Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 23.09.2010
admis

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4541/2011

HOTĂRÂRE
23.09.2010
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4541/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: I. Instanța de fond 1.Cererea reclamantei Prin cererea formulată la data de 19 aprilie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 3699/95/2010, reclamanta SC M.C.

SRL a formulat contestație împotriva deciziei nr. 62 din 2 octombrie 2009 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj prin care i-a fost respinsă contestația împotriva deciziei de impunere din 10 august 2009, decizie emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 7 august 2010 de aceeași instituție și înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009. În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin decizia de impunere din 10 august 2009, emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 7 august 2010 de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj și înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009 a fost obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând TVA aferent operațiunilor de prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea cetățeanului G.P.S.

precum și la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA. A mai arătat reclamanta că atât dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. a), invocate de organul fiscal, cât și cele ale art. 133 alin. (2) lit. l), invocate de reclamantă, au caracter derogatoriu de la regula consfințită de art. 33 alin. (1) C. fisc. Întrucât sunt dispoziții de excepție, acestea sunt de strictă interpretare și aplicare și ca atare, argumentul aplicării art. 133 alin. (2) lit. a) doar în baza așa zisului său caracter derogatoriu nu rezistă criticii. A susținut reclamanta că operațiunile de intermediere sau altele similare nu se regăsesc în enumerarea de la punctual 13 alin. (4) din Normele de aplicare ale Codului fiscal, acestea fiind reglementate de art. 133 alin. (1) C. fisc., iar domnul G.P.S.

îndeplinește condițiile prevăzute de legea română pentru ca prestarea serviciului să fie considerată ca fiind efectuată în Spania, respectiv a furnizat un cod de identificare în scop de TVA, legal emis de autoritățile spaniole, astfel că operațiunea de intermediere nu este supusă TVA în România. Prin sentința nr. 1509 din 11 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secția contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. 1980/54/2010, iar în ședința publică din 23 septembrie 2010 reclamanta a depus o cerere de suspendare a executării actelor administrative, întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că în situația în care se trece la executarea celor două acte administrative s-ar ajunge la o încetare de plăți a societății, având în vedere că societatea ar avea de plată o sumă de peste 600.000 RON. Astfel, organul fiscal, trecând la executarea raportului de inspecție fiscală ar proceda la poprirea conturilor societății, fapt ce ar duce la imposibilitatea de plată a furnizorilor curenți, paguba fiind iminentă, în sensul că nu ar mai putea lucra cu instrumentele bancare și nici să onoreze obligațiile de plată în curs de executare. A mai arătat reclamanta că măsura suspendării este justificată și de necesitatea continuării activității societății ce s-ar întrerupe în cazul în care nu ar putea onora obligațiile curente de plată, fapt ce ar duce la crearea unei stări de insolvență a societății.

A precizat că societatea are contracte în curs de derulare, contracte de leasing și de credit, care nu ar mai putea fi onorate, în cazul unei eventuale executări de către organul fiscal, aspecte de natură să prejudicieze societatea și să creeze o pagubă iminentă, mergând până la încetarea colaborării cu furnizorii, fapt ce ar avea ca efect încetarea activității societății. Reclamanta consideră că există serioase îndoieli asupra constatărilor inspecției fiscale, care a dat o interpretare greșită speței, creând un fals debit în sarcina societății, deoarece operațiunile comerciale derulate nu sunt purtătoare de TVA, datorită incidenței art. 133 alin. (1) C. fisc., coroborat cu Normele de aplicare ale C. fisc.

În privința cazului bine justificat, reclamanta a arătat că acesta derivă și din faptul că procedura administrativă nu este finalizată, iar executarea înaintea definitivării acestei proceduri mai înainte ca instanța să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal constituie motiv întemeiat de suspendare. 2. Apărările pârâtei În temeiul art. 115-118 C. proc. civ. pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 3. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 538 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de contestatoarea SC M.C.

SRL, în contradictoriu cu intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, a anulat decizia de impunere din 10 august 2009 și decizia din 2 octombrie 2009 emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, a respins capătul de cerere privind anularea raportului de inspecție fiscală, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a cauzei și a respins capătul de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecție fiscală. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: - Prin decizia de impunere din 10 august 2009, emisă în temeiul raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 7 august 2010 și înregistrat la sediul acesteia din 10 august 2009 a fost obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând TVA aferent operațiunilor de prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea cetățeanului G.P.S.

precum și la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA, fiind invocate dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc.; - În perioada februarie, martie și iulie 2007, contestatoarea a efectuat prestări servicii de intermediere a vânzării bunurilor imobiliare pentru persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol, având codul de identificare fiscală, înregistrând venituri în sumă de 2.047.854 RON, venituri pentru care nu a colectat taxa pe valoarea adăugată în suma de 389.093 RON, pe facturile interne întocmite de societate înscriindu-se „contravaloare servicii colaborare la intermediere vânzare terenuri”, acestea fiind singurele operațiuni derulate pe perioada verificată; - operațiunile de prestări servicii au avut loc în baza contractelor de prestări servicii încheiate cu persoana fizică G.P.S., constând în colaborare la intermediere vânzare terenuri pentru un număr de patru firme din județul Gorj, pentru care societatea a emis patru facturi fiscale către persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol și cumpărător al acestor terenuri, facturile întocmite fiind evidențiate în jurnalele de vânzări, ca fiind livrări intracomunitare de bunuri , scutite conform art. 143 alin. (2) lit. a) și d) din Legea nr. 571/2003.

Analizând normele legale ce au fost avute în vedere de către pârâtă la emiterea actelor supuse controlului judecătoresc, în principal prin prisma modului de interpretare a legii, raportat la speța dedusă judecății, instanța de fond a apreciat că interpretarea dată excede cadrului statuat în mod expres prin art. 133 alin. (1) C. fisc. A reținut prima instanță că potrivit acestui text de lege, locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate. Coroborând textele de lege enunțate și aplicabile speței, instanța de fond a constatat, că prevederile art. 133 alin. (2) lit. a), cât și cele ale art. 133 alin. (2) lit. i), invocate de către pârâtă în apărare au un caracter derogatoriu de la regula consfințită de art. 133 alin. (1) C. fisc.

Fiind dispoziții de excepție, Curtea a apreciat că acestea sunt, potrivit regulilor generale, de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și aplicate și în ipoteza incriminată de legiuitor, la alin. (1) al art. 133, normă ce este operantă contestatoarei și implicit, speței. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 133 alin. (1) C. fisc. și a normelor metodologice de aplicare, rezultă că legiuitorul a definit în concret noțiunea de servicii legate de bunurile imobile, operațiunile de intermediere sau altele similare neregăsindu-se în enumerarea expresă și limitativă de la pct. 13 alin. (4) din norme, aceasta fiind și logica juridică pentru care operațiunile de intermediere, indiferent de obiectul asupra căruia poartă intermedierea, sunt prevăzute în mod expres în art. 133 alin. (1) C. fisc.

Pe de altă parte, a constatat prima instanță că numitul G.P.S. îndeplinește condițiile prevăzute de legea română pentru ca prestarea serviciului să fie considerată ca fiind efectuată în Spania, respectiv a furnizat codul de identificare, în scop de TVA, legal emis de autoritățile spaniole, operațiunea de intermediere nefiind așadar supusă TVA în România. În ceea ce privește capetele de cerere privind anularea și suspendarea raportului de inspecție fiscală, Curtea de apel a reținut că acestea sunt inadmisibile, având în vedere că raportul de inspecție fiscală conține constatări din punct de vedere faptic și legal, potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. fisc., fără ca prin el însuși să producă efecte juridice fiscale, acestea fiind produse de decizia de impunere emisă în baza raportului de inspecție fiscală potrivit art. 109 alin. (2) C. proc.

fisc., neputându-se reține natura juridică de act administrativ fiscal, a raportului de inspecție fiscală. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale prima instanță a constatat că reclamanta a consemnat cauțiunea stabilită de instanță în cuantum de 7.000 RON și a apreciat că prin executarea ce se poate porni oricând împotriva reclamantei se creează posibilitatea producerii unui prejudiciu material, de natură a conduce la imposibilitatea continuării activității, a achitării obligațiilor curente de plată și în final la insolvența societății. Cazul bine justificat, a considerat instanța de fond că derivă din nelegalitatea actelor administrativ fiscale reținută pentru considerentele expuse anterior, iar până la pronunțarea unei soluții irevocabile cu privire la legalitatea și temeinicia datoriei constatate prin actul fiscal, se impune adoptarea soluției de suspendare a executării actului fiscal contestat.

Față de probele administrate și de prevederile legale incidente, Curtea de apel a reținut că, în cauză sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj. II.

Instanța de recurs 1. Criticile pârâtei Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență următoarele: - în mod greșit prima instanță a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate, deoarece nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 in Legea nr. 554/2004, în motivarea soluției preluându-se numai argumentele intimatei reclamante; Cauțiunea stabilită pentru judecarea cererii de suspendare s-a situat la 0,99% din valoarea sumei contestate, favorizând-o în mod evident pe reclamantă, acordându-se nejustificat două termene de judecată pentru achitarea acesteia; - în mod nelegal s-au anulat decizia de impunere din 10 august 2009 și decizia de soluționare a contestației din 2 octombrie 2010, considerându-se în mod greșit că nu erau aplicabile prevederile art. 133 alin. (1) C. fisc., deși obligațiile fiscale de 70.1876 RON proveneau din colectarea suplimentară de TVA pentru prestările de servicii legate de bunuri imobile în valoare de 2.047.854 RON.

În dezvoltarea acestei critici recurenta a învederat că lunile februarie, martie, iulie 2007 intimata-reclamantă a desfășurat operațiuni de prestări servicii constând în „colaborare la intermediere vânzări terenuri”pentru 4 firme din județul Gorj, întocmind în acest sens 4 facturi fiscale către persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol cu codul de identificare fiscală, intimata înregistrând venituri în valoare de 2.047.854 RON, pentru care nu a calculat și colectat TVA.

Recurenta a arătat că terenurile care au făcut obiectul intermedierii vânzării-cumpărării sunt situate în România, iar serviciile legate de aceste bunuri sunt operațiuni impozabile pentru care locul prestării este în România, indiferent dacă prestatorul se situează sau nu în România, așa cum rezultă din dispozițiile art. 129 alin. (1), 133 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., astfel că în mod corect organele fiscale au stabilit că intimata avea obligația de a colecta TVA în valoare de 389.093 RON pentru prestări servicii din domeniul intermedierilor de valori imobiliare din perioada februarie-iulie 2007. S-a susținut că în mod corect s-au stabilit majorări de întârziere pentru neachitarea debitelor la termenele legale, soluția primei instanțe fiind criticabilă și pentru că nu a apreciat în nici un fel actele depuse de recurentă în apărarea sa, respectiv adresa din 23 iunie 2010 privind încadrarea corectă a operațiunilor de intermediere cumpărare imobile, reprezentate de terenuri facturate de intimată rezidentului spaniol.

S-a solicitat admiterea recursului în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. și modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii. 2.Apărările intimatei Intimata prin întâmpinarea depusă la dosar în temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ. și prin apărătorul său în instanță a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că prima instanță a aplicat corect legea la soluționarea cauzei, respectiv art. 15 din Legea nr. 554/2004 în privința suspendării actelor administrativ–fiscale contestate, dar și a anulării acestora, fiind incidente dispozițiile art. 143, alin. (2) lit. a) și d) din Legea nr. 571/2003, care reglementează livrarea intracomunitară de bunuri, scutită de la TVA.

Intimata a argumentat că art. 13 alin. (4) din normele metodologice de aplicare a C. fisc. care detaliază dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc. nu enumeră intermedierea între serviciile legate de bunuri imobile, în schimb, în cazul în care pentru serviciile de intermediere prestate, clientul a furnizat un cod de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile competente dintr-un stat membru, altul decât cel în care se realizează operațiunile, se consideră că prestarea are loc în statul membru care a atribuit codul de înregistrare în scopuri de TVA. 3. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs, ținând cont de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, inclusiv ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele: Situația de fapt Între intimata–reclamantă SC M.C. SRL Motru , în calitate de prestator și cetățeanul G.P.S., rezident în Spania, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul de prestări servicii din 1 ianuarie 2007 în baza căruia intimata a verificat și a intermediat cumpărarea, de către beneficiar, a unor terenuri situate în localitatea G., județul Timiș, în condițiile prevăzute la pct. IV din contract, de la 4 societăți comerciale al căror administrator era rezidentul spaniol, așa cum rezultă din art. II al contractului. În perioada februarie-iulie 2007 intimata a emis 4 facturi fiscale către cetățeanul spaniol G.P.S. reprezentând contravaloarea serviciilor de „colaborare la intermedierea cumpărării de terenuri” în valoare de 2.047.854 RON, venituri pentru care nu a calculat TVA.

Organele fiscale, Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj a stabilit prin raportul de inspecție fiscală din 7 august 2009 (Dosar 3699/95/2010 al Tribunalului Gorj că intimata datorează TVA suplimentară în valoare de 389.093 RON, precum și accesorii reprezentând majorări de întârziere calculate până la 7 august 2009 în valoare de 312.783 RON, emițându-se în acest sens decizia de impunere din 10 august 2009 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj. Contestația formulată de reclamanta-intimată a fost respinsă prin decizia din 2 octombrie 2009 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj. Prin sentința nr. 538 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova a admis în parte acțiunea reclamantei, a dispus suspendarea deciziei de impunere până la soluționarea irevocabilă a cauzei, dar și anularea acesteia, împreună cu decizia de soluționare a contestației din 2 octombrie 2009 Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj.

Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat. Problema de drept dedusă judecății este verificarea legalității TVA stabilită suplimentar în sarcina intimatei și a accesoriilor aferente, prin actele administrativ-fiscale contestate pentru operațiunea de intermediere vânzare imobiliară efectuată în perioada februarie-iulie 2007 în beneficiul rezidentului spaniol G.P.S. Ambele părți din proces au fost de acord că această operațiune este o prestare de servicii, în sensul art. 129 alin. (1) C. fisc., fiind desemnată ca atare și prin contractul de prestări servicii încheiat la 1 ianuarie 2007 între intimată și rezidentul spaniol, cumpărător al terenurilor din România, beneficiar al prestațiilor de intermediere executate de intimată.

Art. 126 (1) C. fisc. delimitează operațiunile impozabile care intră în sfera de aplicare a TVA și care trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții: a) operațiunile care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu art. 132 și 133; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând ca atare; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2). Pct. 2 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, specifică: „(1) În sensul art. 126 alin. (1) C. fisc., operațiunea nu este impozabilă în România dacă cel puțin una din condițiile prevăzute la alin. a)-d) nu este îndeplinită”. Condiția disputată de părțile din proces este aceea a locului prestării serviciilor, dacă este considerat a fi sau nu în România, celelalte 3 condiții pentru aplicabilitatea TVA operațiunii de intermediere vânzare-cumpărare imobiliară realizată de intimată în 2007 fiind în mod evident îndeplinite. Art. 133 alin. (1) C. fisc. prevede cu titlu de principiu că „Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix la care serviciile sunt efectuate”.

Prin urmare, prin aplicarea regulii de la acest text, rezultă că locul prestării serviciilor de intermediere de către intimată este România, unde aceasta este stabilită și își are sediul. Organele fiscale au ajuns la aceeași concluzie prin aplicarea art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc. coroborat cu art. 133 alin. (1) lit. a) C. fisc. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Normele Metodologice de aplicare a acestuia. Conform acestor texte: Art. 133 alin. (2) C. fisc.: „prin derogare de la prevederile alin. (1), pentru următoarele prestări servicii locul prestării este considerat a fi: a) locul unde sunt situate bunurile imobile, pentru presările de servicii efectuate în legătură cu bunurile imobile”.

Pentru corecta aplicare a dispozițiilor menționate anterior prin art. 13 alin. (4) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 s-au enumerat cu titlu exemplificativ și nu limitativ categoriile de operațiuni, care pot fi încadrate în acest text: Pct. 13 alin. (4) din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004: „(1) În sensul art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

, serviciile legate de bunurile imobile cuprind operațiuni precum: a) lucrări de construcții-montaj, transformare, finisare, instalare, reparații, întreținere, curățare și demolare efectuate asupra unui bun imobil prin natura sa, precum și orice operațiune ce se efectuează în legătură cu livrarea de bunuri mobile și încorporarea acestora într-un bun imobil astfel încât bunurile mobile devin bunuri imobile prin natura lor; - studiile și activitățile de supervizare, care fac parte în mod obișnuit din ocupația arhitecților, supervizorilor sau inginerilor și care au ca obiectiv pregătirea și coordonarea unei activități prevăzute la lit. a); - activitățile de evaluare a unui bun imobil ;" Împrejurarea că operațiunea de intermediere imobiliară nu este expres enumerată în acest text nu este de natură să o excludă de sub incidența art. 133 alin. (2) lit. a), deoarece așa cum deja s-a arătat, enumerarea din art. 13 alin. (4) din normele aprobate prin H.G.

nr. 44/2004 este enunțiativă, informativă, exemplificativă, așa cum reiese din formularea „în sensul art. 133 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.” și „operațiuni precum …”, fiind evidentă intenția legiuitorului de a considera pentru toate prestările de servicii legate de bunuri imobile că locul prestării se situează în România. Prin urmare și regula instituită de art. 133 alin. (1) și cazul particular al prestărilor de servicii legate de imobile converg în sensul că operațiunea de intermediere vânzare cumpărare imobiliară realizată de intimată este impozabilă din punct de vedere al TVA, potrivit C. fisc. român. Nu poate fi reținută aplicabilitatea dispozițiilor de excepție invocate de intimată, art. 133 alin. (2) lit. i) C. fisc.

pentru o prestare de servicii legată de bunuri imobile situate în România, efectuată de o persoană obligată la plata taxei pentru operațiuni taxabile din România, conform art. 150 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., neavând importanță dacă beneficiarul este stabilit sau nu în România, este înregistrat sau nu în scopuri de TVA, a transmis sau nu cod de TVA din alt stat membru UE. Astfel art. 150 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. prevede că: „(1) Următoarele persoane sunt obligate la plata taxei dacă aceasta este datorată în conformitate cu prevederile prezentului titlu: a) persoana impozabilă care efectuează livrări de bunuri sau prestări servicii taxabile , conform prevederilor prezentului titlu, cu excepția cazurilor pentru care clientul este obligat la plata taxei conform prevederilor lit. b)-g)”.

În concluzie, operațiunile de intermediere cumpărare terenuri executate de intimată în baza contractului de prestări servicii încheiat cu un rezident spaniol reprezintă din punct de vedere al TVA prestări servicii constând în operațiuni de intermediere cu bunuri imobile, pentru care locul prestării este în România, conform art. 133 alin. (2) lit. a) C. fisc., fiind impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit art. 126 alin. (1) C. fisc., persoana obligată la plata TVA fiind intimata, potrivit art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc. Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere și a deciziei de soluționare a contestației se constată că pentru a se dispune această măsură în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, trebuiau îndeplinite cerințele art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Instanța de fond și-a motivat soluția prin trimitere la argumentele pentru care a admis acțiunea, or în cadrul cererii de suspendare nu se antamează fondul cauzei, ci doar se cercetează sumar aspecte care să inducă o puternică îndoială cu privire la legalitatea actelor a căror suspendare s-a solicitat. Viziunea diferită a reclamantei asupra dispozițiilor legale incidente cauzei, în raport cu cea a organelor fiscale nu este de natură să creeze incertitudine cu privire la actele administrative emise de autoritățile fiscale cu respectarea competențelor legale și în aplicarea legii. Cum neîndeplinirea uneia din cerințele art. 14 din Legea contenciosului administrativ este de natură că conducă la respingerea cererii de suspendare, analiza condiției „pagubei iminente” este inutilă.

4.Soluția instanței de recurs Astfel fiind, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica în tot sentința, în sensul că va respinge în întregime acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, împotriva sentinței nr. 538 din 25 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge în întregime acțiunea reclamantei SC M.C. SRL, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2011

§ Citări

Rețeaua de citări a acestei cauze

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2015-04-27
0,95
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1723/2015
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Obiectul acțiunii și procedura desfășurată în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios adminis
ÎCCJ 2013-09-24
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6296/2013
SC M.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a Județului Cluj, și, în consecință, a dispus anularea, în parte a Deciziei nr. 19 din 25 ianuarie 2011 și a Deciziei de impunere nr. 1345 din 21 octombrie 2010 emise de pârâtă, în baza Rapo
ÎCCJ 2007-10-30
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 645/2010
suma de 200.891 lei, reprezentând TVA, precum și cu privire la accesoriile aferente acestui debit. Instanța de fond a considerat că reclamanta nu datorează obligația suplimentară stabilită de autoritățile pârâte pentru TVA în sumă de 200.89
ÎCCJ 2015-03-25
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2015
26.014 lei majorări de întârziere aferente TVA de plată, 66.861 lei TVA. A fost menținută obligația reclamantei de a plăti suma de 23.200 lei impozit pe profit, majorări de întârziere, dobânzi și penalități aferente acestei sume stabilite c
ÎCCJ 2010-10-15
0,94
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4377/2010
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Judecata în fața instanței de fond a. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 10 februarie 2010 pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă