ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3900/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

A. Prin încheierea de ședință din 25

octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 1443/59/2011, în baza art. 160

8a

alin. (6) C. proc. pen. s-a

respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către

inculpata N.M.C.

Pentru a decide în

acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

din data de 12 august 2011, Curtea de Apel Timișoara a dispus arestarea

preventivă a inculpatei N.M.C., pe o perioadă de 29 de zile, de la data de 12

august 2011 la data de 09 septembrie 2011, măsură ce a fost prelungită prin

încheierea din data de 08 septembrie 2011 pronunțată de aceeași instanță.

Această măsură a fost

dispusă pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență și instigare la

mărturie mincinoasă, prev. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000

și art. 25 rap. la art. 260 alin. (1) C. pen., reținându-se că, în cursul

lunilor iunie - august 2011, inculpata, în calitate de apărător al numitei

N.F., i-a pretins acesteia suma de 700 de RON, promițându-i că în schimbul

acestei sume va interveni pe lângă un magistrat - judecător din cadrul

Judecătoriei Bozovici, pentru a-l determina pe acesta să soluționeze în mod

favorabil acțiunea civilă exercitată de reclamantă în sensul anulării unui

proces-verbal de contravenție și în legătură cu această cauză l-a instruit pe

numitul P.I. să declare mincinos, în fața instanței de judecată, împrejurări

nereale cu privire la circumstanțele în care reclamanta a fost sancționată

contravențional, declarație de care să se prevaleze în instanță.

D.N.A. - Serviciul Teritorial Timișoara nr. 5/P/2011 inculpata a fost trimisă

în judecată, cauza fiind înregistrată la această instanță sub nr. 1443/59/201

la data de 04 octombrie 2011, iar prin încheierea din Camera de Consiliu din

data de 07 octombrie 2011 s-a dispus, în condițiile prev. de art. 300

1

rap. la art. 160

b

C. proc. pen., menținerea stării de arest a

inculpatei, termenul de judecată a cauzei pe fond fiind stabilit la data de 21

noiembrie 2011.

de liberare provizorie, prima instanță a reținut că, în deplină concordanță cu

prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 160

4

alin. (1) raportat la art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. prevăd

posibilitatea instanței de judecată de a acorda liberarea provizorie sub

control judiciar sau pe cauțiune în cazul infracțiunilor intenționate pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Potrivit prevederilor

art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

martori, părți sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin asemenea alte fapte.

Din coroborarea celor

două texte menționate mai sus rezultă caracterul facultativ al liberării

provizorii sub control judiciar, astfel că instanța de judecată, cu ocazia

soluționării unor astfel de cereri este nevoită să analizeze eventualele

consecințe ale acestei măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul

inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate și interesul general de a

fi descoperite și sancționate faptele antisociale și persoanele responsabile de

comiterea lor.

Prin urmare, la

aprecierea temeiniciei cererii de liberare trebuie să se țină seama pe lângă

aspectele de ordin personal învederate de inculpat și de pericolul social al

infracțiunii, de circumstanțele în care fapta a fost comisă, de modul în care

au fost lezate relațiile sociale ocrotite prin lege.

În speță, raportat la

aceste considerații, s-a constatat că inculpata a fost trimisă în judecată

pentru săvârșirea unei infracțiuni de corupție, legată de modul de înfăptuire a

justiție, faptă care prezintă o periculozitate deosebită raportat la modul în

care se presupune că a fost comisă și care aduce atingere unor activități de

interes public.

În acest context, nemenținerea

măsurii arestării preventive față de inculpată, în condițiile în care există

presupunerea rezonabilă privind implicarea acesteia într-o activitate

infracțională de natura celei menționate mai sus, ar justifica o sporire a

neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință

necompatibilă cu principiile unei societăți democratice.

A mai reținut că

aspectele de ordin personal invocate de inculpată, raportat la argumentele

menționate mai sus, nu sunt de natură a justifica luarea în această fază a

procesului a măsurii de liberare provizorie sub control judiciar

B. Împotriva acestei

încheieri, inculpata a declarat recurs, în termen legal, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, cu motivarea că nu are intenția de a zădărnici

aflarea adevărului întrucât, încă de la luarea măsurii arestului preventiv, a

avut o atitudine sinceră, recunoscând fapta de trafic de influență, iar pe de

altă parte, a demonstrat prin înscrisurile depuse la dosar că nu este o

persoană predispusă spre săvârșirea de infracțiuni.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Liberarea provizorie

sub control judiciar reprezintă o alternativă la măsurile preventive, privative

de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței [art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.] și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres

reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru

infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și

inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe

învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă

precizată o constituie preexistența măsurii arestării luate față de învinuit

sau inculpat.

Analizând actele

dosarului, se constată că întemeiat prima instanță a considerat că la acest

moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatei

nu este oportună, la aprecierea temeiniciei cererii de liberare fiind necesar

să se țină seama, pe lângă aspectele de ordin personal învederate de inculpat

și de pericolul social al infracțiunii, de circumstanțele în care fapta a fost

comisă, de modul în care au fost lezate relațiile sociale ocrotite prin lege.

Or, în speță, s-a constatat că inculpata a fost trimisă în judecată pentru

săvârșirea unei infracțiuni de corupție, legată de modul de înfăptuire a

justiției, faptă care prezintă o periculozitate deosebită raportat la modul în

care se presupune că a fost comisă și care aduce atingere unor activități de

interes public, iar în acest context, lăsarea în libertate a inculpatei, în

condițiile în care există presupunerea rezonabilă privind implicarea acesteia

într-o activitate infracțională de natura celei menționate mai sus, ar

justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de

justiție.

Curtea reține că

acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și nu un drept al

inculpatului, doar instanța fiind în măsură să aprecieze asupra oportunității

dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispozițiilor art.

160

2

alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se

constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen

al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea

inculpatului, calitatea acestuia, modul de săvârșire al faptei, natura

acesteia, circumstanțele concrete ale cauzei și cele privind persoana

învinuitului sau inculpatului.

Totodată,

dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o

obligație de acordare a liberării persoanei private de libertate în cursul

procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat

de art. 5 parag. 3 teza finală, iar luarea măsurilor alternative celor

privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen.,

se subsumează realizării scopurilor acestora.

Așa fiind, se

constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează

presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpată, contextul în care

acestea au fost comise și impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor

preventive nu poate fi, cel puțin în stadiul procesual actual, atins fără

privarea de libertate a inculpatei, în vederea normalei desfășurări a

procesului penal, aflat într-o fază incipientă, având în vedere natura

probatoriului ce trebuie administrat pentru aflarea adevărului și lămurirea

cauzei sub toate aspectele.

La aprecierea asupra

acordării liberării provizorii sub control judiciar, circumstanțele personale

ale inculpatei nu pot să fie prioritar avute în vedere și nici să prevaleze

principiului aflării adevărului și necesității desfășurării normale a

procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la inculpată nu sunt suficiente

în speță pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este

întemeiată, aspectele indicate neputând fi fi avute în vedere izolat față de

interesul general al menținerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite

circumstanțe, dreptului persoanei deținute de a fi cercetată în stare de

libertate.

Nici susținerile

inculpatei în sensul că timpul scurs de la luarea măsurii arestării preventive

- 3 luni - a atenuat în percepția publicului gradul de pericol social concret

al faptei, nu sunt întemeiate, având în vedere că nu este vorba de un interval

prea mare de timp, iar pe de altă parte, cercetarea în stare de arest preventiv

a inculpatei este justificată de existența unei veritabile exigențe de interes

public și pentru prezervarea ordinii publice, luarea în considerare a

interesului public care trebuie să fie protejat fiind precumpănitoare față de

regula respectării libertății individuale fixate de Convenție.

Așa fiind, se reține

că soluția dispusă de către prima instanță a realizat o corectă interpretare și

aplicare, în cauza concretă dedusă judecății, a normelor legale incidente în

speță, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Soluția primei

instanțe a avut în vedere și necesitatea atingerii scopului măsurilor

preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., care, în

prezenta cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absența

privării de libertate a inculpatei, având în vedere natura infracțiunilor

despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise, gravitatea

acestora, complexitatea cauzei și necesitatea bunei desfășurări a procesului

penal.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată

recurenta-inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpata N.M.C. împotriva încheierii din 25

octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 1443/59/2011.

Obligă

recurenta-inculpată la plata sumei de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea avocatului ales, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 2 noiembrie 2011.