ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 546/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 17 martie 2006, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâtul

Guvernul României, solicitând instanței să dispună anularea obligarea pârâtului

să îi soluționeze cererea referitoare la anularea poziției din lista anexă a hotărârii

Consiliului de Miniștri nr. 693/1960 prin care a fost completat Decretul nr. 92/1950

pentru naționalizarea unor imobile.

Tribunalului București,

prin sentința civilă nr. 2990 din 14 iunie 2006, a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea

rangului central al autorității publice pârâte.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1859

din 27 iunie 2007, a respins ca tardiv formulată acțiunea reclamantului D.C., reținând

că cererea a fost introdusă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 11

alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva

sentinței

civile

nr. 1859 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen, reclamantul D.C.

Înalta Curte constată

că recursul a fost exercitat cu nerespectarea prevederilor art. 303 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs

sau înăuntrul termenului de recurs”, cererea de recurs nefiind motivată nici până

în prezent.

Prin cererea de recurs,

recurentul-reclamant s-a rezumat la o simplă și formală declarare a recursului împotriva

sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, fără a expune niciun motiv de recurs și nicio cauză de

natură a-l împiedica să-și motiveze cererea.

Având în vedere intervalul

de timp scurs între data declarării recursului (17 septembrie 2007) și termenul

de judecată fixat (14 februarie 2008) și întrucât, în cauză, nu s-au ivit motive

de ordine publică care să fie puse în discuția părților din oficiu, conform

art. 306 C. proc. civ., instanța are obligația de a constata nulitatea recursului.

Curtea este datoare să

observe cererea de amânare depusă de recurentul-reclamant, pe care însă o va respinge

întrucât acordarea unui nou termen de judecată nu poate fi de natură să acopere

nulitatea recursului, în condițiile în care, așa cum s-a reținut mai sus, recurentul

a avut suficient timp la dispoziție pentru a-și motiva cererea de recurs.

Așa fiind, Curtea apreciază

că, în raport cu atitudinea pasivă pe care recurentul-reclamant a manifestat-o în

perioada 17 septembrie 2007-14 februarie 2008, prin nemotivarea recursului și neîndeplinirea,

astfel, a obligațiilor procesuale ce îi reveneau, D.C., prin cererea de amânare,

urmărește tergiversarea judecății.

În condițiile în care

procedura de citare a fost îndeplinită legal pentru termenul de judecată fixat,

iar intimatul-pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel cum permit dispozițiile

art. 242 alin. (2) C. proc. civ., amânarea judecării cauzei la cererea recurentului-reclamant

nu poate fi justificată pe considerente ce vizează exclusiv posibilitatea acordată

recurentului de a-și exercita dreptul la apărare, care, în condițiile nulității

de cererii de recurs, ar fi lipsit de conținut și finalitate și de natură a încărca

rolul instanței cu consecința încălcării principiului bunei administrări a justiției.

În același sens, Curtea

reține că dispozițiile art. 156 C. proc. civ. prevăd facultatea instanței de a amâna

judecarea cauzei, iar nu o obligație în acest sens, câtă vreme instanța are obligația,

iar nu facultatea, de a constata nulitatea recursului.

Curtea reține că drepturile

procesuale, cum este în cauză dreptul la apărare a cărui încălcare poate fi invocată

de recurentul-reclamant, se exercită în strânsă corelație cu îndeplinirea obligațiilor

procesuale.

În raport de cele mai

sus reținute și întrucât, în cauză, nu s-au ivit motive de ordine publică în sensul

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 306

alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de D.C. împotriva sentinței civile nr. 1859 din 27 iunie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2008.