de 20, respectiv 23 de ani. Din punct de vedere al importanței valorilor sociale lezate, instanța de apel a constatat că pierderea unui părinte afectează dreptul la viața de familie, la dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală, valori esențiale și indispensabile pentru creșterea și perfecționarea armonioasă a copiilor, aflați în plină evoluție profesională.

Instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți și-au pierdut părintele la o vârstă la care sprijinul financiar și moral al mamei era extrem de important pentru dezvoltarea personală, profesională și psihică. În condițiile în care I.S.C. era principalul întreținător al familiei, dispariția acesteia a avut consecințe negative asupra copiilor, deoarece aceștia s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de sprijin financiar în vederea continuării studiilor de specialitate. Astfel, din probele administrate, a rezultat că reclamantul I.M. a fost nevoit să își abandoneze studiile superioare, ca urmare a decesului mamei sale, și să preia atribuțiile de conducere ale firmei înființate și conduse de I.S.C., însă, datorită lipsei pregătirii și experienței în domeniu, firma a avut pierderi semnificative, iar reclamantul I.G.L.

nu a mai putut beneficia de suportul material și moral pentru continuarea educației sale, fiind afectat în mod vizibil de pierderea părintelui său. Relevant în prezenta cauză este că ambii copii nu au putut beneficia nici de ajutorul tatălui lor, deoarece și acesta a suferit în cadrul aceluiași accident traumatisme multiple și TCC, având nevoie de îngrijiri medicale și suport moral.

Din punct de vedere al consecințelor negative suferite de acești reclamanți în plan fizic și psihic, și al intensității percepției consecințelor vătămării, Curtea a constatat că lui I.M., odată cu pierderea tragică a mamei, i-a fost afectată încrederea și speranța în propria persoană, că dă dovadă de nestăpânire, emotivitate, anxietate și hiperperseverență, că i-a scăzut capacitatea adaptivă și de mobilizare la efect psihic, și că și-a pierdut optimismul, așa cum rezultă din raportul examenului psihologic aflat la dosarul Tribunal București, coroborat cu depoziția martorului audiat de instanța de apel în primul ciclu procesual, a cărui depoziție se află la dosarul Curtea de Apel București.

În ceea ce îl privește pe reclamantul I.G.L., având în vedere concluziile raportului examenului psihologic, Curtea a reținut că este evident că moartea mamei a avut consecințe negative asupra dezvoltării profesionale și psihice a acestuia, și că această situație nu poate fi depășită cu ușurință, fiind necesar să treacă o perioadă de timp îndelungată, dar să existe și acceptarea situației. Cu privire la N.I., mama victimei, Curtea a reținut că pentru un părinte pierderea copilului său provoacă o suferință incomensurabilă și imposibil de cuantificat, deoarece cursul firesc al vieții este ca descendentul să își piardă părinții și nu ca părintele să asiste la dispariția propriului său copil. În cauză, s-a constatat că victima era singura fiică a reclamantei N.I., că aceasta beneficia de sprijinul financiar și moral al fiicei sale, și că, odată cu decesul acesteia, a avut grave pierderi financiare, pierzându-și casa, dar și probleme de sănătate.

Din punct de vedere al consecințelor, s-a constatat că N.I. prezintă stări de neliniște, de anxietate, de deprimare, că și-a pierdut încrederea în sine și în capacitatea de a se descurca singură, că se simte dezorientată datorită dificultăților pe care le întâmpină în realizarea gradului de adaptare și independență, și că percepe situația actuală cu un puternic sentiment de inadaptare și inutilitate, așa cum rezultă din raportul psihologic, dosrul Tribunalul București, coroborat cu depoziția martorului audiat de instanța de apel, în primul ciclu procesual, a cărui depoziție se află la dosarul Curtea de Apel București.

Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea a concluzionat că aprecierea asupra cuantumului daunelor morale nu se poate realiza cu exactitate, neputând-se compensa toate traumele psihice suportate de către copii sau de către părinți, și că instanța de judecată trebuie să stabilească cuantumul acestora având în vedere cerințele echității, dar și necesitatea stabilirii unei despăgubiri rezonabile din prisma asigurării unui echilibru între prejudiciul produs și traumele suferite, cu scopul de a nu se crea o îmbogățire fără justă cauză, astfel că a stabilit un cuantum al daunelor morale de 15.000 euro în favoarea lui I.G.L., de 15.000 euro în favoarea lui I.M., precum și de 20.000 euro în favoarea lui N.I.

Referitor la apărările formulate de către Asociația Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale, Curtea a reținut că stabilirea cuantumului despăgubirii trebuie să se realizeze avându-se în vedere numai consecințele negative psihice, fizice și sociale asupra victimei, neavând nicio relevanță calitatea persoanei responsabile (asigurător, în temeiul raporturilor de asigurare de răspundere civilă obligatorie sau Fondul, în temeiul obligației legale de garanție).

Acest principiu al reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei este consecința faptului că legiuitorul nu a prevăzut limite minime sau maxime pentru stabilirea despăgubirilor victimelor, ci a lăsat posibilitatea instanțelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ținând cont de criteriile jurisprudențiale, vârsta victimei, natura și intensitatea leziunilor, consecințele negative fizice, psihice și sociale, posibilitățile de recuperare, existența prejudiciului estetic, etc. De asemenea, instanța de apel a mai reținut că nu va ține cont nici de Ghidul de evaluare a daunelor morale invocat de către intimată, deoarece acesta reprezintă o operă jurisprudențială realizată de către asigurători, iar selecția hotărârilor judecătorești s-a realizat în conformitate cu interesele asigurătorilor de a fi obligați la plata daunelor morale într-un cuantum cât mai redus.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții I.G.L., I.M. și N.I., care, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, că este insuficient motivată, și că este lipsită de temei legal, în sensul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Astfel, Curtea Supremă de Justiție a României, secția civilă, prin decizia nr. 62 din 10 ianuarie 2001, a reținut, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlul instanței de recurs.

Instanța a împărtășit astfel criteriul general evocat de instanța europeană potrivit căruia despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporționalitate având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. Or, instanța de apel nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, ceea ce echivalează cu o necercetate completă a fondului și a motivelor de apel.

Pornind de la cele reținute de Curtea Supremă de Justiție și însușite de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 298 din 30 ianuarie 2014, reclamanții au solicitat instanței de recurs să facă o corectă și justă analiză a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, inclusiv, a rapoartelor de evaluare psihologică și a declarațiilor martorilor audiați înaintea instanțelor de fond, și să aprecieze aceste probe în comparație și cu jurisprudența actuală a instanțelor, potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care prevede că, în caz de deces, stabilirea întinderii despăgubirii cu titlu de daune morale se realizează în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Ca o consecință a acestui fapt, s-a arătat că sumele acordate cu titlu de daune morale de către instanța de apel constituie o limitare disproporționată a dreptului de despăgubire și o încălcare a principiului echivalenței, a garantării unui tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecției sociale a acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii adecvate, juste și echitabile. Aceasta deoarece despăgubirea este derizorie și nu constituie un caracter de satisfacție pentru această categorie de persoane extrem de vulnerabilă. De asemenea, cuantumul daunelor morale reduce în mod nejustificat protecția oferită victimelor și stabilește o discriminare față de victimele altor accidente rutiere.

Raportat la dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, s-a arătat că instanța de apel nu a luat în considerare practica judiciară națională cu privire la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat. În acest sens, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 3112/1285/2011, s-a pronunțat într-o situație similară, arătând în considerentele deciziei nr. 298 din 30 ianuarie 2014 că instanțele trebuie să țină cont de criteriul jurisprudențial al consecințelor decesului unui membru de familie, pe toate planurile, precum și de criteriile echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată consacrate, deasemenea, pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Reclamanții recurenți au arătat că au invocat în apel prevederile legii speciale reprezentată din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, normele de aplicare a acestei legi - Ordinul CSA nr. 20/2008, și ale Ordinului CSA nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, însă instanța de apel s-a raportat în soluționarea cauzei numai la Legea nr. 136/1995 și la Ordinul CSA nr. 1/2008. Procedând astfel, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, care, în materia despăgubirii victimelor accidentelor rutiere, conferă jurisprudenței rolul de izvor de drept.

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de vehicule este reglementată de legea specială, în conformitate cu art. 2213 C. civ., potrivit căruia "Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale". Trimiterea la normele de aplicare ale legii în materia R.C.A. este realizată chiar de art. 6 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, potrivit căruia: "Cuantumul prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse pe teritoriul României se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului". S-a conchis, că, față de considerentele expuse, sumele acordate cu titlu de daune morale reclamanților I.G.L.

și I.M., în calitate de fii ai decedatei I.S.C., și reclamantei N.I., în calitate de mamă a decedatei I.S.C., sunt extrem de mici în raport cu alte cauze similare, indicate în dosar, derizorii și vexatorii, ceea ce reprezintă un tratament discriminatoriu. Mai mult decât atât, cuantumul despăgubirii acordate constituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudență. S-a mai arătat, că limitarea disproporționată a dreptului de despăgubire al rudelor persoanei decedate este în dezacord cu obiectivul central al reglementării europene și anume garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere, precum și cu reglementarea internă în domeniu.

Garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere trebuie să se reflecte în cuantumul despăgubirii, care trebuie să fie cel puțin echivalent cu jurisprudența anexată în prezentul dosar, iar condițiile de acordare a despăgubirii trebuie să fie cel puțin la fel de favorabile ca în alte situații asemănătoare. Astfel cum a precizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene (ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru instanțele naționale și constituie izvor de drept), condițiile de fond și de formă stabilite de diferitele legislații naționale în materie de reparare a prejudiciilor nu pot fii mai puțin favorabile decât cele care privesc reclamații interne asemănătoare (principiul echivalenței) și nu pot fi reglementate în așa fel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă obținerea despăgubirii (principiul efectivității).

Or, faptul că, la aproape 6 ani de la producerea accidentului, prejudiciul suferit de reclamanți prin decesul mamei, respectiv a fiicei, încă nu le-a fost compensat, le încalcă acestora dreptul la o satisfacție echitabilă pentru prejudiciile suferite, precum și la obținerea despăgubirilor cuvenite într-un termen rezonabil, ceea ce înseamnă că obținerea despăgubirii în acest caz este, pe de o parte, excesiv de dificilă, cu consecințe nefaste asupra reclamanților, iar pe de altă parte, este de natură să le producă insatisfacții.

În continuare, s-a făcut trimitere la soluțiile pronunțate în cauze similare de către instanțele naționale și s-a concluzionat că, în comparație cu hotărârile judecătorești pronunțate, suma acordată cu titlu de daune morale reclamanților este neproporțională și cu mult inferioară celei care ar fi trebuit să fie acordată, astfel că este evident că instanța de apel a încălcat principiul echivalenței și principiul efectivității, precum și dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008, care impun să se stabilească despăgubirea conform jurisprudenței din România, și că, pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze practica judiciară depusă la dosar și cuantumul stabilit să fie cel puțin echivalent cu jurisprudența anexată.

S-a concluzionat, că instanța de apel a încălcat legea prin aceea că nu a aplicat corect prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, iar potrivit art. 315 C. proc. civ., aceasta a încălcat limitele casării, întrucât decizia recurată a fost dată fără a se ține seama de jurisprudența similară din România. Examinând decizia ce face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate de reclamanți, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele; Invocând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanții au susținut că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că este insuficient motivată.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când ”hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Susținerile invocate de către reclamanți în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și anume lipsa motivelor pe care se sprijină decizia pronunțată și insuficiența motivării vizează aceeași ipoteză, respectiv nemotivarea deciziei recurate. Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acestei hotărâri. În speță, se constată că instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., a arătat motivele de fapt și de drept, în considerentele hotărârii pronunțate, în temeiul cărora și-a format convingerea cu privire la cuantumul daunelor morale la care sunt îndreptățiți reclamanții, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar asupra soluției pronunțate de instanța de apel pe calea prezentului recurs. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu este fondată critica adusă hotărârii pronunțate în apel de către reclamanți prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a dispune respingerea acesteia în consecință. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele; Cadrul procesual în care s-a realizat rejudecarea cauzei în apel a fost stabilit în primul ciclu procesual, prin decizia pronunțată în recurs, respectiv în ceea ce privește critica formulată de reclamanți în apel referitoare la cuantumul mic al despăgubirilor morale stabilit de către prima instanță. Situația de fapt stabilită de instanțele de fond și apel, așa cum a fost expusă mai sus, nu poate fi reevaluată în recurs față de structura art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., potrivit căruia pe calea recursului se pot formula împotriva deciziei pronunțate în apel numai critici de nelegalitate. Invocând nelegalitatea deciziei ce face obiectul prezentului recurs, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții au susținut că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data producerii evenimentului rutier soldat cu decesul numitei I.S.C., mama, respectiv, fiica reclamanților, care prevăd că stabilirea cuantumului daunelor morale se face conform legislației și a jurisprudenței din România, și că, în acest domeniu, cuantumul daunelor morale suferit de persoanele păgubite se stabilește în strictă conformitate cu prevederile în vigoare în acest domeniu la data producerii accidentului, potrivit art. 6 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 emis de CSA.

Aceste critici sunt fondate, pentru cele ce urmează; Astfel, în ceea ce privește suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ea nu poate fi acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru terța persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), dar și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a terțelor persoane păgubite.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, Înalta Curte constată că instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamanți, deși prezintă în motivarea hotărârii, în esență, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de aproximare și că acestea trebuie raportate la consecințele negative suferite de reclamanți sub aspectul vieții familiale, a relațiilor de rudenie, aceeași instanță, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, nu a avut în vedere toate criteriile arătate, și nici dispozițiile legale incidente în cauză – art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al CSA.

Astfel, instanța de apel, deși a reținut criteriile care trebuiau avute în vedere pentru determinarea cuantumului daunelor morale pentru fiecare reclamant, în concret, a utilizat numai următoarele criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate acestora pentru prejudiciile morale invocate, considerând că doar relația de rudenie dintre reclamanți și victimă, precum și vârsta fiecărui reclamant sunt suficiente pentru a justifica suferințele produse reclamanților prin decesul victimei I.S.C.

Cum principiile de drept naționale și convenționale în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și moral, avându-se în vedere importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, se constată că instanța de apel, ținând seama de aceste consecințe, era ținută să se raporteze și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Neprocedând în acest mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile administrate în apel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale invocate de către reclamanți, potrivit cărora la stabilirea întinderii despăgubirii în caz de deces se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În ceea ce privește principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Este fără echivoc că traumele suferite, urmare a dispariției victimei I.S.C., au produs consecințe negative majore asupra vieții familiale a reclamanților, care au determinat schimbări profunde și în calitatea vieții acestora. Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanță de judecată, care trebuie să țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârșită, dar și de jurisprudența națională în materie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sumele care se cuvin reclamanților sunt de 50.000 euro, pentru fiecare, calculate în raport de criteriile obiective determinate de instanță (afectarea relației de afecțiune dintre reclamanți și victimă, în calitate de fii și mama, lipsa suportului material asigurat în timpul vieții de victima accidentului reclamanților, care au fost puși în imposibilitatea materială de a-și continua studiile, și altele asemenea), dar și de jurisprudența națională în materie, cu aplicarea celor două principii menționate anterior. Aceste prejudicii morale se prezumă, ținându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus și de valorile jurisprudențiale, în funcție de care, pe baza situației de fapt determinate în apel, instanța poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamanților prin decesul numitei I.S.C.

În ceea ce privește practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de prejudiciul suferit prin pierderea unei rude foarte apropriate, în speță mamă și fiică, pe de o parte, iar pe de altă parte, practica judiciară nu constituie izvor de drept, așa cum susțin reclamanții. Față de cele arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară în materie.

În ceea ce privește celelalte critici formulate de reclamanți potrivit cărora solicită instanței de recurs să analizeze ”corect și just” probele administrate în cauză, se constată că vizează netemeinicia deciziei pronunțate în apel și nu se circumscriu nici unuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Prin urmare, ținând seama de criteriile identificate în cauză, de practica judiciară, dar și de principiul garantării obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de reclamanți, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul că va obliga pe pârât să plătească suma de 50.000 euro, pentru fiecare dintre cei trei reclamanți, I.G.L., I.M. și N.I., în echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale, și va menține celelalte dispoziții ale deciziei civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. împotriva Deciziei nr. 193/ A din 7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că, obligă pe pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii la plata sumei de 50.000 euro, pentru fiecare dintre cei trei reclamanți, I.G.L., I.M. și N.I., în echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune. Menține celelalte dispoziții ale deciziei civile. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.