ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3615/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. au chemat în judecată pe pârâta A.F.P.V.S., solicitând obligarea sa la plata a câte 300.000 lei către reclamanții l.G.L. și l.M. și 200.000 lei către reclamanta N.I., ci titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 975 din 16 mai 2013, Tribunalul București, sectia a V-a civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților I.G.L., I.M. și N.I. și a obligat pârâta A.F.P.V.S. la plata către reclamanții l.G.L. și l.M. a sumei de câte 20.000 lei fiecăruia și la plata către reclamanta N.I. a sumei de 40.000 lei, reprezentând daune morale. Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a penalităților de întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la data de 17 octombrie 2011 și până la plata efectivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 16 decembrie 2008, în localitatea Adjud, a avut loc un accident rutier în urma căruia a decedat l.S.C., mama reclamanților l.G.L. și l.M. și respectiv fiica reclamantei N.I. Din rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea dată în Dosarul nr. 1882/P/2009, rezultă că vina în producerea accidentului aparține în mod exclusiv conducătorului auto T.O.G., care a decedat în urma aceluiași eveniment rutier iar autoturismul pe care acesta îl conducea nu era asigurat R.C.A., astfel cum rezultă din adresa emisă de C.E.D.A.M. în data de 16 decembrie 2008. În consecință, în cauză s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., potrivit cărora obligația de despăgubire revine Fondului.

Astfel, dispozițiile legale evocate prevăd că dacă pentru vehiculul, care a provocat accidentul nu a fost îndeplinită obligația de a încheia asigurarea R.C.A., Fondul acordă persoanelor prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări corporale sau decese. Sub aspectul daunelor morale solicitate de reclamanții l.M. și l.G.L., instanța a constatat că sunt întrunite condițiile art. 998-999 C. civ. În stabilirea cuantumului acestora, prima instanță a avut în vedere împrejurarea că în momentul decesului mamei, reclamanții descendenți aveau încă nevoie de sprijinul, afecțiunea și grija acesteia, că în lipsa ei nu au continuat activitățile comerciale și nici studiile, ceea ce a condus la o deteriorare a stării lor sociale.

De asemenea, din evaluările psihologice depuse la dosar, a rezultat că reclamanților le-au scăzut capacitățile de adaptativitate și mobilizare în plan psihic în relațiile cu semenii, fiind deprimați, lipsiți de curaj și optimism. În raport de aceste criterii, tribunalul a acordat reclamanților descendenți, sume de câte 20.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul determinat de decesul mamei lor, în baza dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S. și dispozițiilor art. 251 lit. b) din Legea nr. 32/2000. În ceea ce privește cererea reclamantei N.I., prima instanță a reținut că aceasta a fost greu încercată prin moartea copilului său, iar după accident, starea de sănătate mintală a reclamantei a avut de suferit fiind internată în unități spitalicești de profil.

Din evaluările psihologice depuse la dosar, a rezultat că reclamanta și-a pierdut rațiunea de a fi, nevoile materiale și afective fiind majore după eveniment, astfel că în raport de aceleași dipozitii legale, prima instanță a obligat pe pârâtă la plata sumei de 40.000 lei către reclamanta N.I., cu titlu de daune morale. Conform prevederilor art. 35, 36 și 37 din Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A., prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamanți a penalităților în cuantum de 1% pe zi de întârziere, pentru perioada 17 iulie 2011 și până la data plății efective. Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel reclamanții și pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 160/A din 11 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ambele apeluri ca nefondate.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut în ceea ce privește apelul reclamanților că daunele acordate de prima instanță au fost just cuantificate. S-a reținut că potrivit art. 24 alin. (3) din Ordinul nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aplicabil raportului juridic dedus judecății, în raport de data producerii accidentului pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește la un nivel de cel puțin 750.000 euro.

În cazul în care în unul și același eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a prejudiciilor depășește limitele de despăgubire specificate în polița R.C.A., despăgubirea va fi stabilită în funcție de cota-parte din valoarea prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în același accident. S-a mai reținut că din probele administrate rezultă cu evidență că reclamanții au suferit o pierdere inestimabilă de ordin material și moral ca urmare a decesului mamei și respectiv fiicei lor, însă având în vedere caracterul nepatrimonial al acestui tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate vizează doar efectul compensatoriu și nu încearcă prețuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viață și sănătate fiind inestimabile și incontestabile.

A mai reținut instanța că la nivelul a 21 din cele 30 de state membre ale spațiului economic european, despăgubirea medie în caz de deces este de 13.636 euro, echivalentul a 61.362 lei, or, despăgubirea totală acordată prin sentință, se ridică la nivelul sumei de 80.000 lei, așa încât s-a apreciat că aceasta este cuantificată la un nivel rezonabil. Referitor la apelul formulat de pârât, instanța de control judiciar a reținut că în baza art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., în termen de 90 de zile de la avizarea daunei, Fondul este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate sau, în cazul în care constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a beneficia de despăgubiri, să transmită acestora un răspuns motivat.

În speță, la cererea de despăgubiri depusă la F.P.V.S. la data de 7 iulie 2011, acesta, cu adresa din 28 iulie 2011, a comunicat că vehiculul era asigurat R.C.A. din data de 6 decembrie 2008 și i-a îndrumat să se adreseze către SC A.T. SA, or, din rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Adjud din 9 noiembrie 2009 rezultă că autovehiculul implicat în evenimentul rutier nu era asigurat cu polița de tip R.C.A. Prin urmare, s-a apreciat că răspunsul dat reclamanților reprezintă un refuz de plată a despăgubirilor, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Ordinul nr. 1/2008 conform cărora în cazul nerespectării obligațiilor prevăzute la alin. (1), Fondul este obligat la plata penalităților către persoanele prejudiciate, în cotă de 0,1% din suma de despăgubire cuvenită, pentru fiecare zi de întârziere.

Așa fiind, s-a apreciat că în mod just prima instanță a obligat pârâtul la plata penalităților în temeiul textelor legale menționate, iar faptul că în dispozitivul sentinței a fost indicată o penalitate de 1% în loc de 0,1%, nu reprezintă decât o eroare materială, care conform art. 2812a C. proc. civ. nu poate fi îndreptată pe calea apelului. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții I.G.L., I.M. și N.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și în subsidiar, admiterea recursului cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenții au arătat că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine cauzei având în vedere că la cuantificarea daunelor morale se face trimitere la o statistică ce privește despăgubirea medie în caz de deces la nivelul spațiului economic european, reținându-se că la nivelul a 21 de state membre despăgubirea medie este de 61.362 lei, or un astfel de raport nu a fost depus la dosarul cauzei de către părți și nu a fost pusă în discuție existența acestui document probator. Astfel, au susținut recurenții că instanța de apel și-a fundamentat decizia conform căreia suma în cuantum total de 80.000 lei oferită cu titlu de daune morale este rezonabilă prin raportare la un element străin de prezenta cauză.

În strânsă legătură cu cele susținute anterior, recurenții au arătat că la dosarul cauzei s-a depus chiar de către pârât un raport în care se analizează cuantumul mediu al despăgubirilor, respectiv Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, din care rezultă că despăgubirile medii pentru faptele produse din culpă ar fi de 65.078 lei și că acest cuantum vizează fiecare persoană prejudiciată, iar nu cuantumul total acordat în cadrul unui litigiu, astfel cum în mod greșit a apreciat instanța de apel.

S-a mai susținut că instanța de apel nu a dispus o analiză, în raport de situația concretă a speței pentru a stabili cuantumul despăgubirilor și deși reclamanții au supus atenției o serie de elemente obiective de natură a contura nivelul despăgubirilor, precum gradul de rudenie al victimelor cu defuncta, gradul de afecțiune existent între aceștia, vârsta victimei, profesia, posibilitățile pe care aceștia le aveau anterior decesului, starea familială, împrejurarea că locuiau și gospodăreau împreună cu defuncta, că prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, copiii defunctei urmând să trăiască fără a beneficia de sprijinul și îndrumarea mamei lor, împrejurarea că victimele se aflau în întreținerea victimei, statutul socio-profesional atât al victimei directe cât și al victimelor mediate, aceste elemente nu au fost luate în considerare de către instanță, aceasta întemeindu-se exclusiv pe un element străin cauzei.

În continuare, au susținut recurenții că decizia recurată este dată cu interpretarea greșită a legii, apreciind că în mod nelegal s-a reținut faptul că Fondul de protecție are un cuantum limitat și nu poate acoperi toate prejudiciile efective rezultate din accidente de autovehicule pentru care nu s-a plătit polița R.C.A. prin raportare la dispozițiile art. 34 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, fără a se observa și dispozițiile art. 35 din același Ordin, potrivit cărora „dacă disponibilitățile financiare ale Fondului nu sunt suficiente la un moment dat pentru efectuarea tuturor plăților privind despăgubirile, acestea se vor plăti pe măsura realizării veniturilor." Ca atare, aceste din urmă dispoziții legale vin în sprijinul respectării principiului conform căruia tuturor persoanelor vătămate prin producerea unui accident între autovehicule, asigurate sau neasigurate, li se garantează dreptul de a fi despăgubite.

Mai mult decât atât, au susținut recurenții că această interpretare a legii are un caracter restrictiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, deși nu este indicat niciun element potrivit căruia creșterea acestui cuantum ar putea cauza depășirea fondurilor de care dispune pârâta. În ceea ce privește cuantumul total al despăgubirilor solicitate, respectiv 800.000 lei, s-a arătat că acesta se circumscrie dispozițiilor legale aplicabile rationae temporis, indiferent că se apreciază că acestea ar fi Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 sau Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, referitoare la limitele de despăgubire.

De asemenea, au arătat recurenții că atât legiuitorul român cât și cel european manifestă o deosebită preocupare pentru a i se asigura persoanei păgubite o sumă minimă cu titlu de despăgubire, în vederea reparării juste, echitabile și proporționale cu prejudiciul încercat, astfel cum rezultă din Directiva nr. 2009/103/CE, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 136/1995 și Ordinele C.S.A. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la faptul că motivarea instanței de control judiciar este străină de natura pricinii prin fundamentarea acesteia pe un act normativ european ce nu a fot pus în discuția părților, critică invocată în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în adevăr, instanța de control judiciar confirmă soluția primei instanțe din perspectiva acestui act care dincolo de faptul că nu a făcut obiectul dezbaterilor, reprezintă o motivare străină de pricină fără susținere în dispozițiile legale incidente cauzei. Totodată, este de observat că deși se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanța nu a analizat, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, probele administrate, or a nu analiza argumentele și probele administrate și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În speță, se constată că raportat la motivele de apel formulate, instanța de control judiciar nu a făcut nicio referire la susținerile și apărările invocate, la probele administrate și solicitate a fi reevaluate, rezumându-se la a confirma soluția primei instanțe cu privire la cuantumul daunelor acordate. În egală măsură, lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanța trebuia să aibă în vedere atât consecințele suportate de reclamanți în plan personal, familial, psihologic și profesional ca urmare a decesului mamei, respectiv fiicei lor precum și criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale, relevă nelegalitatea deciziei pentru considerentele expuse.

Hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând că, în speță, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac. Așa fiind, întrucât în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, instanța de apel nu a avut în vedere criteriile jurisprudențiale în materie, ceea ce echivalează de asemenea cu o necercetare completă a fondului cauzei, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei atacate, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia rejudecării urmează a soluționa cauza ținând seama de toate motivele și apărările invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. împotriva Deciziei civile nr. 160/A din 11 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2014.