ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3615/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3615/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea introductivă de instanță, reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. au chemat în

judecată pe pârâta A.F.P.V.S., solicitând obligarea sa la plata a câte 300.000

lei către reclamanții l.G.L. și l.M. și 200.000 lei către reclamanta N.I., ci

titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 975 din 16 mai

2013, Tribunalul București, sectia a V-a civilă, a admis în parte acțiunea

reclamanților I.G.L., I.M. și N.I. și a obligat pârâta A.F.P.V.S. la plata

către reclamanții l.G.L. și l.M. a sumei de câte 20.000 lei fiecăruia și la

plata către reclamanta N.I. a sumei de 40.000 lei, reprezentând daune morale.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a penalităților de

întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la data de 17

octombrie 2011 și până la plata efectivă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că la data de 16 decembrie 2008, în localitatea Adjud, a avut loc un

accident rutier în urma căruia a decedat l.S.C., mama reclamanților l.G.L. și

l.M. și respectiv fiica reclamantei N.I.

Din rezoluția Parchetului de pe lângă

Tribunalul Vrancea dată în Dosarul nr. 1882/P/2009, rezultă că vina în

producerea accidentului aparține în mod exclusiv conducătorului auto T.O.G.,

care a decedat în urma aceluiași eveniment rutier iar autoturismul pe care

acesta îl conducea nu era asigurat R.C.A., astfel cum rezultă din adresa emisă

de C.E.D.A.M. în data de 16 decembrie 2008.

În consecință, în cauză s-a apreciat

că devin incidente dispozițiile art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1/2008 pentru

punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., potrivit cărora obligația de

despăgubire revine Fondului.

Astfel, dispozițiile legale evocate

prevăd că dacă pentru vehiculul, care a provocat accidentul nu a fost

îndeplinită obligația de a încheia asigurarea R.C.A., Fondul acordă persoanelor

prejudiciate despăgubiri atât pentru daune materiale, cât și pentru vătămări

corporale sau decese.

Sub aspectul daunelor morale

solicitate de reclamanții l.M. și l.G.L., instanța a constatat că sunt

întrunite condițiile art. 998-999 C. civ.

În stabilirea cuantumului acestora,

prima instanță a avut în vedere împrejurarea că în momentul decesului mamei,

reclamanții descendenți aveau încă nevoie de sprijinul, afecțiunea și grija

acesteia, că în lipsa ei nu au continuat activitățile comerciale și nici

studiile, ceea ce a condus la o deteriorare a stării lor sociale. De asemenea,

din evaluările psihologice depuse la dosar, a rezultat că reclamanților le-au

scăzut capacitățile de adaptativitate și mobilizare în plan psihic în relațiile

cu semenii, fiind deprimați, lipsiți de curaj și optimism.

În raport de aceste criterii,

tribunalul a acordat reclamanților descendenți, sume de câte 20.000 lei cu

titlu de daune morale pentru prejudiciul determinat de decesul mamei lor, în

baza dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Ordinul nr. 1/2008 pentru punerea în

aplicare a Normelor privind F.P.V.S. și dispozițiilor art. 251 lit. b) din

Legea nr. 32/2000.

În ceea ce privește cererea

reclamantei N.I., prima instanță a reținut că aceasta a fost greu încercată

prin moartea copilului său, iar după accident, starea de sănătate mintală a

reclamantei a avut de suferit fiind internată în unități spitalicești de

profil.

Din evaluările psihologice depuse la

dosar, a rezultat că reclamanta și-a pierdut rațiunea de a fi, nevoile

materiale și afective fiind majore după eveniment, astfel că în raport de

aceleași dipozitii legale, prima instanță a obligat pe pârâtă la plata sumei de

40.000 lei către reclamanta N.I., cu titlu de daune morale.

Conform prevederilor art. 35, 36 și 37

din Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A., prima instanță a obligat pârâta la plata

către reclamanți a penalităților în cuantum de 1% pe zi de întârziere, pentru

perioada 17 iulie 2011 și până la data plății efective.

Împotriva sentinței primei instanțe au

declarat apel reclamanții și pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 160/A din 11

aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ambele

apeluri ca nefondate.

În argumentarea soluției pronunțate,

instanța de control judiciar a reținut în ceea ce privește apelul reclamanților

că daunele acordate de prima instanță au fost just cuantificate.

S-a reținut că potrivit art. 24 alin.

(3) din Ordinul nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a normelor privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă, pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule aplicabil raportului juridic dedus judecății, în raport

de data producerii accidentului pentru vătămări corporale și decese, inclusiv

pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același

accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire

se stabilește la un nivel de cel puțin 750.000 euro.

În cazul în care în unul și același

eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane și valoarea totală a

prejudiciilor depășește limitele de despăgubire specificate în polița R.C.A.,

despăgubirea va fi stabilită în funcție de cota-parte din valoarea

prejudiciului ce revine fiecărei persoane îndreptățite la despăgubire pentru

prejudiciile suferite în același accident.

S-a mai reținut că din probele

administrate rezultă cu evidență că reclamanții au suferit o pierdere

inestimabilă de ordin material și moral ca urmare a decesului mamei și

respectiv fiicei lor, însă având în vedere caracterul nepatrimonial al acestui

tip de prejudiciu, determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate

vizează doar efectul compensatoriu și nu încearcă prețuirea valorii

nepatrimoniale lezate, dreptul la viață și sănătate fiind inestimabile și

incontestabile.

A mai reținut instanța că la nivelul a

21 din cele 30 de state membre ale spațiului economic european, despăgubirea

medie în caz de deces este de 13.636 euro, echivalentul a 61.362 lei, or,

despăgubirea totală acordată prin sentință, se ridică la nivelul sumei de

80.000 lei, așa încât s-a apreciat că aceasta este cuantificată la un nivel

rezonabil.

Referitor la apelul formulat de pârât,

instanța de control judiciar a reținut că în baza art. 10 alin. (1) din Ordinul

nr. 1/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind F.P.V.S., în termen de

90 de zile de la avizarea daunei, Fondul este obligat să despăgubească

persoanele prejudiciate sau, în cazul în care constată că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru a beneficia de despăgubiri, să transmită acestora un răspuns

motivat.

În speță, la cererea de despăgubiri

depusă la F.P.V.S. la data de 7 iulie 2011, acesta, cu adresa din 28 iulie

2011, a comunicat că vehiculul era asigurat R.C.A. din data de 6 decembrie 2008

și i-a îndrumat să se adreseze către SC A.T. SA, or, din rezoluția Parchetului

de pe lângă Judecătoria Adjud din 9 noiembrie 2009 rezultă că autovehiculul

implicat în evenimentul rutier nu era asigurat cu polița de tip R.C.A.

Prin urmare, s-a apreciat că răspunsul

dat reclamanților reprezintă un refuz de plată a despăgubirilor, astfel încât

devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Ordinul nr. 1/2008 conform

cărora în cazul nerespectării obligațiilor prevăzute la alin. (1), Fondul este

obligat la plata penalităților către persoanele prejudiciate, în cotă de 0,1%

din suma de despăgubire cuvenită, pentru fiecare zi de întârziere.

Așa fiind, s-a apreciat că în mod just

prima instanță a obligat pârâtul la plata penalităților în temeiul textelor

legale menționate, iar faptul că în dispozitivul sentinței a fost indicată o

penalitate de 1% în loc de 0,1%, nu reprezintă decât o eroare materială, care

conform art. 2812a C. proc. civ. nu poate fi îndreptată pe calea apelului.

Împotriva acestei decizii, au declarat

recurs reclamanții I.G.L., I.M. și N.I., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat, în principal, trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel și în subsidiar, admiterea recursului

cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivelor de

nelegalitate invocate, recurenții au arătat că hotărârea pronunțată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine cauzei având în vedere

că la cuantificarea daunelor morale se face trimitere la o statistică ce

privește despăgubirea medie în caz de deces la nivelul spațiului economic

european, reținându-se că la nivelul a 21 de state membre despăgubirea medie

este de 61.362 lei, or un astfel de raport nu a fost depus la dosarul cauzei de

către părți și nu a fost pusă în discuție existența acestui document probator.

Astfel, au susținut recurenții că

instanța de apel și-a fundamentat decizia conform căreia suma în cuantum total

de 80.000 lei oferită cu titlu de daune morale este rezonabilă prin raportare

la un element străin de prezenta cauză.

În strânsă legătură cu cele susținute

anterior, recurenții au arătat că la dosarul cauzei s-a depus chiar de către

pârât un raport în care se analizează cuantumul mediu al despăgubirilor,

respectiv Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, din care rezultă că

despăgubirile medii pentru faptele produse din culpă ar fi de 65.078 lei și că

acest cuantum vizează fiecare persoană prejudiciată, iar nu cuantumul total

acordat în cadrul unui litigiu, astfel cum în mod greșit a apreciat instanța de

apel.

S-a mai susținut că instanța de apel

nu a dispus o analiză, în raport de situația concretă a speței pentru a stabili

cuantumul despăgubirilor și deși reclamanții au supus atenției o serie de

elemente obiective de natură a contura nivelul despăgubirilor, precum gradul de

rudenie al victimelor cu defuncta, gradul de afecțiune existent între aceștia,

vârsta victimei, profesia, posibilitățile pe care aceștia le aveau anterior

decesului, starea familială, împrejurarea că locuiau și gospodăreau împreună cu

defuncta, că prin deces a avut loc o dezmembrare a familiei, copiii defunctei

urmând să trăiască fără a beneficia de sprijinul și îndrumarea mamei lor,

împrejurarea că victimele se aflau în întreținerea victimei, statutul

socio-profesional atât al victimei directe cât și al victimelor mediate, aceste

elemente nu au fost luate în considerare de către instanță, aceasta

întemeindu-se exclusiv pe un element străin cauzei.

În continuare, au susținut recurenții

că decizia recurată este dată cu interpretarea greșită a legii, apreciind că în

mod nelegal s-a reținut faptul că Fondul de protecție are un cuantum limitat și

nu poate acoperi toate prejudiciile efective rezultate din accidente de

autovehicule pentru care nu s-a plătit polița R.C.A. prin raportare la

dispozițiile art. 34 din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, fără a se observa și

dispozițiile art. 35 din același Ordin, potrivit cărora „dacă disponibilitățile

financiare ale Fondului nu sunt suficiente la un moment dat pentru efectuarea

tuturor plăților privind despăgubirile, acestea se vor plăti pe măsura

realizării veniturilor."

Ca atare, aceste din urmă dispoziții

legale vin în sprijinul respectării principiului conform căruia tuturor

persoanelor vătămate prin producerea unui accident între autovehicule,

asigurate sau neasigurate, li se garantează dreptul de a fi despăgubite.

Mai mult decât atât, au susținut

recurenții că această interpretare a legii are un caracter restrictiv în ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, deși nu este indicat niciun

element potrivit căruia creșterea acestui cuantum ar putea cauza depășirea

fondurilor de care dispune pârâta.

În ceea ce privește cuantumul total al

despăgubirilor solicitate, respectiv 800.000 lei, s-a arătat că acesta se

circumscrie dispozițiilor legale aplicabile rationae temporis, indiferent că se

apreciază că acestea ar fi Ordinul C.S.A. nr. 20/2008 sau Ordinul C.S.A. nr.

11/2007, referitoare la limitele de despăgubire.

De asemenea, au arătat recurenții că

atât legiuitorul român cât și cel european manifestă o deosebită preocupare

pentru a i se asigura persoanei păgubite o sumă minimă cu titlu de despăgubire,

în vederea reparării juste, echitabile și proporționale cu prejudiciul

încercat, astfel cum rezultă din Directiva nr. 2009/103/CE, transpusă în

dreptul intern prin Legea nr. 136/1995 și Ordinele C.S.A.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că

aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată,

care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost

înlăturate susținerile părților.

Acest text a consacrat principiul

potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui

principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., rolul textului fiind acela de a se asigura exercitarea controlului

judiciar de către instanțele superioare.

Astfel, în ceea ce privește critica

referitoare la faptul că motivarea instanței de control judiciar este străină

de natura pricinii prin fundamentarea acesteia pe un act normativ european ce

nu a fot pus în discuția părților, critică invocată în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în adevăr, instanța de

control judiciar confirmă soluția primei instanțe din perspectiva acestui act

care dincolo de faptul că nu a făcut obiectul dezbaterilor, reprezintă o

motivare străină de pricină fără susținere în dispozițiile legale incidente

cauzei.

Totodată, este de observat că deși se

face referire la probatoriul administrat în cauză, instanța nu a analizat, în

virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, probele administrate, or a nu

analiza argumentele și probele administrate și a nu prezenta argumentele pentru

care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, echivalează cu

necercetarea fondului cauzei.

În speță, se constată că raportat la

motivele de apel formulate, instanța de control judiciar nu a făcut nicio

referire la susținerile și apărările invocate, la probele administrate și

solicitate a fi reevaluate, rezumându-se la a confirma soluția primei instanțe cu

privire la cuantumul daunelor acordate.

În egală măsură, lipsa analizei

probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea cuantumului

daunelor morale acordate, instanța trebuia să aibă în vedere atât consecințele

suportate de reclamanți în plan personal, familial, psihologic și profesional

ca urmare a decesului mamei, respectiv fiicei lor precum și criteriul echității

și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate

jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale, relevă nelegalitatea

deciziei pentru considerentele expuse.

Hotărârea atacată, pronunțată în apel,

cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au

format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând că, în

speță, situația de fapt dedusă judecății nu a fost pe deplin stabilită,

hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ.,

care consacră chiar caracterul devolutiv al căii de atac.

Așa fiind, întrucât în operațiunea de

cuantificare a daunelor morale, instanța de apel nu a avut în vedere criteriile

jurisprudențiale în materie, ceea ce echivalează de asemenea cu o necercetare

completă a fondului cauzei, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3)

și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de

reclamanți împotriva deciziei atacate, pe care o va casa și va dispune

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care, cu ocazia

rejudecării urmează a soluționa cauza ținând seama de toate motivele și

apărările invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanții I.G.L., I.M. și N.I. împotriva Deciziei civile nr. 160/A din 11

aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 noiembrie 2014.