ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2431/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2431/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17

octombrie 2011, reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. au chemat în judecată pe

pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, solicitând obligarea acestuia

la plata următoarelor sume: 300.000 RON către reclamantul I.G.L., 300.000 RON

către reclamantul I.M. și 200.000 RON către reclamanta N.I., cu titlu de daune

morale.

În motivare acțiunii,

reclamanții au arătat că, la data de 16 decembrie 2008, la ieșirea din

Municipiul Adjud, a avut loc un eveniment rutier, în care au fost implicate

autovehiculul marca F. înmatriculat cu nr. B-XXXX, aflat în proprietatea SC

B.T. SRL, condus de T.O.G., și autovehiculul marca V. înmatriculat cu nr.

B-ZZZZ, aflat în proprietatea SC P.L.R. SA București, condus de către I.S.

Șoferul T.O.G., în

timp ce conducea autovehiculul înmatriculat cu nr. B-XXXX pe DN 2 E 85, pe

direcția Focșani – Adjud, a intrat pe sensul opus pentru efectuarea unei

depășiri, tamponându-se frontal cu autovehiculul înmatriculat cu nr. B-ZZZZ,

care circula din sens opus, condus regulamentar de I.S.

În urma acestui

eveniment rutier a decedat I.S.C., pasageră în autovehiculul marca V.

înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, mama reclamanților, respectiv fiica reclamantei

N.I., precum și T.O.G., conducătorul autovehiculului marca F. înmatriculat cu

nr. B-XXXX, C.D.D. și Z.P., pasageri în același autoturism.

De asemenea, I.S. a

suferit o vătămare corporală gravă care a necesitat 70-80 zile de îngrijiri

medicale.

În cauză, s-a deschis

Dosarul penal nr. 1161/P/2009, instrumentat de către Parchetul de pe lângă

Judecătoria Adjud, care a dispus, în temeiul art. 10 lit. g) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale.

Reclamanții au

susținut că defuncta I.S.C. era liantul familiei, persoana care reușea prin

dragostea ei, prin sensibilitate și cu mult tact, să armonizeze relațiile

dintre personalitățile diferite ale membrilor familiei. Tragedia care a lovit

familia reclamanților a dus încet și la răcirea relațiilor cu tatăl, I.S.

Art. 3 alin. (3) din

Anexa la Ordinul nr. 1/2000 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

prevede că persoanele prejudiciate în urma unui accident rutier produs din

culpa conducătorului unui autovehicul, pentru folosința căruia nu era încheiată

o poliță R.C.A., sunt despăgubite de către Fondul de Protecție a Victimelor

Străzii.

Art. 6 din Ordinul

nr. 1/2008 stipulează faptul că obligațiile Fondului de Protecție a Victimelor

Străzii cu privire la modul de soluționare a cererilor de despăgubire ce îi

sunt adresate, precum și a cuantumului despăgubirilor pe care este obligat să

le acorde persoanelor prejudiciate în urma unor evenimente rutiere, sunt

similare cu cele ale societăților de asigurare emitente ale polițelor de

răspundere civilă de tip R.C.A., și sunt reglementate de normele speciale în

vigoare la data producerii evenimentului rutier.

În speță, normele

aplicabile cererilor de despăgubire sunt cele reglementate prin Ordinul nr.

11/2007 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, privind aplicarea

asigurărilor de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

autovehicule.

Având în vedere că,

la data producerii accidentului, pentru autovehiculul marca F. înmatriculat cu

nr. B-XXXX, condus de T.O.G., nu era încheiată o poliță de tip R.C.A., în

virtutea art. 61 și urm. din Legea nr. 136/1995 privind asigurările din

România, reclamanții s-au adresat Fondului de Protecție a Victimelor Străzii

pentru a obține despăgubiri, dar pârâta a comunicat că cererile acestora fac

obiectul dosarelor de daună nr. FPVS 572/TL7, nr. FPVS 573/11 și nr. FPVS

574/11.

Cererile de

despăgubire au fost respinse cu motivarea că la data producerii accidentului,

pentru folosința autovehiculului marca V. înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, era

încheiată o poliță R.C.A. emisă de SC A.Ț. Asigurări.

Or, din rezoluția

Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud, precum și din raportul de expertiză

tehnică întocmit în cauză, rezultă că evenimentul rutier s-a produs din culpa

conducătorului auto T.O.G., care conducea autovehiculul marca F. înmatriculat

cu nr. B-XXXX și nu autovehiculul înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, care a fost

condus de tatăl reclamanților.

SC A.Ț. Asigurări SA,

asigurătorul R.C.A. al autovehiculului înmatriculat cu nr. B-ZZZZ, nu poate fi

obligat la acoperirea prejudiciilor rezultate în urma acestui eveniment rutier,

atâta timp cât accidentul nu s-a produs din culpa conducătorului acestui

autovehicul.

La nivelul Uniunii

Europene există preocuparea ca sumele acoperite prin polițele de tip R.C.A. să

fie de natură să aducă satisfacții victimelor accidentelor auto. Astfel, prin

Directiva nr. 2005/14/CE se instituie obligativitatea ca până în anul 2012

polițele de tip R.C.A. să asigure o despăgubire pentru o persoană vătămată de

până la 1.000.000 euro, (un milion euro).

Pentru anul 2008,

art. 24 alin. (3) din Ordinul nr. 11/2007 emis de CSA, aplicabil în speța de

față, prevede că limita maximă de despăgubire pentru vătămări corporale sau

decese este suma de 750.000 euro.

Hotărârile

judecătorești pronunțate recent de către instanțele de judecată din România în

această materie reflectă intenția legiuitorului de a se asigura repararea

integrală a prejudiciilor produse în urma evenimentelor rutiere, întrucât

acestea aduc grave atingeri drepturilor constituționale ale victimelor la

viață și sănătate.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., prevederile Legii nr. 136/1995,

Ordinul nr. 1/2008 și Ordinul nr. 11/2007 emise de CSA.

Prin sentința civilă

nr. 168 din 08 martie 2012, Tribunalul Vrancea a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de sediul

pârâtului și dispozițiile art. 5 C. proc. civ.

La data de 02

noiembrie 2012, reclamanții au formulat cerere precizatoare a cererii de

chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului la plata penalităților de

întârziere în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data

introducerii acțiunii, respectiv 17 octombrie 2014, și până la plata integrală

a despăgubirilor stabilite.

Solicitarea

reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (1) și (2) din

Normele privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul

Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 1/2008.

Prin sentința civilă

nr. 975 din 16 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanții I.G.L. și

I.M. a sumei de câte 20.000 RON fiecare, reprezentând daune morale, și la plata

către reclamanta N.I. a sumei de 40.000 RON, reprezentând daune morale.

Totodată, pârâtul a fost obligat la plata către reclamanți a penalităților de

întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la data de 17

octombrie 2011 și până la plata efectivă.

Prin decizia civilă

nr. 160A din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți I.G.L., I.M.

și N.I. și de apelanta-pârâtă Asociația Fondul de Protecție a Victimelor

Străzii împotriva sentințe civile nr. 975 din 16 mai 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 3615

din 18 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, a admis recursul declarat de reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. împotriva

deciziei civile nr. 160A din 11 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o, și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, următoarele;

Art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii

înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței și au condus la

soluția pronunțată.

Potrivit art. 261 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept

care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate

susținerile părților.

Acest text a

consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar

nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art.

304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura

exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

În ceea ce privește

critica referitoare la faptul că motivarea instanței este străină de natura

pricinii prin fundamentarea acesteia pe un act normativ european ce nu a fost

pus în discuția părților, critică invocată în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, instanța de

apel a confirmat soluția primei instanțe din perspectiva acestui act care,

dincolo de faptul că nu a făcut obiectul dezbaterilor, reprezintă o motivare

străină de pricină, fără susținere în dispozițiile legale incidente cauzei.

S-a reținut, că, deși

se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanța de apel nu a

analizat în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac probele

administrate.

Or, a nu analiza

argumentele și probele administrate și a nu prezenta argumentele pentru care au

fost înlăturate cererile și susținerile părților, echivalează cu necercetarea

fondului cauzei.

În speță, Înalta

Curte a constatat că, raportat la motivele de apel formulate, instanța de

control judiciar nu a făcut nicio referire la susținerile și apărările

invocate, la probele administrate și solicitate a fi reevaluate, rezumându-se

la a confirma soluția primei instanțe cu privire la cuantumul daunelor

acordate, ceea ce relevă nelegalitatea deciziei atacate.

S-a concluzionat, că

hotărârea atacată cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au

format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate,

rezultând că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a

fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea

prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii

de atac.

Dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. 8585/3/2012*, în

vederea rejudecării apelului declarat de către reclamanți.

În rejudecarea

apelului, nu a fost administrat nici un mijloc de probă de către niciuna dintre

părți, fiind depuse doar precizări atât de către apelanții-reclamanți, cât și

de Asociația Fondului de Protecție a Victimelor Străzii.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 193 A din 7 aprilie 2015, a

admis apelul declarat de către apelanții reclamanți I.G.L., I.M. și N.I.; a

schimbat în parte sentința civilă nr. 975 din 16 mai 2013, pronunțată de către

Tribunalul București, secția a V-a civilă; a obligat pe pârât la plata către

reclamanții I.G.L. și I.M. a sumei de 15.000 euro în favoarea fiecăruia în

echivalent RON, la data plății efective, reprezentând daune; a obligat pe pârât

la plata către reclamantă N.I. a sumei de 20.000 euro în favoarea acesteia în

echivalent RON, la data plății efective, daune morale, și a păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței, reținând următoarele;

Împotriva soluției

date prin decizia civilă nr. 160A din 11 aprilie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, asupra apelului declarat de Asociația Fondului

de Protecție a Victimelor Străzii, nu a fost exercitată calea de atac a

recursului, motiv pentru care nu a fost supus analizei Înaltei Curții de

Casație și Justiție, astfel că soluția dată de către instanța de apel, în

primul ciclu procesual, asupra apelului declarat de către Asociația Fondului de

Protecție a Victimelor Străzii a intrat sub puterea lucrului judecat, neputând

să facă obiectul cercetării judecătorești în rejudecarea apelului.

În acest sens,

singura consecință juridică constă în faptul că Asociația Fondului de Protecție

a Victimelor Străzii rămâne obligată la plata penalităților de întârziere.

În rejudecarea

apelului declarat de către apelanții-reclamanți I.G.L., I.M. și N.I., în raport

de limitele stabilite de către instanța de control judiciar prin decizia nr.

3615 din 18 noiembrie 2014, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, având în vedere critica formulată cu privire la

cuantumul mic al daunelor morale stabilite de către prima instanță, precum și

de dispozițiile art. 295-297 C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul

declarat de reclamanți este fondat, pentru următoarele considerente;

Cu privire la starea

de fapt, s-a reținut că este cea stabilită de către prima instanță și

confirmată de către instanța de apel în primul ciclu procesual, astfel că, în

speță, devin incidente dispozițiile Legii nr. 136/1995 cu modificările și

completările ulterioare, care reglementează asigurarea de răspundere civilă ca

urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul

României [art. 48 alin. (1)].

Potrivit legii, sunt

cuprinse în asigurare accidentele de autovehicule produse pe teritoriul

României, indiferent de locul producerii lor (pe drumuri publice, pe drumuri

care nu sunt deschise circulației publice). Asigurătorul datorează despăgubiri

pentru prejudiciul cauzat prin accident de autovehicul în cazul în care, pentru

acest accident, se poate angaja, potrivit legii, răspunderea civilă a persoanei

asigurate.

De asemenea, conform

art. 51 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în caz de vătămare corporală sau

deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă

despăgubiri dacă autovehiculul care a produs accidentul este identificat și

asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.

În ipoteza în care

vehiculul implicat în accident nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru

pagube produse prin accidente de vehicule, se constituie, în conformitate cu

art. 61 din Legea nr. 136/1995, Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, în

vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente.

În acest sens sunt și

dispozițiile art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare

a Normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, potrivit cu care

obligația de despăgubire revine Fondului.

În urma accidentului

de circulație produs la data de 16 decembrie 2008, a rezultat decesul numitei

I.S.C.

Potrivit actelor de

stare civilă, reclamanții I.M. și I.G.L. sunt fii defunctei, iar reclamanta

N.I. este mama defunctei.

Cu privire la apelul

declarat de către reclamanții I.G.L., I.M. și N.I., s-a constatat că singura

critică se referă la cuantumul daunelor morale.

Sub acest aspect, s-a

învederat că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică

problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere a prejudiciilor

morale, cât și a criteriilor de stabilire a indemnizației destinate

reparării acestora. Stabilirea prejudiciilor morale nu are la baza criterii

exacte, științifice, deoarece exista o incompatibilitate între

caracterul moral, nepatrimonial al daunelor, și caracterul bănesc, patrimonial

al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute

în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a

sănătății, precum și asupra posibilității reclamanților de a se realiza

deplin pe plan social, profesional și familial.

Legiuitorul nu a

stabilit criterii obiective de cuantificare a prejudiciului, astfel încât

instanțele au puterea suverană de apreciere a despăgubirilor, prin raportare la

circumstanțele concrete ale cauzei.

Daunele morale se

stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a

criteriilor referitoare la importanța valorilor lezate și, în măsura în care au

fost lezate aceste valori, la consecințele negative suferite de cei în cauză în

plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura

în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate

aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate

conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs victimei. De asemenea, este necesar să se

aibă în vedere criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, așa cum a învederat și instanța de control judiciar, prin decizia de

casare.

Sub aspectul

criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, instanța de apel a reținut

că, în speță, trebuie să se țină cont de relațiile de rudenie existente între

victimă și reclamanți, precum și de vârsta fiecărui reclamant, care este

relevantă asupra dezvoltării profesionale, sociale și familiale a persoanelor

lezate.

Referitor la

apelanții-reclamanți I.G.L. și I.M., instanța de apel a reținut că aceștia sunt

copii victimei I.S.C., și că, la data producerii decesului mamei lor, aveau

vârsta de 20, respectiv 23 de ani.

Din punct de vedere

al importanței valorilor sociale lezate, instanța de apel a constatat că

pierderea unui părinte afectează dreptul la viața de familie, la dezvoltarea

fizică, psihică și intelectuală, valori esențiale și indispensabile pentru

creșterea și perfecționarea armonioasă a copiilor, aflați în plină evoluție

profesională.

Instanța de apel a

reținut că apelanții-reclamanți și-au pierdut părintele la o vârstă la care

sprijinul financiar și moral al mamei era extrem de important pentru

dezvoltarea personală, profesională și psihică. În condițiile în care I.S.C.

era principalul întreținător al familiei, dispariția acesteia a avut consecințe

negative asupra copiilor, deoarece aceștia s-au aflat în imposibilitatea de a

beneficia de sprijin financiar în vederea continuării studiilor de

specialitate.

Astfel, din probele

administrate, a rezultat că reclamantul I.M. a fost nevoit să își abandoneze

studiile superioare, ca urmare a decesului mamei sale, și să preia atribuțiile

de conducere ale firmei înființate și conduse de I.S.C., însă, datorită lipsei

pregătirii și experienței în domeniu, firma a avut pierderi semnificative, iar

reclamantul I.G.L. nu a mai putut beneficia de suportul material și moral

pentru continuarea educației sale, fiind afectat în mod vizibil de pierderea

părintelui său.

Relevant în prezenta

cauză este că ambii copii nu au putut beneficia nici de ajutorul tatălui lor,

deoarece și acesta a suferit în cadrul aceluiași accident traumatisme multiple

și TCC, având nevoie de îngrijiri medicale și suport moral.

Din punct de vedere

al consecințelor negative suferite de acești reclamanți în plan fizic și

psihic, și al intensității percepției consecințelor vătămării, Curtea a

constatat că lui I.M., odată cu pierderea tragică a mamei, i-a fost afectată

încrederea și speranța în propria persoană, că dă dovadă de nestăpânire,

emotivitate, anxietate și hiperperseverență, că i-a scăzut capacitatea adaptivă

și de mobilizare la efect psihic, și că și-a pierdut optimismul, așa cum

rezultă din raportul examenului psihologic aflat la dosarul Tribunal București,

coroborat cu depoziția martorului audiat de instanța de apel în primul ciclu

procesual, a cărui depoziție se află la dosarul Curtea de Apel București.

În ceea ce îl

privește pe reclamantul I.G.L., având în vedere concluziile raportului

examenului psihologic, Curtea a reținut că este evident că moartea mamei a avut

consecințe negative asupra dezvoltării profesionale și psihice a acestuia, și

că această situație nu poate fi depășită cu ușurință, fiind necesar să treacă o

perioadă de timp îndelungată, dar să existe și acceptarea situației.

Cu privire la N.I.,

mama victimei, Curtea a reținut că pentru un părinte pierderea copilului său

provoacă o suferință incomensurabilă și imposibil de cuantificat, deoarece

cursul firesc al vieții este ca descendentul să își piardă părinții și nu ca

părintele să asiste la dispariția propriului său copil.

În cauză, s-a

constatat că victima era singura fiică a reclamantei N.I., că aceasta beneficia

de sprijinul financiar și moral al fiicei sale, și că, odată cu decesul

acesteia, a avut grave pierderi financiare, pierzându-și casa, dar și probleme

de sănătate.

Din punct de vedere

al consecințelor, s-a constatat că N.I. prezintă stări de neliniște, de

anxietate, de deprimare, că și-a pierdut încrederea în sine și în capacitatea

de a se descurca singură, că se simte dezorientată datorită dificultăților pe

care le întâmpină în realizarea gradului de adaptare și independență, și că

percepe situația actuală cu un puternic sentiment de inadaptare și inutilitate,

așa cum rezultă din raportul psihologic, dosrul Tribunalul București, coroborat

cu depoziția martorului audiat de instanța de apel, în primul ciclu procesual,

a cărui depoziție se află la dosarul Curtea de Apel București.

Având în vedere toate

aceste aspecte, Curtea a concluzionat că aprecierea asupra cuantumului daunelor

morale nu se poate realiza cu exactitate, neputând-se compensa toate traumele

psihice suportate de către copii sau de către părinți, și că instanța de

judecată trebuie să stabilească cuantumul acestora având în vedere cerințele

echității, dar și necesitatea stabilirii unei despăgubiri rezonabile din prisma

asigurării unui echilibru între prejudiciul produs și traumele suferite, cu

scopul de a nu se crea o îmbogățire fără justă cauză, astfel că a stabilit un

cuantum al daunelor morale de 15.000 euro în favoarea lui I.G.L., de 15.000

euro în favoarea lui I.M., precum și de 20.000 euro în favoarea lui N.I.

Referitor la

apărările formulate de către Asociația Fondul de Protecție a Victimelor

Străzii, referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale,

Curtea a reținut că stabilirea cuantumului despăgubirii trebuie să se realizeze

avându-se în vedere numai consecințele negative psihice, fizice și sociale

asupra victimei, neavând nicio relevanță calitatea persoanei responsabile

(asigurător, în temeiul raporturilor de asigurare de răspundere civilă

obligatorie sau Fondul, în temeiul obligației legale de garanție).

Acest principiu al

reparării integrale a prejudiciului cauzat victimei este consecința faptului că

legiuitorul nu a prevăzut limite minime sau maxime pentru stabilirea

despăgubirilor victimelor, ci a lăsat posibilitatea instanțelor de judecată de

a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ținând cont de criteriile

jurisprudențiale, vârsta victimei, natura și intensitatea leziunilor,

consecințele negative fizice, psihice și sociale, posibilitățile de recuperare,

existența prejudiciului estetic, etc.

De asemenea, instanța

de apel a mai reținut că nu va ține cont nici de Ghidul de evaluare a daunelor

morale invocat de către intimată, deoarece acesta reprezintă o operă

jurisprudențială realizată de către asigurători, iar selecția hotărârilor

judecătorești s-a realizat în conformitate cu interesele asigurătorilor de a fi

obligați la plata daunelor morale într-un cuantum cât mai redus.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții I.G.L., I.M. și N.I., care, indicând

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au

arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, că este insuficient motivată, și că este lipsită de temei legal,

în sensul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, Curtea

Supremă de Justiție a României, secția civilă, prin decizia nr. 62 din 10

ianuarie 2001, a reținut, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului

privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la

baza cuantumului despăgubirilor sunt obiective și pot forma obiectul controlul

instanței de recurs.

Instanța a împărtășit

astfel criteriul general evocat de instanța europeană potrivit căruia

despăgubirile trebuie să reprezinte un raport rezonabil de proporționalitate

având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și

gravitatea atingerii aduse acestora.

Or, instanța de apel

nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în operațiunea de

cuantificare a daunelor morale, ceea ce echivalează cu o necercetate completă a

fondului și a motivelor de apel.

Pornind de la cele

reținute de Curtea Supremă de Justiție și însușite de Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin decizia nr. 298 din 30 ianuarie 2014, reclamanții au

solicitat instanței de recurs să facă o corectă și justă analiză a

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, inclusiv, a rapoartelor de evaluare

psihologică și a declarațiilor martorilor audiați înaintea instanțelor de fond,

și să aprecieze aceste probe în comparație și cu jurisprudența actuală a

instanțelor, potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al

Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care prevede că, în caz de deces,

stabilirea întinderii despăgubirii cu titlu de daune morale se realizează în

conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Ca o consecință a

acestui fapt, s-a arătat că sumele acordate cu titlu de daune morale de către

instanța de apel constituie o limitare disproporționată a dreptului de

despăgubire și o încălcare a principiului echivalenței, a garantării unui

tratament comparabil al victimelor accidentelor rutiere, a protecției sociale a

acestora, a efectului util al reglementării europene, a garantării despăgubirii

adecvate, juste și echitabile. Aceasta deoarece despăgubirea este derizorie și

nu constituie un caracter de satisfacție pentru această categorie de persoane

extrem de vulnerabilă. De asemenea, cuantumul daunelor morale reduce în mod

nejustificat protecția oferită victimelor și stabilește o discriminare față de

victimele altor accidente rutiere.

Raportat la

dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, s-a arătat

că instanța de apel nu a luat în considerare practica judiciară națională cu

privire la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul

încercat.

În acest sens, s-a

arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 3112/1285/2011,

s-a pronunțat într-o situație similară, arătând în considerentele deciziei nr.

298 din 30 ianuarie 2014 că instanțele trebuie să țină cont de criteriul

jurisprudențial al consecințelor decesului unui membru de familie, pe toate

planurile, precum și de criteriile echității și proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată consacrate, deasemenea, pe cale jurisprudențială în

materia stabilirii daunelor morale.

Reclamanții recurenți

au arătat că au invocat în apel prevederile legii speciale reprezentată din

Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu

modificările și completările ulterioare, normele de aplicare a acestei legi -

Ordinul CSA nr. 20/2008, și ale Ordinului CSA nr. 1/2008 pentru punerea în

aplicare a Normelor privind Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, însă

instanța de apel s-a raportat în soluționarea cauzei numai la Legea nr.

136/1995 și la Ordinul CSA nr. 1/2008. Procedând astfel, instanța de apel a

ignorat dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, care,

în materia despăgubirii victimelor accidentelor rutiere, conferă jurisprudenței

rolul de izvor de drept.

Asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente

de vehicule este reglementată de legea specială, în conformitate cu art. 2213

C. civ., potrivit căruia "Asigurările obligatorii se reglementează prin

legi speciale".

Trimiterea la normele

de aplicare ale legii în materia R.C.A. este realizată chiar de art. 6 alin.

(1) din Ordinul CSA nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind

Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, potrivit căruia: "Cuantumul

prejudiciului suferit de persoanele păgubite prin accidente de vehicule produse

pe teritoriul României se stabilește în strictă conformitate cu prevederile

normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în

vigoare în România la data producerii accidentului".

S-a conchis, că, față

de considerentele expuse, sumele acordate cu titlu de daune morale

reclamanților I.G.L. și I.M., în calitate de fii ai decedatei I.S.C., și

reclamantei N.I., în calitate de mamă a decedatei I.S.C., sunt extrem de mici

în raport cu alte cauze similare, indicate în dosar, derizorii și vexatorii,

ceea ce reprezintă un tratament discriminatoriu.

Mai mult decât atât,

cuantumul despăgubirii acordate constituie o limitare disproporționată și

nejustificată a dreptului de despăgubire prin raportare la jurisprudență.

S-a mai arătat, că

limitarea disproporționată a dreptului de despăgubire al rudelor persoanei

decedate este în dezacord cu obiectivul central al reglementării europene și

anume garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere,

precum și cu reglementarea internă în domeniu.

Garantarea

tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere trebuie să se

reflecte în cuantumul despăgubirii, care trebuie să fie cel puțin echivalent cu

jurisprudența anexată în prezentul dosar, iar condițiile de acordare a

despăgubirii trebuie să fie cel puțin la fel de favorabile ca în alte situații

asemănătoare.

Astfel cum a precizat

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (ale cărei hotărâri sunt obligatorii

pentru instanțele naționale și constituie izvor de drept), condițiile de fond

și de formă stabilite de diferitele legislații naționale în materie de reparare

a prejudiciilor nu pot fii mai puțin favorabile decât cele care privesc

reclamații interne asemănătoare (principiul echivalenței) și nu pot fi

reglementate în așa fel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de

dificilă obținerea despăgubirii (principiul efectivității).

Or, faptul că, la

aproape 6 ani de la producerea accidentului, prejudiciul suferit de reclamanți

prin decesul mamei, respectiv a fiicei, încă nu le-a fost compensat, le încalcă

acestora dreptul la o satisfacție echitabilă pentru prejudiciile suferite,

precum și la obținerea despăgubirilor cuvenite într-un termen rezonabil, ceea

ce înseamnă că obținerea despăgubirii în acest caz este, pe de o parte, excesiv

de dificilă, cu consecințe nefaste asupra reclamanților, iar pe de altă parte,

este de natură să le producă insatisfacții.

În continuare, s-a

făcut trimitere la soluțiile pronunțate în cauze similare de către instanțele

naționale și s-a concluzionat că, în comparație cu hotărârile judecătorești

pronunțate, suma acordată cu titlu de daune morale reclamanților este

neproporțională și cu mult inferioară celei care ar fi trebuit să fie acordată,

astfel că este evident că instanța de apel a încălcat principiul echivalenței

și principiul efectivității, precum și dispozițiile art. 49 din Ordinul CSA nr.

20/2008, care impun să se stabilească despăgubirea conform jurisprudenței din

România, și că, pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, instanța de apel ar

fi trebuit să analizeze practica judiciară depusă la dosar și cuantumul

stabilit să fie cel puțin echivalent cu jurisprudența anexată.

S-a concluzionat, că

instanța de apel a încălcat legea prin aceea că nu a aplicat corect prevederile

art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008, iar potrivit art. 315 C.

proc. civ., aceasta a încălcat limitele casării, întrucât decizia recurată a

fost dată fără a se ține seama de jurisprudența similară din România.

Examinând decizia ce

face obiectul prezentului recurs în limita criticilor de nelegalitate formulate

de reclamanți, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

instanța constată următoarele;

Invocând art. 304

pct. 7 C. proc. civ., reclamanții au susținut că decizia pronunțată în apel nu

cuprinde motivele pe care se sprijină și că este insuficient motivată.

Potrivit art. 304

pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când ”hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Susținerile

invocate de către reclamanți în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și anume

lipsa motivelor pe care se sprijină decizia pronunțată și insuficiența

motivării vizează aceeași ipoteză, respectiv nemotivarea deciziei recurate.

Motivarea hotărârii

reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul

pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea

controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acestei hotărâri.

În speță, se constată

că instanța de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., a arătat motivele de fapt și de drept, în considerentele hotărârii

pronunțate, în temeiul cărora și-a format convingerea cu privire la cuantumul

daunelor morale la care sunt îndreptățiți reclamanții, ceea ce permite

efectuarea controlului judiciar asupra soluției pronunțate de instanța de apel

pe calea prezentului recurs.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că nu este fondată critica adusă hotărârii pronunțate în apel de către

reclamanți prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând

a dispune respingerea acesteia în consecință.

În ceea ce privește

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată următoarele;

Cadrul procesual în

care s-a realizat rejudecarea cauzei în apel a fost stabilit în primul ciclu

procesual, prin decizia pronunțată în recurs, respectiv în ceea ce privește critica

formulată de reclamanți în apel referitoare la cuantumul mic al despăgubirilor

morale stabilit de către prima instanță.

Situația de fapt

stabilită de instanțele de fond și apel, așa cum a fost expusă mai sus, nu

poate fi reevaluată în recurs față de structura art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., potrivit căruia pe calea recursului se pot formula împotriva deciziei

pronunțate în apel numai critici de nelegalitate.

Invocând

nelegalitatea deciziei ce face obiectul prezentului recurs, în baza art. 304

pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut că aceasta a fost dată cu

încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 20/2008,

pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în

vigoare la data producerii evenimentului rutier soldat cu decesul numitei

I.S.C., mama, respectiv, fiica reclamanților, care prevăd că stabilirea

cuantumului daunelor morale se face conform legislației și a jurisprudenței din

România, și că, în acest domeniu, cuantumul daunelor morale suferit de

persoanele păgubite se stabilește în strictă conformitate cu prevederile

în vigoare în acest domeniu la data producerii accidentului, potrivit art. 6

alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 emis de CSA.

Aceste critici sunt

fondate, pentru cele ce urmează;

Astfel, în ceea ce

privește suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei,

se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru

persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur

simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru

a-le ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat

sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o

satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu trebuie acordată într-un

cuantum simbolic datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a

unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea

prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi

acordată într-un cuantum simbolic nici pe considerentul că, acordată într-un

cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim

pentru terța persoană păgubită, deoarece cuantumul daunelor morale acordat de

instanță nu se stabilește arbitrar, ci el trebuie să fie rezultatul unei

analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata

suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită determinate de

gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, legătura de rudenie

cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material

asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), dar

și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care

înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un

mijloc imoral de îmbogățire a terțelor persoane păgubite.

Pentru a-și păstra

caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un

cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege,

spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în

prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate

trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită,

în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au

îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, Înalta

Curte constată că instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea cuantumului

despăgubirilor morale solicitate de către reclamanți, deși prezintă în

motivarea hotărârii, în esență, că acestea au rolul de a acoperi prejudiciile

cu caracter nepatrimonial, că stabilirea cuantumului lor presupune o doză de

aproximare și că acestea trebuie raportate la consecințele negative suferite de

reclamanți sub aspectul vieții familiale, a relațiilor de rudenie, aceeași

instanță, la determinarea în concret a cuantumului daunelor morale, nu a avut

în vedere toate criteriile arătate, și nici dispozițiile legale incidente

în cauză – art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul nr. 20/2008 al CSA.

Astfel, instanța de

apel, deși a reținut criteriile care trebuiau avute în vedere pentru

determinarea cuantumului daunelor morale pentru fiecare reclamant, în concret,

a utilizat numai următoarele criterii pentru cuantificarea despăgubirilor

acordate acestora pentru prejudiciile morale invocate, considerând că doar

relația de rudenie dintre reclamanți și victimă, precum și vârsta fiecărui

reclamant sunt suficiente pentru a justifica suferințele produse reclamanților

prin decesul victimei I.S.C.

Cum principiile de

drept naționale și convenționale în materie impun repararea integrală a

prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite de reclamanți

pe plan fizic și moral, avându-se în vedere importanța valorilor lezate, măsura

în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială,

profesională și socială, se constată că instanța de apel, ținând seama de

aceste consecințe, era ținută să se raporteze și la criteriul echității, precum

și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată consacrate

pe cale jurisprudențială în materia stabilirii daunelor morale.

Neprocedând în acest

mod, limitându-se numai la criteriile prezentate în considerentele hotărârii

recurate ori înlăturând acordarea despăgubirilor raportat de dovezile

administrate în apel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor legale invocate de către reclamanți, potrivit cărora la

stabilirea întinderii despăgubirii în caz de deces se au în vedere daunele

morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În ceea ce

privește principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale

sunt obligate să îl aplice, se constată că este acela al statuării în echitate

asupra despăgubirii acordate victimei în raport de circumstanțele particulare

ale fiecărui caz în parte.

Conform aceleiași

jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil

de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat

principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Este fără echivoc că

traumele suferite, urmare a dispariției victimei I.S.C., au produs

consecințe negative majore asupra vieții familiale a reclamanților, care

au determinat schimbări profunde și în calitatea vieții acestora.

Spre deosebire de

daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate,

despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de

o instanță de judecată, care trebuie să țină seama de suferințele fizice și

morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta

săvârșită, dar și de jurisprudența națională în materie.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că sumele care se cuvin reclamanților sunt de 50.000 euro,

pentru fiecare, calculate în raport de criteriile obiective determinate de

instanță (afectarea relației de afecțiune dintre reclamanți și victimă, în

calitate de fii și mama, lipsa suportului material asigurat în timpul vieții de

victima accidentului reclamanților, care au fost puși în imposibilitatea

materială de a-și continua studiile, și altele asemenea), dar și de

jurisprudența națională în materie, cu aplicarea celor două principii

menționate anterior.

Aceste prejudicii

morale se prezumă, ținându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus și

de valorile jurisprudențiale, în funcție de care, pe baza situației de fapt

determinate în apel, instanța poate realiza o evaluare a cuantumului

daunelor morale ce reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral

cauzat reclamanților prin decesul numitei I.S.C.

În ceea ce

privește practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în

singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu

pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem

de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcție de

prejudiciul suferit prin pierderea unei rude foarte apropriate, în speță

mamă și fiică, pe de o parte, iar pe de altă parte, practica judiciară nu

constituie izvor de drept, așa cum susțin reclamanții.

Față de cele

arătate, rezultă că instanța de judecată este suverană în a-și forma

convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, urmare a analizei

judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de

fapt și de probele administrate, dar ținând seama și de practica judiciară

în materie.

În ceea ce privește

celelalte critici formulate de reclamanți potrivit cărora solicită instanței de

recurs să analizeze ”corect și just” probele administrate în cauză, se

constată că vizează netemeinicia deciziei pronunțate în apel și nu se

circumscriu nici unuia din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Prin urmare,

ținând seama de criteriile identificate în cauză, de practica judiciară,

dar și de principiul garantării obiectivității și tratamentului

nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1)

cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de

reclamanți, va modifica decizia atacată, în parte, în sensul că va obliga

pe pârât să plătească suma de 50.000 euro, pentru fiecare dintre cei trei

reclamanți, I.G.L., I.M. și N.I., în echivalent în RON la data plății efective,

reprezentând daune morale, și va menține celelalte dispoziții ale deciziei

civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. împotriva Deciziei nr. 193/ A din

7 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Modifică, în parte,

decizia recurată, în sensul că, obligă pe pârâtul Fondul de Protecție a

Victimelor Străzii la plata sumei de 50.000 euro, pentru fiecare dintre cei

trei reclamanți, I.G.L., I.M. și N.I., în echivalent în RON la data plății

efective, reprezentând daune.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei civile.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2015.