ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 546/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 17 martie 2006, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând instanței să dispună anularea obligarea pârâtului să îi soluționeze cererea referitoare la anularea poziției din lista anexă a hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 693/1960 prin care a fost completat Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile. Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 2990 din 14 iunie 2006, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea rangului central al autorității publice pârâte.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1859 din 27 iunie 2007, a respins ca tardiv formulată acțiunea reclamantului D.C., reținând că cererea a fost introdusă cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004. Împotriva sentinței civile nr. 1859 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs, în termen, reclamantul D.C. Înalta Curte constată că recursul a fost exercitat cu nerespectarea prevederilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, cererea de recurs nefiind motivată nici până în prezent.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant s-a rezumat la o simplă și formală declarare a recursului împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, fără a expune niciun motiv de recurs și nicio cauză de natură a-l împiedica să-și motiveze cererea. Având în vedere intervalul de timp scurs între data declarării recursului (17 septembrie 2007) și termenul de judecată fixat (14 februarie 2008) și întrucât, în cauză, nu s-au ivit motive de ordine publică care să fie puse în discuția părților din oficiu, conform art. 306 C. proc. civ., instanța are obligația de a constata nulitatea recursului.

Curtea este datoare să observe cererea de amânare depusă de recurentul-reclamant, pe care însă o va respinge întrucât acordarea unui nou termen de judecată nu poate fi de natură să acopere nulitatea recursului, în condițiile în care, așa cum s-a reținut mai sus, recurentul a avut suficient timp la dispoziție pentru a-și motiva cererea de recurs. Așa fiind, Curtea apreciază că, în raport cu atitudinea pasivă pe care recurentul-reclamant a manifestat-o în perioada 17 septembrie 2007-14 februarie 2008, prin nemotivarea recursului și neîndeplinirea, astfel, a obligațiilor procesuale ce îi reveneau, D.C., prin cererea de amânare, urmărește tergiversarea judecății. În condițiile în care procedura de citare a fost îndeplinită legal pentru termenul de judecată fixat, iar intimatul-pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel cum permit dispozițiile art. 242 alin. (2) C. proc.

civ., amânarea judecării cauzei la cererea recurentului-reclamant nu poate fi justificată pe considerente ce vizează exclusiv posibilitatea acordată recurentului de a-și exercita dreptul la apărare, care, în condițiile nulității de cererii de recurs, ar fi lipsit de conținut și finalitate și de natură a încărca rolul instanței cu consecința încălcării principiului bunei administrări a justiției. În același sens, Curtea reține că dispozițiile art. 156 C. proc. civ. prevăd facultatea instanței de a amâna judecarea cauzei, iar nu o obligație în acest sens, câtă vreme instanța are obligația, iar nu facultatea, de a constata nulitatea recursului. Curtea reține că drepturile procesuale, cum este în cauză dreptul la apărare a cărui încălcare poate fi invocată de recurentul-reclamant, se exercită în strânsă corelație cu îndeplinirea obligațiilor procesuale.

În raport de cele mai sus reținute și întrucât, în cauză, nu s-au ivit motive de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de D.C. împotriva sentinței civile nr. 1859 din 27 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2008.