ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4541/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4541/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

I. Instanța de fond

1.Cererea reclamantei

Prin cererea formulată

la data de 19 aprilie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 3699/95/2010,

reclamanta SC M.C. SRL a formulat contestație împotriva deciziei nr. 62 din 2

octombrie 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj prin care i-a

fost respinsă contestația împotriva deciziei de impunere din 10 august 2009, decizie

emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 7 august 2010

de aceeași instituție și înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009.

În motivarea cererii,

contestatoarea a arătat că prin decizia de impunere din 10 august 2009, emisă în

temeiul raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 7 august 2010 de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Gorj și înregistrat la sediul acesteia din 10

august 2009 a fost obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând TVA aferent

operațiunilor de prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea

cetățeanului G.P.S. precum și la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări

de întârziere aferente TVA.

A mai arătat reclamanta

că atât dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. a), invocate de organul fiscal, cât

și cele ale art. 133 alin. (2) lit. l), invocate de reclamantă, au caracter derogatoriu

de la regula consfințită de art. 33 alin. (1) C. fisc. Întrucât sunt dispoziții

de excepție, acestea sunt de strictă interpretare și aplicare și ca atare, argumentul

aplicării art. 133 alin. (2) lit. a) doar în baza așa zisului său caracter derogatoriu

nu rezistă criticii.

A susținut reclamanta

că operațiunile de intermediere sau altele similare nu se regăsesc în enumerarea

de la punctual 13 alin. (4) din Normele de aplicare ale Codului fiscal, acestea

fiind reglementate de art. 133 alin. (1) C. fisc., iar domnul G.P.S. îndeplinește

condițiile prevăzute de legea română pentru ca prestarea serviciului să fie considerată

ca fiind efectuată în Spania, respectiv a furnizat un cod de identificare în scop

de TVA, legal emis de autoritățile spaniole, astfel că operațiunea de intermediere

nu este supusă TVA în România.

Prin sentința nr. 1509

din 11 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secția contencios administrativ și fiscal, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. 1980/54/2010, iar în ședința publică din

23 septembrie 2010 reclamanta a depus o cerere de suspendare a executării actelor

administrative, întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea acestei cereri,

reclamanta a arătat că în situația în care se trece la executarea celor două acte

administrative s-ar ajunge la o încetare de plăți a societății, având în vedere

că societatea ar avea de plată o sumă de peste 600.000 RON. Astfel, organul fiscal,

trecând la executarea raportului de inspecție fiscală ar proceda la poprirea conturilor

societății, fapt ce ar duce la imposibilitatea de plată a furnizorilor curenți,

paguba fiind iminentă, în sensul că nu ar mai putea lucra cu instrumentele bancare

și nici să onoreze obligațiile de plată în curs de executare.

A mai arătat reclamanta

că măsura suspendării este justificată și de necesitatea continuării activității

societății ce s-ar întrerupe în cazul în care nu ar putea onora obligațiile curente

de plată, fapt ce ar duce la crearea unei stări de insolvență a societății.

A precizat că societatea

are contracte în curs de derulare, contracte de leasing și de credit, care nu ar

mai putea fi onorate, în cazul unei eventuale executări de către organul fiscal,

aspecte de natură să prejudicieze societatea și să creeze o pagubă iminentă, mergând

până la încetarea colaborării cu furnizorii, fapt ce ar avea ca efect încetarea

activității societății.

Reclamanta consideră că

există serioase îndoieli asupra constatărilor inspecției fiscale, care a dat o interpretare

greșită speței, creând un fals debit în sarcina societății, deoarece operațiunile

comerciale derulate nu sunt purtătoare de TVA, datorită incidenței art. 133

alin. (1) C. fisc., coroborat cu Normele de aplicare ale C. fisc.

În privința cazului bine

justificat, reclamanta a arătat că acesta derivă și din faptul că procedura administrativă

nu este finalizată, iar executarea înaintea definitivării acestei proceduri mai

înainte ca instanța să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei datoriei constatate

prin actul fiscal constituie motiv întemeiat de suspendare.

În temeiul art. 115-118

C. proc. civ. pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

fond

Prin sentința nr. 538

din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și

fiscal a admis în parte acțiunea formulată de contestatoarea SC M.C. SRL, în contradictoriu

cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, a anulat decizia de impunere

din 10 august 2009 și decizia din 2 octombrie 2009 emise de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Gorj, a respins capătul de cerere privind anularea raportului

de inspecție fiscală, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere până

la soluționarea irevocabilă a cauzei și a respins capătul de cerere privind suspendarea

executării raportului de inspecție fiscală.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

- Prin decizia de impunere

din 10 august 2009, emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală încheiat în

data de 7 august 2010 și înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009 a fost

obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând TVA aferent operațiunilor de

prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea cetățeanului G.P.S.

precum și la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări de întârziere aferente

TVA, fiind invocate dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc.;

- În perioada februarie,

martie și iulie 2007, contestatoarea a efectuat prestări servicii de intermediere

a vânzării bunurilor imobiliare pentru persoana fizică G.P.S., rezident al statului

spaniol, având codul de identificare fiscală, înregistrând venituri în sumă de 2.047.854

RON, venituri pentru care nu a colectat taxa pe valoarea adăugată în suma de 389.093

RON, pe facturile interne întocmite de societate înscriindu-se „contravaloare servicii

colaborare la intermediere vânzare terenuri”, acestea fiind singurele operațiuni

derulate pe perioada verificată;

- operațiunile de prestări

servicii au avut loc în baza contractelor de prestări servicii încheiate cu persoana

fizică G.P.S., constând în colaborare la intermediere vânzare terenuri pentru un

număr de patru firme din județul Gorj, pentru care societatea a emis patru facturi

fiscale către persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol și cumpărător

al acestor terenuri, facturile întocmite fiind evidențiate în jurnalele de vânzări,

ca fiind livrări intracomunitare de bunuri , scutite conform art. 143 alin. (2)

lit. a) și d) din Legea nr. 571/2003.

Analizând normele legale

ce au fost avute în vedere de către pârâtă la emiterea actelor supuse controlului

judecătoresc, în principal prin prisma modului de interpretare a legii, raportat

la speța dedusă judecății, instanța de fond a apreciat că interpretarea dată excede

cadrului statuat în mod expres prin art. 133 alin. (1) C. fisc.

A reținut prima instanță

că potrivit acestui text de lege, locul prestării de servicii este considerat a

fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile

sunt efectuate.

Coroborând textele de

lege enunțate și aplicabile speței, instanța de fond a constatat, că prevederile

art. 133 alin. (2) lit. a), cât și cele ale art. 133 alin. (2) lit. i), invocate

de către pârâtă în apărare au un caracter derogatoriu de la regula consfințită de

art. 133 alin. (1) C. fisc.

Fiind dispoziții de excepție,

Curtea a apreciat că acestea sunt, potrivit regulilor generale, de strictă interpretare

și aplicare, neputând fi extinse și aplicate și în ipoteza incriminată de legiuitor,

la alin. (1) al art. 133, normă ce este operantă contestatoarei și implicit, speței.

Din interpretarea coroborată

a dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. fisc. și a normelor metodologice de aplicare,

rezultă că legiuitorul a definit în concret noțiunea de servicii legate de bunurile

imobile, operațiunile de intermediere sau altele similare neregăsindu-se în enumerarea

expresă și limitativă de la pct. 13 alin. (4) din norme, aceasta fiind și logica

juridică pentru care operațiunile de intermediere, indiferent de obiectul asupra

căruia poartă intermedierea, sunt prevăzute în mod expres în art. 133 alin. (1)

C. fisc.

Pe de altă parte, a constatat

prima instanță că numitul G.P.S. îndeplinește condițiile prevăzute de legea română

pentru ca prestarea serviciului să fie considerată ca fiind efectuată în Spania,

respectiv a furnizat codul de identificare, în scop de TVA, legal emis de autoritățile

spaniole, operațiunea de intermediere nefiind așadar supusă TVA în România.

În ceea ce privește capetele

de cerere privind anularea și suspendarea raportului de inspecție fiscală, Curtea

de apel a reținut că acestea sunt inadmisibile, având în vedere că

raportul de inspecție fiscală conține constatări din punct de

vedere faptic și legal, potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. fisc., fără ca prin

el însuși să producă efecte juridice fiscale, acestea fiind produse de decizia de

impunere emisă în baza raportului de inspecție fiscală potrivit art. 109 alin. (2)

C. proc. fisc., neputându-se reține

natura juridică de act administrativ

fiscal,

a raportului de inspecție fiscală.

În ceea ce

privește cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale prima

instanță a constatat că

reclamanta

a consemnat cauțiunea stabilită de instanță în cuantum de 7.000 RON și a apreciat

că prin executarea ce se poate porni oricând împotriva reclamantei se creează posibilitatea

producerii unui prejudiciu material, de natură a conduce la imposibilitatea continuării

activității, a achitării obligațiilor curente de plată și în final la insolvența

societății.

Cazul bine justificat,

a considerat instanța de fond că derivă din nelegalitatea actelor administrativ

fiscale reținută pentru considerentele expuse anterior, iar până la pronunțarea

unei soluții irevocabile cu privire la legalitatea și temeinicia datoriei constatate

prin actul fiscal, se impune adoptarea soluției de suspendare a executării actului

fiscal contestat.

Față de probele administrate

și de prevederile legale incidente, Curtea de apel a reținut că, în cauză sunt întrunite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 privind cazul

bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.

II. Instanța de recurs

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, care a criticat-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență următoarele:

- în mod greșit prima

instanță a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate, deoarece

nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 in Legea nr. 554/2004, în motivarea

soluției preluându-se numai argumentele intimatei reclamante;

Cauțiunea stabilită pentru

judecarea cererii de suspendare s-a situat la 0,99% din valoarea sumei contestate,

favorizând-o în mod evident pe reclamantă, acordându-se nejustificat două termene

de judecată pentru achitarea acesteia;

- în mod nelegal s-au

anulat decizia de impunere din 10 august 2009 și decizia de soluționare a contestației

din 2 octombrie 2010, considerându-se în mod greșit că nu erau aplicabile prevederile

art. 133 alin. (1) C. fisc., deși obligațiile fiscale de 70.1876 RON proveneau din

colectarea suplimentară de TVA pentru prestările de servicii legate de bunuri imobile

în valoare de 2.047.854 RON.

În dezvoltarea acestei

critici recurenta a învederat că lunile februarie, martie, iulie 2007 intimata-reclamantă

a desfășurat operațiuni de prestări servicii constând în „colaborare la intermediere

vânzări terenuri”pentru 4 firme din județul Gorj, întocmind în acest sens 4 facturi

fiscale către persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol cu codul de identificare

fiscală, intimata înregistrând venituri în valoare de 2.047.854 RON, pentru care

nu a calculat și colectat TVA.

Recurenta a arătat că

terenurile care au făcut obiectul intermedierii vânzării-cumpărării sunt situate

în România, iar serviciile legate de aceste bunuri sunt operațiuni impozabile pentru

care locul prestării este în România, indiferent dacă prestatorul se situează sau

nu în România, așa cum rezultă din dispozițiile art. 129 alin. (1), 133 alin. (1)

și (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., astfel că în mod corect

organele fiscale au stabilit că intimata avea obligația de a colecta TVA în valoare

de 389.093 RON pentru prestări servicii din domeniul intermedierilor de valori imobiliare

din perioada februarie-iulie 2007.

S-a susținut că în mod

corect s-au stabilit majorări de întârziere pentru neachitarea debitelor la termenele

legale, soluția primei instanțe fiind criticabilă și pentru că nu a apreciat în

nici un fel actele depuse de recurentă în apărarea sa, respectiv adresa din 23 iunie

2010 privind încadrarea corectă a operațiunilor de intermediere cumpărare imobile,

reprezentate de terenuri facturate de intimată rezidentului spaniol.

S-a solicitat admiterea

recursului în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ. și modificarea

în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.

2.Apărările intimatei

Intimata prin întâmpinarea

depusă la dosar în temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. și prin apărătorul său

în instanță a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prima instanță

a aplicat corect legea la soluționarea cauzei, respectiv art. 15 din Legea nr. 554/2004

în privința suspendării actelor administrativ–fiscale contestate, dar și a anulării

acestora, fiind incidente dispozițiile art. 143, alin. (2) lit. a) și d) din Legea

nr. 571/2003, care reglementează livrarea intracomunitară de bunuri, scutită de

la TVA.

Intimata a argumentat

că art. 13 alin. (4) din normele metodologice de aplicare a C. fisc. care detaliază

dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc. nu enumeră intermedierea între

serviciile legate de bunuri imobile, în schimb, în cazul în care pentru serviciile

de intermediere prestate, clientul a furnizat un cod de înregistrare în scopuri

de TVA, atribuit de autoritățile competente dintr-un stat membru, altul decât cel

în care se realizează operațiunile, se consideră că prestarea are loc în statul

membru care a atribuit codul de înregistrare în scopuri de TVA.

Curți asupra recursului

Analizând sentința criticată

prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum

și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele:

Situația de fapt

Între intimata–reclamantă

SC M.C. SRL Motru , în calitate de prestator și cetățeanul G.P.S., rezident în Spania,

în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de prestări servicii din 1 ianuarie

2007 în baza căruia intimata a verificat și a intermediat cumpărarea, de către beneficiar,

a unor terenuri situate în localitatea G., județul Timiș, în condițiile prevăzute

la pct. IV din contract, de la 4 societăți comerciale al căror administrator era

rezidentul spaniol, așa cum rezultă din art. II al contractului.

În perioada februarie-iulie

2007 intimata a emis 4 facturi fiscale către cetățeanul spaniol G.P.S. reprezentând

contravaloarea serviciilor de „colaborare la intermedierea cumpărării de terenuri”

în valoare de 2.047.854 RON, venituri pentru care nu a calculat TVA.

Organele fiscale, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Gorj a stabilit prin raportul de inspecție fiscală

din 7 august 2009 (Dosar 3699/95/2010 al Tribunalului Gorj că intimata datorează

TVA suplimentară în valoare de 389.093 RON, precum și accesorii reprezentând majorări

de întârziere calculate până la 7 august 2009 în valoare de 312.783 RON, emițându-se

în acest sens decizia de impunere din 10 august 2009 de către Direcția Generală

a Finanțelor Publice Gorj.

Contestația formulată

de reclamanta-intimată a fost respinsă prin decizia din 2 octombrie 2009 a Direcției

Generale a Finanțelor Publice Gorj.

Prin sentința nr. 538

din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis în parte acțiunea reclamantei,

a dispus suspendarea deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a cauzei,

dar și anularea acesteia, împreună cu decizia de soluționare a contestației din

2 octombrie 2009 Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.

Înalta Curte constată

că recursul pârâtei este fondat.

Problema de drept dedusă

judecății este verificarea legalității TVA stabilită suplimentar în sarcina intimatei

și a accesoriilor aferente, prin actele administrativ-fiscale contestate pentru

operațiunea de intermediere vânzare imobiliară efectuată în perioada februarie-iulie

2007 în beneficiul rezidentului spaniol G.P.S.

Ambele părți din proces

au fost de acord că această operațiune este o prestare de servicii, în sensul

art. 129 alin. (1) C. fisc., fiind desemnată ca atare și prin contractul de prestări

servicii încheiat la 1 ianuarie 2007 între intimată și rezidentul spaniol, cumpărător

al terenurilor din România, beneficiar al prestațiilor de intermediere executate

de intimată.

Art. 126 (1) C. fisc.

delimitează operațiunile impozabile care intră în sfera de aplicare a TVA și care

trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții:

a) operațiunile

care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri

sau o prestare de servicii, în sfera taxei efectuate cu plată;

b) locul

de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România,

în conformitate cu art. 132 și 133;

c) livrarea

bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel

cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând ca atare;

d) livrarea

bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice

prevăzute la art. 127 alin. (2).

Pct.

2 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, specifică:

„(1)

În sensul art. 126 alin. (1) C. fisc., operațiunea nu este impozabilă în România

dacă cel puțin una din condițiile prevăzute la alin. a)-d) nu este îndeplinită”.

Condiția disputată de

părțile din proces este aceea a locului prestării serviciilor, dacă este considerat

a fi sau nu în România, celelalte 3 condiții pentru aplicabilitatea TVA operațiunii

de intermediere vânzare-cumpărare imobiliară realizată de intimată în 2007 fiind

în mod evident îndeplinite.

Art. 133 alin. (1) C.

fisc. prevede cu titlu de principiu că „Locul prestării de servicii este considerat

a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix la care serviciile

sunt efectuate”.

Prin urmare, prin aplicarea

regulii de la acest text, rezultă că locul prestării serviciilor de intermediere

de către intimată este România, unde aceasta este stabilită și își are sediul.

Organele fiscale au ajuns

la aceeași concluzie prin aplicarea art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc. coroborat

cu art. 133 alin. (1) lit. a) C. fisc. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Normele

Metodologice de aplicare a acestuia.

Conform acestor texte:

Art. 133 alin. (2) C. fisc.: „prin derogare de la prevederile alin. (1), pentru

următoarele prestări servicii locul prestării este considerat a fi:

a) locul unde sunt situate

bunurile imobile, pentru presările de servicii efectuate în legătură cu bunurile

imobile”.

Pentru corecta aplicare

a dispozițiilor menționate anterior prin art. 13 alin. (4) din normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004

s-au enumerat cu titlu exemplificativ și nu limitativ categoriile de operațiuni,

care pot fi încadrate în acest text:

Pct. 13 alin. (4) din

normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

„(1) În sensul art. 133

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

, serviciile legate de

bunurile imobile cuprind operațiuni precum:

a) lucrări de construcții-montaj,

transformare, finisare, instalare, reparații, întreținere, curățare și demolare

efectuate asupra unui bun imobil prin natura sa, precum și orice operațiune ce se

efectuează în legătură cu livrarea de bunuri mobile și încorporarea acestora într-un

bun imobil astfel încât bunurile mobile devin bunuri imobile prin natura lor;

- studiile și activitățile

de supervizare, care fac parte în mod obișnuit din ocupația arhitecților, supervizorilor

sau inginerilor și care au ca obiectiv pregătirea și coordonarea unei activități

prevăzute la lit. a);

- activitățile de evaluare

a unui bun imobil

;"

Împrejurarea că operațiunea

de intermediere imobiliară nu este expres enumerată în acest text nu este de natură

să o excludă de sub incidența art. 133 alin. (2) lit. a), deoarece așa cum deja

s-a arătat, enumerarea din art. 13 alin. (4) din normele aprobate prin H.G. nr.

44/2004 este enunțiativă, informativă, exemplificativă, așa cum reiese din formularea

„în sensul art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.” și

„operațiuni precum …”, fiind evidentă intenția legiuitorului de a considera pentru

toate prestările de servicii legate de bunuri imobile că locul prestării se situează

în România.

Prin urmare și regula

instituită de art. 133 alin. (1) și cazul particular al prestărilor de servicii

legate de imobile converg în sensul că operațiunea de intermediere vânzare cumpărare

imobiliară realizată de intimată este impozabilă din punct de vedere al TVA, potrivit

C. fisc. român.

Nu poate fi reținută aplicabilitatea

dispozițiilor de excepție invocate de intimată, art. 133 alin. (2) lit. i) C. fisc.

pentru o prestare de servicii legată de bunuri imobile situate în România, efectuată

de o persoană obligată la plata taxei pentru operațiuni taxabile din România, conform

art. 150 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., neavând importanță

dacă beneficiarul este stabilit sau nu în România, este înregistrat sau nu în scopuri

de TVA, a transmis sau nu cod de TVA din alt stat membru UE.

Astfel art. 150 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. prevede că:

„(1) Următoarele persoane

sunt obligate la plata taxei dacă aceasta este datorată în conformitate cu prevederile

prezentului titlu:

a) persoana impozabilă

care efectuează livrări de bunuri sau prestări servicii taxabile , conform prevederilor

prezentului titlu, cu excepția cazurilor pentru care clientul este obligat la plata

taxei conform prevederilor lit. b)-g)”.

În concluzie, operațiunile

de intermediere cumpărare terenuri executate de intimată în baza contractului de

prestări servicii încheiat cu un rezident spaniol reprezintă din punct de vedere

al TVA prestări servicii constând în operațiuni de intermediere cu bunuri imobile,

pentru care locul prestării este în România, conform art. 133 alin. (2) lit. a)

C. fisc., fiind impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit art.

126 alin. (1) C. fisc., persoana obligată la plata TVA fiind intimata, potrivit

art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc.

Cu privire la capătul

de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere și a deciziei de soluționare

a contestației se constată că pentru a se dispune această măsură în temeiul

art. 15 din Legea nr. 554/2004, trebuiau îndeplinite cerințele art. 14 din Legea

contenciosului administrativ.

Instanța de fond și-a

motivat soluția prin trimitere la argumentele pentru care a admis acțiunea, or în

cadrul cererii de suspendare nu se antamează fondul cauzei, ci doar se cercetează

sumar aspecte care să inducă o puternică îndoială cu privire la legalitatea actelor

a căror suspendare s-a solicitat.

Viziunea diferită a reclamantei

asupra dispozițiilor legale incidente cauzei, în raport cu cea a organelor fiscale

nu este de natură să creeze incertitudine cu privire la actele administrative emise

de autoritățile fiscale cu respectarea competențelor legale și în aplicarea legii.

Cum neîndeplinirea uneia

din cerințele art. 14 din Legea contenciosului administrativ este de natură că conducă

la respingerea cererii de suspendare, analiza condiției „pagubei iminente” este

inutilă.

4.Soluția instanței de

recurs

Astfel fiind, în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în

tot sentința, în sensul că va respinge în întregime acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, împotriva sentinței nr. 538 din

25 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge în întregime acțiunea reclamantei SC M.C. SRL, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 octombrie 2011