ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3656/2010

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

dosarului constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 202/F Curtea de Apel

București, secția I penală, a fost respinsă contestația la executare promovată

de contestatorul M.I.

Pentru a pronunța

această hotărâre Curtea de Apel București, secția I penală, a reținut

următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 179/F din 22 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția I penală, în

temeiul art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și

completările ulterioare, a recunoscut sentința penală din data de 18 ianuarie

2007 pronunțată de Judecătorul pentru Anchete Preliminare din cadrul

Tribunalului din Roma, rămasă irevocabilă la data de 13 octombrie 2007.

Totodată s-a dispus transferarea condamnatului M.I. din Republica Italiană

într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 5 ani închisoare

și emiterea unui mandat de executare a pedepsei. De asemenea s-a dedus perioada

deja executată în detenție de condamnat începând cu data de 18 iulie 2006.

S-a apreciat că sunt

îndeplinite condițiile legale pentru recunoașterea hotărârilor penale pronunțate

de un stat străin în sensul că este îndeplinită condiția dublei incriminări,

faptele inculpatului au corespondent în legislația română, iar condamnatul și-a

exprimat consimțământul scris la transferarea sa într-un penitenciar din

România.

Împotriva acestei

sentințe a formulat condamnatul M.I. contestație la executare prin care acesta

a solicitat emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei care să cuprindă

toate reducerile de pedepse de care a beneficiat cât timp a fost încarcerat în

Italia.

Examinând sentința

penală prin prisma criticilor formulate și a cazului de casare invocat, Înalta

Curte constată:

Prin Sentința penală

nr. 179/F din 22 iunie 2009 Curtea de Apel București, secția I penală, în

temeiul art. 149 rap. la art. 145 din Legea nr. 302/2004, cu modificările și

completările ulterioare, a recunoscut sentința penală din data de 18 ianuarie

2007 pronunțată de Judecătorul pentru Anchete Preliminare din cadrul

Tribunalului din Roma, rămasă irevocabilă la data de 13 octombrie 2007.

Totodată s-a dispus transferarea condamnatului M.I. din Republica Italiană

într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei de 5 ani

închisoare și emiterea unui mandat de executare a pedepsei. De asemenea s-a

dedus perioada deja executată în detenție de condamnat începând cu data de 18

iulie 2006. Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare.

Ca urmare a acestei

hotărâri s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 245/2009 iar condamnatul

M.I. a fost transferat în România în vederea executării pedepsei. La data de 14

septembrie 2010 a fost liberat condiționat din Penitenciarul Jilava.

Este adevărat că nici

în dispozitivul Sentinței penale nr. 179/F și nici în conținutul mandatului de

executare nr. 245/2009 nu se face vorbire despre acordarea liberării anticipate

de 135 zile comunicate de către statul italian însă instanța de fond în mod

corect a reținut faptul că ordonanțele de reducere a pedepsei nu sunt hotărâri

de condamnare astfel că ele nu se supun procedurii instituite de Legea nr.

302/2004, însă atâta timp cât condamnatul a solicitat să fie transferat în

România în vederea executării pedepsei de 5 ani închisoare vor fi aplicate

dispozițiile legii române. Ordonanțele de reducere a pedepselor (5 la număr)

anexate contestației la executare formulată nu au corespondent în legislația

română.

La fel de adevărat

este și faptul că la solicitarea instanțelor române, statul italian a trimis o

singură ordonanță de reducere a pedepsei, respectiv cea din 08 martie 2008

referitoare la perioada de 135 zile. În absența celorlalte 4 ordonanțe ale

autorităților italiene, instanțele române nu puteau face vorbire în nicio

hotărâre despre celelalte 180 zile (4 x 45 zile) aspecte cu care nu au fost

sesizate.

Ordonanțele de

reducere efectivă a pedepsei închisorii neavând corespondent în legislația

română nu pot constitui incidente ivite în cursul executării pedepsei așa cum

prevede art. 461 lit. d) C. proc. pen. și nici nelămuriri cu privire la

executarea hotărârii sau cauză de împiedicare la executare în sensul

prevederilor art. 461 lit. c) C. proc. pen.

De altfel contestația

promovată de contestatorul M.I. este îndreptată împotriva mandatului de

executare a pedepsei închisorii nr. 245/2009 și nicidecum împotriva vreunei

hotărâri judecătorești.

Față de motivele

arătate, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte constată recursul nefondat, motiv pentru care urmează a-l

respinge.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul condamnat contestator la plata

cheltuielilor de judecată către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de condamnatul contestator M.I. împotriva Sentinței

penale nr. 202/F din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat

contestator la plata sumei de 275 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 75 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 19 octombrie 2010.

Procesat

de GGC - CT