ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3900/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: A. Prin încheierea de ședință din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1443/59/2011, în baza art. 160 8a alin. (6) C. proc. pen. s-a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpata N.M.C. Pentru a decide în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: 1. Prin încheierea din data de 12 august 2011, Curtea de Apel Timișoara a dispus arestarea preventivă a inculpatei N.M.C., pe o perioadă de 29 de zile, de la data de 12 august 2011 la data de 09 septembrie 2011, măsură ce a fost prelungită prin încheierea din data de 08 septembrie 2011 pronunțată de aceeași instanță.

Această măsură a fost dispusă pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență și instigare la mărturie mincinoasă, prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000 și art. 25 rap. la art. 260 alin. (1) C. pen., reținându-se că, în cursul lunilor iunie - august 2011, inculpata, în calitate de apărător al numitei N.F., i-a pretins acesteia suma de 700 de RON, promițându-i că în schimbul acestei sume va interveni pe lângă un magistrat - judecător din cadrul Judecătoriei Bozovici, pentru a-l determina pe acesta să soluționeze în mod favorabil acțiunea civilă exercitată de reclamantă în sensul anulării unui proces-verbal de contravenție și în legătură cu această cauză l-a instruit pe numitul P.I.

să declare mincinos, în fața instanței de judecată, împrejurări nereale cu privire la circumstanțele în care reclamanta a fost sancționată contravențional, declarație de care să se prevaleze în instanță. 2. Prin rechizitoriul D.N.A. - Serviciul Teritorial Timișoara nr. 5/P/2011 inculpata a fost trimisă în judecată, cauza fiind înregistrată la această instanță sub nr. 1443/59/201 la data de 04 octombrie 2011, iar prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 07 octombrie 2011 s-a dispus, în condițiile prev. de art. 300 1 rap. la art. 160 b C. proc. pen., menținerea stării de arest a inculpatei, termenul de judecată a cauzei pe fond fiind stabilit la data de 21 noiembrie 2011. 3. Examinând cererea de liberare provizorie, prima instanță a reținut că, în deplină concordanță cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 160 4 alin. (1) raportat la art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen. prevăd posibilitatea instanței de judecată de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani. Potrivit prevederilor art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor martori, părți sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin asemenea alte fapte.

Din coroborarea celor două texte menționate mai sus rezultă caracterul facultativ al liberării provizorii sub control judiciar, astfel că instanța de judecată, cu ocazia soluționării unor astfel de cereri este nevoită să analizeze eventualele consecințe ale acestei măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate și interesul general de a fi descoperite și sancționate faptele antisociale și persoanele responsabile de comiterea lor. Prin urmare, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare trebuie să se țină seama pe lângă aspectele de ordin personal învederate de inculpat și de pericolul social al infracțiunii, de circumstanțele în care fapta a fost comisă, de modul în care au fost lezate relațiile sociale ocrotite prin lege.

În speță, raportat la aceste considerații, s-a constatat că inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție, legată de modul de înfăptuire a justiție, faptă care prezintă o periculozitate deosebită raportat la modul în care se presupune că a fost comisă și care aduce atingere unor activități de interes public. În acest context, nemenținerea măsurii arestării preventive față de inculpată, în condițiile în care există presupunerea rezonabilă privind implicarea acesteia într-o activitate infracțională de natura celei menționate mai sus, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință necompatibilă cu principiile unei societăți democratice.

A mai reținut că aspectele de ordin personal invocate de inculpată, raportat la argumentele menționate mai sus, nu sunt de natură a justifica luarea în această fază a procesului a măsurii de liberare provizorie sub control judiciar B. Împotriva acestei încheieri, inculpata a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu motivarea că nu are intenția de a zădărnici aflarea adevărului întrucât, încă de la luarea măsurii arestului preventiv, a avut o atitudine sinceră, recunoscând fapta de trafic de influență, iar pe de altă parte, a demonstrat prin înscrisurile depuse la dosar că nu este o persoană predispusă spre săvârșirea de infracțiuni. Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. se constată că este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o alternativă la măsurile preventive, privative de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței [art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen.] și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat. Analizând actele dosarului, se constată că întemeiat prima instanță a considerat că la acest moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatei nu este oportună, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare fiind necesar să se țină seama, pe lângă aspectele de ordin personal învederate de inculpat și de pericolul social al infracțiunii, de circumstanțele în care fapta a fost comisă, de modul în care au fost lezate relațiile sociale ocrotite prin lege.

Or, în speță, s-a constatat că inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție, legată de modul de înfăptuire a justiției, faptă care prezintă o periculozitate deosebită raportat la modul în care se presupune că a fost comisă și care aduce atingere unor activități de interes public, iar în acest context, lăsarea în libertate a inculpatei, în condițiile în care există presupunerea rezonabilă privind implicarea acesteia într-o activitate infracțională de natura celei menționate mai sus, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție. Curtea reține că acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc.

pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana învinuitului sau inculpatului. Totodată, dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o obligație de acordare a liberării persoanei private de libertate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat de art. 5 parag. 3 teza finală, iar luarea măsurilor alternative celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., se subsumează realizării scopurilor acestora. Așa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpată, contextul în care acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără privarea de libertate a inculpatei, în vederea normalei desfășurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă, având în vedere natura probatoriului ce trebuie administrat pentru aflarea adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele. La aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar, circumstanțele personale ale inculpatei nu pot să fie prioritar avute în vedere și nici să prevaleze principiului aflării adevărului și necesității desfășurării normale a procesului penal.

Astfel, aspectele referitoare la inculpată nu sunt suficiente în speță pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate neputând fi fi avute în vedere izolat față de interesul general al menținerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanțe, dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în stare de libertate.

Nici susținerile inculpatei în sensul că timpul scurs de la luarea măsurii arestării preventive - 3 luni - a atenuat în percepția publicului gradul de pericol social concret al faptei, nu sunt întemeiate, având în vedere că nu este vorba de un interval prea mare de timp, iar pe de altă parte, cercetarea în stare de arest preventiv a inculpatei este justificată de existența unei veritabile exigențe de interes public și pentru prezervarea ordinii publice, luarea în considerare a interesului public care trebuie să fie protejat fiind precumpănitoare față de regula respectării libertății individuale fixate de Convenție. Așa fiind, se reține că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare, în cauza concretă dedusă judecății, a normelor legale incidente în speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Soluția primei instanțe a avut în vedere și necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absența privării de libertate a inculpatei, având în vedere natura infracțiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise, gravitatea acestora, complexitatea cauzei și necesitatea bunei desfășurări a procesului penal. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta-inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata N.M.C. împotriva încheierii din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1443/59/2011. Obligă recurenta-inculpată la plata sumei de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea avocatului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 noiembrie 2011.