ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 148/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta SC T.T. SRL, în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor

Publice Cluj, a solicitat suspendarea deciziei de impunere nr. 1164 din 30

februarie 2010 până la pronunțarea instanței fond.

În susținerea celor solicitate

reclamanta a arătat că sunt întrunite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004

respectiv cea a cazului bine justificat în contextul existenței îndoielii

asupra legalității și cea a pagubei iminente constând în paralizarea financiară

și în desfășurarea activității raportat la profitul realizat în comparație cu

obligațiile impuse.

Prin întâmpinare, pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Cluj a solicitat respingerea cererii ca prematur

introdusă, susținând că reclamanta nu a făcut dovada demarării executării

silite a societății, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată nefiind

întrunite cerințele ce art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 366

pronunțată în data de 8 octombrie 2010

, a respins excepția prematurității invocată de pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, a admis cererea formulată de

reclamanta SC T.T. SRL, în contradictoriu cu Direcția Generală a Finanțelor

Publice Cluj și, în consecință, a dispus suspendarea executării deciziei de

impunere nr. 1164 din 30 august 2010 emisă de pârâtă până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță, a reținut, în esență, că:

Excepția prematurității acțiunii

invocată în considerarea lipsei unei dovezi a executării, nu este întemeiată,

având în vedere că la dosarul cauzei este depus actul de executare respectiv înștiințarea

popririi asigurătorii.

Pe fondul cauzei, reclamanta a

justificat cererea printr-o serie de argumente privind încălcarea dispozițiilor

Codului de procedură fiscală în lipsa unor referiri la documentele prezentate

și a motivului pentru care nu au fost luate în considerare, de asemenea prin

inconsecvența organului fiscal în ceea ce privește realitatea operațiunilor,

caracterul nedeductibil deși cheltuielile sunt în strictă legătură cu

serviciile prestate iar aceste servicii au atras impozitarea de către organele

fiscale din Ungaria conform certificatelor de rezidență fiscală. Argumentele ce

au justificat emiterea deciziei de impunere nu fac referire la probele sumar

prezentate de reclamantă în justificarea serviciilor prestate și nici de unde

rezultă că serviciile nu ar fi fost prestate efectiv.

A mai susținut instanța că, în urma

unei verificări sumare aspectele relevate de reclamantă, sumar probate, sunt de

natură a crea o îndoială asupra actului a cărui suspendare se cere fiind deci

un caz bine justificat în sensul art. 14 din Legea contenciosului.

Mai mult decât atât, concluzionează

instanța, și cea de-a doua cerință cerută de aceeași normă este întrunită,

întrucât actul produce reclamanților un prejudiciu material concret, profitul

unui an așa cum rezultă din actul depus care se ridică la suma de 251364,32 lei

în comparație cu cea stabilită ca obligație 3.535.538 lei cât și sub aspectul

imposibilității materiale în desfășurarea activității societății.

Împotriva acestei sentinței

sus-menționate a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj (D.G.F.P.).

Cererea de recurs a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat,

în principal, că prima instanță a aplicat incorect dispozițiile art. 14 din Legea

nr. 554/2004, pronunțând o sentință netemeinică și nelegală.

S-a apreciat că în condițiile în

care în cauză nu s-a dovedit de către intimată că sunt îndeplinite cerințele

legale pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal, acesta se

bucură de prezumția de legalitate proprie oricărui act administrativ, astfel că

nu se justifică aplicarea măsurii de excepție instituită prin art. 14 din Legea

contenciosului administrativ.

Până la o eventuală anulare de către

instanță a deciziei de impunere nr. 1164 din 30 august 2010, obligațiile

suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală reprezintă creanțe certe,

lichide și exigibile, nefiind, deci, îndeplinită condiția legală a existenței cazului

bine justificat.

În privința condiției pagubei

iminente, recurenta a arătat că motivele invocate de societatea intimată

potrivit cărora prin executarea actului administrativ ar fi în imposibilitate

să-și desfășoare activitatea nu pot fi reținute deoarece, pe de o parte nu a

dovedit acest lucru prin raportare la cifra de afaceri, iar pe de altă parte nu

i se poate aplica acesteia un tratament fiscal preferențial față de alți

contribuabili; împrejurarea că eventualele măsuri de executare silită ce s-ar

lua față de intimată ar genera imposibilitatea acesteia de a-și continua

activitatea și de a-și achita obligațiile nu a fost susținută de dovada cifrei

de afaceri și a rulajelor în desfășurarea activității, societatea reclamantă

rezumându-se la afirmații cu caracter general.

Prin întâmpinare, intimata SC T.T. S.R.L.

a răspuns punctual criticilor aduse de recurentă sentinței atacate, subliniind că

declanșarea procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 205 și art.

207 din O.U.G. nr. 92/2004 privind Codul de procedură fiscală demonstrează că

este îndeplinită exigența prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în

condițiile în care decizia de impunere nu este motivată în fapt. Paguba

iminentă a fost dovedită, contrar celor arătate în cererea de recurs, fiind depuse

la dosar atât situații financiare cât și un extras de cont din care rezultă că

obligațiile fiscale sunt cu mult peste limita profitului realizat.

Examinând cauza prin prisma criticilor

recurentei-pârâte și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru

casarea/modificarea sentinței civile nr. 366 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel

Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

În privința aplicării art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 instanța de control judiciar constată că judecătorul

fondului a examinat cu atenție îndeplinirea celor două condiții cerute de Legea

nr. 554/2004 și raportându-se la probatoriul administrat a concluzionat corect

că se impune suspendarea executării deciziei de impunere emisă de D.G.F.P.

Cluj, cu nr. 1164 din 30 august 2010 privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală în sarcina SC T.T. S.R.L.

Teza amintită de recurentă că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate este fără îndoială corectă,

actul administrativ fiind supus regulii executării imediate și din oficiu.

Cu toate acestea, legiuitorul a

reglementat situația de excepție de la regula executării imediate și din oficiu

a actului administrativ, statuând prin art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ că întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ/

suspendarea executării actului poate opera numai dacă sunt îndeplinite

cumulativ două condiții: existența cazului bine justificat și prevenirea

pagubei iminente.

Aceste două sintagme, care se identifică

cu cele două condiții legale, sunt definite prin art. 2 alin. (1) lit. t) și ș)

din actul normativ incident.

Pentru a face aplicația art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la cererea părții interesate, instanța este

datoare să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte,

fiind necesar ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de

răsturnare a prezumției de legalitate.

În speță, instanța a procedat în conformitate

cu normele deja enunțate și, așa cum se poate observa din considerentele sentinței

atacate, a ținut seama se probele depuse la dosar.

Corect s-a apreciat că aspectele

sesizate în cuprinsul contestației administrative formulate în temeiul art. 205

și art. 207 C. proc. fisc. (filele 5-13 dosar fond) și care privește decizia de

impunere nr. 1164 din 30 august 2010 și raportul de inspecție fiscală nr. 2396

din 30 august 2010 cu privire la obligațiile fiscale suplimentare în sumă

totală de 3.525.538 lei (impozit pe profit, impozit pe venituri obținute din România

de nerezidenți, TVA și majorări de întârziere și penalități aferente), deci

aceste aspecte, se circumscriu „cazului bine justificat” în accepțiunea

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Lege.

Nu va fi primită critica recurentei

privind neîndeplinirea condiției pagubei iminente, abordarea primei instanțe fiind

justă și sub acest aspect față de cuantumul sumei totale ce constituie

obligații fiscale ale intimatei-reclamante (3.535.538 lei) care este în mod evident

cu mult peste limita profitului realizat ce rezultă din situațiile financiare

și extrasul de cont depuse la dosar. Pericolul imposibilității desfășurării activității

societății apare în acest context mai mult ca posibil dacă s-ar pune în executare

actul administrativ contestat.

Fără a prejudicia fondul,

judecătorul fondului a reținut că împrejurările legate de starea de fapt și de drept

creează îndoieli serioase asupra legalității actului a cărui suspendare s-a

cerut.

Înalta Curte remarcă și că soluția pronunțată

de prima instanță este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R

(89) 8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre

privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ.

Potrivit Recomandării, măsurile de

protecție provizorie (care în speță îmbracă forma suspendării executării) pot

fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze

prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui

caz prima facie împotriva validității actului respectiv. Aplicarea unei astfel

de măsuri nu influențează în nici un fel decizia ce urmează a fi luată de

instanța sesizată cu anularea actului respectiv.

Întrucât soluția Curții de Apel Cluj

este temeinică și legală, văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și art. 274 alin. (1)

C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată suportate de intimată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Cluj împotriva sentinței nr.

366 din 8 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefundat.

Obligă pârâta la plata către reclamantă

a sumei de 7313,15 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2011.