ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2212/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2212/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului
penal de față:
Analizând actele și
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 9 din 20 ianuarie
2012, Curtea de Apel Ploiești, în baza art. 290 alin. (1) C. pen. a condamnat pe
inculpatul O.D.A., la data de 14 februarie 2007 la o pedeapsă de 1 an
închisoare pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 20 rap.
la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. a condamnat același inculpat la o pedeapsă
de 2 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de tentativă la infracțiunea
de înșelăciune.
În baza art. 33 lit.
a) și art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului și a dispus
ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, pedeapsă
rezultantă.
A făcut aplicarea art.
71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C.
pen. a suspendat condiționat executarea pedepsei pe durata unui termen de
încercare de 4 ani, termen stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 C.
pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. pe aceeași durată a suspendat și
executarea pedepselor accesorii.
A atras atenția
inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen.
În baza art. 14 și 348 C. proc. pen. a desființat înscrisul falsificat de către inculpatul O.D.A., respectiv actul sub
semnătură privată intitulat „Contract de cesiune drepturi de proprietate”.
A respins ca nefondată
acțiunea civilă formulată de către părțile civile D.E. și D.A.
În baza art. 191 C. proc.
pen. a obligat inculpatul O.D.A. la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli
judiciare avansate de stat, în favoarea acestuia.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut că între inculpatul O.D.A. și
partea vătămată F.E.P. au existat la nivelul anului 2005 relații contractuale,
inculpatul, în calitatea sa de avocat asigurându-i acesteia asistență juridică
în procedurile administrative vizând reconstituirea dreptului de proprietatea
cu privire la un teren în suprafață de 4 ha, situat pe raza municipiului București, str. Burniței (fostă str. Câmpului), teren care fusese trecut în
proprietatea statului în mod abuziv.
Așa cum a rezultat
din declarația inculpatului, care din acest punct de vedere nu a fost
susceptibilă de a fi nesinceră, demararea relațiilor contractuale între cei doi
a fost rezultatul recomandării pe care fratele părții vătămate, numitul D.A., a
făcut-o acesteia cu privire la competența profesională a primului.
La data de 30
decembrie 2005, ca urmare a insistențelor fratelui părții vătămate, D.A.,
martorul D.O. s-a deplasat la domiciliul din București al părții vătămate F.E.
pentru a-i acorda acesteia un împrumut de 15.000 lei. Deplasarea a fost
efectuată de către martor împreună cu inculpatul, însă ultimul nu a contribuit
cu nici o sumă de bani la acest împrumut, deși inițial înțelegerea dintre
martor și inculpat a fost în sensul suportării unei sume de bani și de către
inculpat.
La domiciliul părții
vătămate, după primirea sumei de bani de la martorul D.O., aceasta a întocmit
pe numele inculpatului și al martorului un testament olograf prin care i-a instituit
pe cei doi ca legatari universali. Motivele pentru care partea vătămată a procedat
în acest mod, în sensul că l-a instituit și pe inculpat legatar universal nu au
putut fi determinate din analiza probelor administrate în cauză, opțiunea
acesteia fiind probabil rezultatul unei înțelegeri eronate a persoanei care i-a
acordat împrumutul sau așa cum a susținut martorul M.B.O. ca urmare a faptului
că aceasta nu a avut cu ce să achite onorariul pentru serviciile de asistență
juridică pe care i le prestase inculpatul.
Cert este faptul că,
la data de 30 decembrie 2005, la domiciliul părții vătămate nu s-a încheiat
nici un alt înscris, contractul de cesiune drepturi de proprietate de care
inculpatul s-a prevalat ulterior, prin care partea vătămată F.E. i-a cedat
acestuia drepturile de proprietate ce i s-au cuvenit prin reconstituirea
dreptului de proprietate în ceea ce a privit terenul în suprafață de 4 ha situat în București, nefiind conceput și redactat la domiciliul părții vătămate.
Pentru a reține
aceasta, Curtea a avut în vedere că din coroborarea declarațiilor martorilor D.O.
și P.I., inclusiv cele date în ședință publică, în mod nemijlocit, în fața
instanței de judecată, (filele 83 și 86-87) a rezultat indubitabil că partea
vătămată a întocmit doar testamentul olograf, primul martor specificând că,
atunci când a fost împreună cu inculpatul la domiciliul părții vătămate, la 30
decembrie 2005, singurul înscris realizat a fost acest testament, iar cel de-al
doilea că la aceeași dată s-a prezentat la el inculpatul, în acea perioadă
martorul fiind avocat în cadrul Baroului Dâmbovița, care i-a solicitat să
ateste identitatea părților pentru două înscrisuri, un testament și un contract
de cesiune drepturi de proprietate, lucru pe care l-a și realizat, apreciind că
nu a fost necesară prezența fizică a părților. Ultimul martor a mai precizat
faptul că nu a cunoscut-o pe partea vătămată personal.
Mai mult, din
declarațiile martorilor N.A. și E.M., a rezultat faptul că partea vătămată nu
le-a comunicat acestora niciodată faptul că ar fi încheiat cu inculpatul un
contract de cesiune drepturi de proprietate, singurul înscris pe care aceasta l-a
recunoscut fiind testamentul olograf prin care inculpatul și martorul D.O. au
fost instituiți ca legatari universali.
Toate aceste mijloace
de probă, așa cum acestea au fost coroborate, au confirmat susținerile părții
vătămate F.E.P., așa cum a rezultat din declarația pe care a dat-o în cursul
urmăririi penale, (filele 162 -163) în sensul că nu a semnat nici un contract
de cesiune în favoarea inculpatului la data de 30 decembrie 2005, combătând
susținerile contrare ale inculpatului.
În condițiile în care
acesta a susținut în fața instanței că martorul P.I. a fost cel care a atestat
identitatea părților semnatare a contractului de cesiune la domiciliul părții
vătămate, iar acest martor a contrazis toate aceste aspecte, Curtea nu a putut
reține ca fiind sincere aceste susțineri ale inculpatului, starea de fapt care a
corespuns realității fiind cea anterior menționată, în sensul că la domiciliul
părții vătămate F.E. nu s-a întocmit și semnat contractul de cesiune drepturi
litigioase.
Curtea a mai reținut
faptul că înscrisul sub semnătură intitulat contract de cesiune drepturi de
proprietate a fost redactat de către inculpat anterior datei de 30 decembrie 2005,
așa cum a susținut acesta în declarația dată în cursul urmăririi penale (fila
147), fiind dactilografiat.
Cum s-a arătat
anterior înscrisul nu a fost semnat de către partea vătămată, ci așa cum a rezultat
din raportul de expertiză din 13 septembrie 2010 întocmit de către Serviciul
Criminalistic al I.P.J. Prahova, semnătura existentă pe copia contractului
supus expertizării la rubrica cedent a fost realizată prin copierea semnăturii
de pe documentul olograf denumit testament.
Curtea a apreciat că,
în esență, concluziile la care a ajuns expertiza întocmită în cauză cu privire
la modalitatea de falsificare a semnăturii de pe contractul de cesiune drepturi
de proprietate nu au fost contrazise de declarațiile martorului P.I., așa cum a
susținut inculpatul în concluziile scrise, care a învederat faptul că semnătura
ce a fost aplicată pe contract în momentul în care acesta a procedata la
atestarea identității părților a fost realizată cu un pix. Expertul nu a
menționat în concluziile sale că operațiunea de copiere a semnăturii s-a
realizat cu mijloace tehnice, respectiv fotocopiere, în oricare dintre
variantele sale, ci doar că semnătura a fost copiată de pe testamentul olograf
pe actul de cesiune. În condițiile în care martorul a învederat modalitatea de
semnare realizată, Curtea a considerat că realizarea falsificării semnăturii a
implicat mijloace tehnice mult mai simple, cum ar fi suprapunerea înscrisurilor
și impregnarea de pe unul pe altul a semnăturii. Cu toate acestea, având în
vedere că inculpatul nu a mai fost în măsură a prezenta originalul
contractului, întrucât acesta a fost pierdut, Curtea a apreciat că stabilirea
pe deplin a condițiilor în care acesta a realizat falsificarea înscrisului nu
mai este posibilă, din acest motiv și cererea pe care inculpatul a formulat-o
de reexpertizare a înscrisului fiind respinsă ca inutilă.
În condițiile în
care, așa cum a rezultat din declarația martorului P.I., inculpatul i-a
prezentat cele două înscrisuri pentru certificarea identității părților în data
de 30 decembrie 2005, iar întocmirea testamentului olograf de către partea vătămată
s-a realizat la aceeași dată, Curtea a considerat că identitatea celui care a
realizat efectiv acțiunea de copiere a semnăturii de pe un înscris pe altul a
fost certă, acesta neputând să fie decât inculpatul. Această concluzie a fost justificată
prin intervalul de timp relativ redus dintre cele două momente temporale,
precum și de faptul că inculpatul a avut, conform propriei declarații
contractul de cesiune pregătit atunci când s-a deplasat la domiciliul părții
vătămate. Acest din urmă aspect a relevat fără îndoială o anumită premeditare a
acțiunilor inculpatului O.D.A. care atunci când s-a deplasat la domiciliul
părții vătămate a avut pregătite toate mijloacele necesare pentru ca intenția
sa infracțională să fie încununată de reușită.
Curtea nu a putut
reține susținerile inculpatului în sensul că înscrisul intitulat „contract
cesiune drepturi de proprietate” a fost unul ce reflectă pe deplin voința
părților pretins semnatare în condițiile în care din coroborarea probelor așa
cum anterior au fost menționate a rezultat falsificarea semnăturii uneia dintre
părțile contractului, partea vătămată, iar probele propuse de către inculpat nu
au fost apte să conducă la o concluzie contrară. Martorii S.L. și S.V.S. în
declarațiile pe care le-au dat în fața instanței nu au prezentat elemente
relevante cu privire la evenimentele din decembrie 2005, întrucât nu au asistat
la acestea, iar declarația autentică a numitului S.P. (fila 317 dosar) nu a
putut constitui un temei pentru a schimba convingerea instanței, fiind pe de o
parte o probă extrajudiciară, iar elementele indicate neputând a fi verificate
în vreun mod din punct de vedere al surselor de informație ale martorului.
Ulterior,
falsificării înscrisului în modalitatea anterior arătată, inculpatul a folosit
acest contract atât personal, cât și prin împuterniciții săi în scopul
producerii de consecințe juridice. Astfel, așa cum a rezultat din analiza înscrisurilor
aflate la filele 204 - 220 dosar urmărire penală, la data de 08 aprilie 2010
acesta s-a adresat cu o cerere la instituția Prefectului Municipiului
București, înregistrată sub nr. 9636 la care a anexat înscrisul falsificat,
încercând prin acest mijloc fraudulos să inducă în eroare instituția
prezentându-se ca fiind cesionar al drepturilor de proprietate aparținând
părții vătămate F.E.P.
De asemenea, la
datele de 12 aprilie 2010 și 27 aprilie 2010, inculpatul, prin mandatar S.B.S.,
a introdus două cereri împreună cu înscrisul falsificat denumit „contract de
cesiune drepturi de proprietate” datat 30 decembrie 2005, solicitând
modificarea Hotărârii nr. 940 din 19 decembrie 2008, în sensul validării anexei
23 de despăgubiri pe numele și în favoarea sa, încercând prin acest mijloc
fraudulos să inducă în eroare instituția, prezentându-se ca fiind cesionar al
drepturilor de proprietate aparținând părții vătămate F.E.P.
Față de starea de
fapt astfel reținută din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi
penale și în faza cercetării judecătorești, așa cum anterior au fost indicate,
Curtea a considerat că, în drept, acțiunile inculpatului O.D.A. de a realiza
prin copierea semnăturii falsificarea unui contract de cesiune drepturi de
proprietate, pretins încheiat la 30 decembrie 2005, prin care s-a atestat în
mod mincinos că partea vătămată F.E.P. i-ar fi cesionat drepturile ce i s-au
cuvenit în calitate de unică moștenitoarea unchiului său Dumitrescu Constantin
și de a-l folosi personal la data de 08 aprilie 2010 când a adresat o cerere
instituției Prefectului Municipiului București, înregistrată sub nr. 9636 la
care a anexat înscrisul falsificat, precum și la datele de 12 aprilie 2010 și
27 aprilie 2010, când a introdus două cereri la aceeași instituție prin
mandatar S.B.S. împreună cu înscrisul falsificat, solicitând modificarea
Hotărârii nr. 940 din 19 decembrie 2008, în sensul validării anexei 23 de
despăgubiri pe numele și în favoarea sa, încercând prin acest mijloc fraudulos
să inducă în eroare instituția menționată au întrunit elementele constitutive
ale infracțiunilor prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. fals în înscrisuri sub
semnătură privată și respectiv art. 20 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C.
pen., tentativă la infracțiunea de înșelăciune.
Reținând vinovăția
inculpatului O.D.A. sub aspectul comiterii celor două infracțiuni, instanța de
fond a dispus condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, la individualizarea
căreia a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen.
Curtea de Apel
Ploiești a apreciat că scopul educativ și coercitiv al pedepsei poate fi atins
fără privare de libertate, fapt pentru care a apreciat că sunt îndeplinite în
cauză disp. art. 81 C. pen.
Referitor la latura
civilă a cauzei, a reținut Curtea de Apel Ploiești că, moștenitorii părții
vătămate F.E., respectiv D.E. și D.A. s-au constituit părți civile în cauză,
solicitând obligarea inculpatului la plata contravalorii terenului ce face obiectul
contractului de cesiune însă, opinează prima instanță că, cererea nu este
întemeiată cât timp prin acțiunile sale inculpatul nu a provocat niciun
prejudiciu patrimoniului autoarei părților civile.
Împotriva acestei
sentințe a declarat recurs, în termenul legal de 10 zile prev. de art. 385
3
C. proc. pen., inculpatul O.D.A., invocând cazul de casare prev. de art. 385
9
pct. 18 C. proc. pen. și a solicitat a se reține că în mod greșit a fost
condamnat cât timp probele administrate în cauză nu fac dovada vinovăției sale.
Arată inculpatul că la baza acuzării stă o probă nelegală și anume o expertiză
efectuată asupra unor copii și nu asupra unor acte originale. De asemenea, se
solicită înlăturarea declarației dată de martorul D.O., întrucât martorul este
intimat în cauză.
Pentru toate aceste
motive, solicită inculpatul admiterea recursului și achitarea în baza art. 11 pct.
2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
În susținerea
recursului, inculpatul invocă cazul de casare prev. de art. 385
9
pct.
18 C. proc. pen.
Critica adusă nu este
fondată.
Analizând legalitatea
și temeinicia sentinței recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, cât
și din oficiu, conform, art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., sub toate
celelalte aspecte de fapt și de drept, apreciază Înalta Curte că recursul
declarat de inculpatul O.D.A. nu este fondat, urmând a fi respins ca atare
pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte
apreciază că situația de fapt a fost bine stabilită de instanța de fond în urma
unei analize judicioase și obiective a întregului ansamblu probator administrat
atât în faza de urmărire penală, cât și direct și nemijlocit în faza de
cercetare judecătorească, încadrarea juridică dată faptei este corectă și
corespunde situației de fapt stabilite și, în mod just s-a apreciat că sunt
îndeplinite în cauză condițiile tragerii la răspundere penală a inculpatului
sub aspectul săvârșirii infracțiunilor ce i se rețin în sarcină.
Înalta Curte reține
că probele administrate în cadrul procesului penal fac dovada indubitabilă a
vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în
înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. și
tentativă la infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin.
(1) și (2) C. pen.
Susținerile apărării
în sensul că defuncta F.E.P. ar fi întocmit un contract de cesiune, drepturi de
proprietate în favoarea inculpatului, nu sunt întemeiate, nicio probă
administrată în cauză nu confirmă aceste apărări, rezultând cu prisosință și
fără putință de tăgadă că defuncta a întocmit doar un testament olograf pe
numele inculpatului și a martorului D.O. prin care îi instituia pe cei doi ca
legatari universali.
Partea vătămată F.E.P.
a menționat în conținutul plângerii că nu a încheiat contratul de cesiune cu
avocatul O.D.A., singurul act încheiat fiind testamentul olograf prin care îi
instituia ca legatari cu titlu universal pe inculpat și pe martorul D.O.
De altfel, chiar
martorul D.O. declară în fața instanței că a fost împreună cu inculpatul în
locuința părții vătămate care a întocmit un testament olograf. Precizează
martorul cu certitudine că în ziua respectivă nu s-a încheiat alt act în afara
acelui testament.
În faza de urmărire
penală s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice, care să stabilească
dacă semnătura depusă pe copia testamentului olograf datat 30 decembrie 2005 la
mențiunea testator a fost executată de numita F.E.P., dacă semnătura depusă pe
copia contractului de cesiune drepturi de proprietate datat 30 decembrie 2005
la rubrica „cedent” putea fi realizată prin copierea semnăturii de pe documentul
olograf denumit „testament” și dacă cele două semnături de pe cele două documente
prezintă caracteristici grafice comune.
Din concluziile
raportului de expertiză rezultă că semnătura depusă pe copia testamentului olograf
datat 30 decembrie 2005 la mențiunea „testator” a fost executată de numita F.E.P.
Semnătura depusă pe copia
contractului de cesiune drepturi de proprietate datat 30 decembrie 2005 la
rubrica „cedent” a fost realizată prin copierea semnăturii de pe documentul
olograf denumit „Testament”.
De asemenea, se arată
că cele două semnături de pe cele două documente prezintă caracteristici
grafice comune.
Martorul P.I.,
avocat, declară că inculpatul i-a solicitat la data de 30 decembrie 2005 să
ateste identitatea părților și conținutul actelor, lucru pe care l-a realizat
deși partea vătămată F.E.P. nu era de față, considerând martorul că nu era
necesară prezența tuturor părților semnatare, întrucât această procedură nu
avea forța probantă a unei încheieri de autentificare.
Și martorul P.I. a
fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub
semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., dispunându-se în final scoaterea
de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în
cuantum de 1.000 lei.
În pofida acestor probe
care confirmă inexistența contractului de cesiune drepturi de proprietate,
inculpatul O.D.A. susține în continuare faptul că partea vătămată F.E.P. a
întocmit acel contract de cesiune susținere însă ce nu este dovedită în niciun
mod și nu reprezintă altceva decât încercarea inculpatului de a prezenta o
situație necorespunzătoare adevărului cu scopul vădit de a fi exonerat de
răspundere penală.
Deși expertiza
criminalistică stabilește că semnătura aplicată pe contractul de cesiune la
rubrica cedent a fost realizată prin copierea semnăturii de pe documentul
olograf intitulat „Testament”, inculpatul O.D.A., în continuare susține și în
fața instanței de recurs că acel contract de cesiune a existat și exprimă
voința părților semnatare.
Or, din probele
dosarului rezultă fără echivoc că inculpatul a redactat anterior acel contract
de cesiune, după care a aplicat semnătura părții vătămate prin copiere.
Timpul scurt în care
s-au desfășurat aceste evenimente, confirmă faptul că inculpatul a falsificat
acel înscris la data de 30 decembrie 2005 și tot în aceeași zi a solicitat
martorului P.I. că, în conformitate cu disp. art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 51/1995 să ateste identitatea părților și conținutul actului fără ca partea
vătămată să fie prezentă.
Recurentul inculpat O.D.A.
neagă forța probată a expertizei criminalistice față de împrejurarea că a fost
efectuată asupra unor copii, însă din probele dosarului rezultă că acele
înscrisuri „originale” s-au aflat în permanență asupra inculpatului cât timp în
aceeași zi a solicitat martorului P.I. să ateste identitatea părților și
conținutul actelor, ori, este inexplicabil de ce nu a prezentat acele
înscrisuri organelor de urmărire penală, fiind în interesul său exclusiv de
a-și dovedi nevinovăția.
În motivele scrise de
recurs se menționează că inculpatul a fost convocat telefonic de către procuror
pentru data 18 iunie 2010, când s-a prezentat la parchet, având asupra sa
actele originale, însă i s-a comunicat că procurorul nu se afla în sediu,
astfel că a revenit la data de 12 august 2010 „fără actele originale care au
fost pierdute după data de 18 iunie 2010 în împrejurări necunoscute”.
Atitudinea
manifestată de inculpat și apărarea susținută de acesta chiar în fața Înaltei
Curți, nu reprezintă decât încercarea acestuia de a prezenta o altă situație
decât cea corespunzătoare dosarului, stabilită pe baza unor probe certe,
directe, cu consecința absolvirii sale de orice penalitate.
Prezentarea așa
ziselor acte originale în fața organelor de urmărire penală ar fi constituit
singura posibilitate de a-și dovedi vinovăția.
Or, a susține că
aceste înscrisuri au dispărut în condiții necunoscute reprezintă un mod pueril
de apărare și o atitudine de sfidare a organelor de anchetă, chiar de către un
practician al dreptului.
Și infracțiunea de
tentativă la înșelăciune prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C.
pen. a fost dovedită în cauză.
Ulterior falsificării
înscrisului, inculpatul a folosit contractul de cesiune atât personal cât și prin
împuterniciții săi, în scopul producerii de consecințe juridice.
Din înscrisurile
existente la dosar rezultă că la data de 8 aprilie 2010, inculpatul s-a adresat
cu o cerere la instituția Prefectului Municipiului București înregistrată sub nr.
9633 șa care a anexat înscrisul falsificat încercând prin acest mijloc
fraudulos să inducă în eroare instituția prezentându-se ca fiind cesionar al
drepturilor de proprietate, aparținând părții vătămate F.E.P.
De asemenea, la
datele de 12 aprilie 2010 și 27 aprilie 2010, inculpatul, prin mandatar S.B.S.
a introdus data cererii împreună cu înscrisul falsificat, solicitând
modificarea Hotărârii nr. 940 din 19 decembrie 2008 în sensul validării anexei
23 de despăgubiri pe numele și în favoarea sa, încercând prin acest mijloc
fraudulos să inducă în eroare instituția.
În raport de
argumentele prezentate, apreciază Înalta Curte că vinovăția inculpatului a fost
dovedită mai presus de orice dubiu, apărările formulate de inculpat nefiind în
măsură să determine adoptarea unei soluții contrare celei adoptate de instanța
de fond.
Și pedeapsa aplicată
inculpatului a fost bine individualizată, instanța de fond, dând eficiența
necesară criteriilor generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen.
Sancțiunea penală aplicată
inculpatului a fost bine dozată, atât sub aspectul cuantumului cât și a modalității
de executare, neputând fi identificate alte împrejurări care să facă posibilă
aplicarea unui regim sancționator mai blând.
Având în vedere
considerentele arătate, Înalta Curte urmează ca în baza art. 385
15
pct.
1 lit. b) C. proc. pen. să respingă, ca nefondat, recursul declarat de
inculpat.
Văzând și disp. art. 192
alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de
inculpatul O.D.A. împotriva sentinței penale nr. 9 din 20 ianuarie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de
350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,
reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 iunie
2012.