ÎCCJ, Secția penală

Asupra contestației la executare de față; În baza actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 12 februarie 2010 sub nr. 166/59/2010, condamnatul O.N. a solicitat ca din pedeapsa în a cărei executare se află să fie dedusă perioada de timp în care s-a aflat în arest în Italia, respectiv din data de 12 februarie 1998 până la data de 29 ianuarie 2010, când a fost extrădat în România. Prin sentința penală nr. 66/PI din 08 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 166/59/2010 de către Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus în baza art. 42 C. pen., declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 martie 2010 sub număr dosar 166/59/2010. Instanța a constatat că petentul solicită, prin cererea formulată, lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 3955 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin această din urmă hotărâre, instanța supremă a admis cererea de transfer a persoanei condamnate O.N. și a dispus deducerea din pedeapsa dată spre executare a intervalului 8 iunie 2001 - 3 februarie 2009 . Or, petentul susține că deducerea privării de libertate din străinătate trebuia să vizeze perioada 12 februarie 1998-29 ianuarie 2010. În acest condiții, Tribunalul Timiș a apreciat că solicitarea petentului se circumscrie cazului de contestație la executare prev. de art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., soluționarea ei fiind de competența instanței care a pronunțat hotărârea. Deși hotărârea care se execută nu a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ci de instanțele din Italia, dispoziția de deducere a perioadei executate a fost luată de Înalta Curte, împrejurare în care s-a apreciat că tot acestei instanțe îi revine și competența soluționării prezentei contestații la executare. În consecință, prin sentința penală nr. 190/PI din 19 aprilie 2010, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând cauza cu care a fost investită, Înalta Curte constată că soluționarea acesteia nu intră în competența sa materială.

Prin decizia penală nr. 3955 din 26 noiembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care s-a casat în totalitate sentința penală nr. 29 din 23 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală) s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind cererea de transferare a condamnatului O.N. și s-a dispus recunoașterea sentinței penale din 28 februarie 2002 a Curții de Apel Salerno, nr. 9/2001 care reformează sentința penală din 09 decembrie 1999 a Tribunalului din S.C., rămasă definitivă la data de 02 februarie 2005, și a sentinței penale nr. 34/2001 RG a Curții de Apel cu Jurați din Salerno, care reformează sentința penală din 01 iunie 2001 a Curții de Apel cu Jurați din Salerno, rămasă definitivă la data de 12 februarie 2003, prin care condamnatul O.N.

a fost condamnat la pedeapsa de 24 ani, 4 luni, 10 zile închisoare și 105.379,96 euro amendă și s-a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. De asemenea, s-a dedus din pedeapsă perioada executată de condamnat din data de 08 iunie 2001 la 03 februarie 2009. Prin cererea formulată, din arestul I.P.J. Timiș, unde se află și în prezent încarcerat, condamnatul O.N. a solicitat ca din pedeapsa a cărei executare se află, să fie dedusă perioada de timp în care s-a aflat în arest în Italia, respectiv de la 12 februarie 1998 la 29 ianuarie 2010, când a fost extrădat în România. Cererea sa corespunde cazului de contestație la executare prev. de art. 461 lit. d) C. proc.

pen., astfel că instanța competentă să o soluționeze este instanța de executare sau instanța egală în grad în a cărei rază teritorială se află locul de detenție, potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (2) raportat la art. 460 alin. (1) și (6) C. pen. Instanța de executare este instanța care a judecat cauza în fond și care are obligația ca la rămânerea definitivă a hotărârii, să emită mandatul de executare și să urmărească modul de aplicare a acestuia.

În cazul contestatorului O.N., hotărârile de condamnare au fost pronunțate de instanțe străine, iar recunoașterea acestora a revenit spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția I penală, care s-a pronunțat prin sentința penală nr. 29 din 23 februarie 2009; această din urmă sentință a fost casată prin decizia penală nr. 3955 din 26 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a dispus recunoașterea hotărârilor Statului Italian și transferarea persoanei condamnate în România, precum și deducerea perioadei executate de la 8 iunie 2001 la 26 noiembrie 2009. Pronunțarea acestei hotărâri nu conferă Înaltei Curți statul de instanță care a pronunțat hotărârea ce se execută și nici pe acela de instanță de executare.

Hotărârea penală străină își păstrează caracterul de extraneitate și nu este convertită în hotărâre a însăși autorității judiciare române. La rândul ei, Curtea de Apel București nu devine instanță ordinară de executare a hotărârilor prin care se recunosc hotărârile altor state și se dispune transferarea persoanelor condamnate, în sensul art. 418, art. 449 alin. (2) și art. 461 alin. (2) C. proc. pen. deoarece, existând norme speciale în procedura transferului persoanelor condamnate în alt stat, în această materie nu au aplicabilitate normele generale referitoare la competența soluționării contestației la executare sau alte modificări de pedepse.

Rezultă, deci, că soluționarea contestației la executare este determinată de normele generale care reglementează această instituție juridică, competența de a soluționa cererea de modificare a pedepsei revenind instanței corespunzătoare care, potrivit legii române, ar fi judecat cauza în primă instanță și în a cărei circumscripție se află locul de deținere a persoanei condamnate (în sensul acestei concluzii a se vedea recursul în interesul legii nr. 34 din 14 decembrie 2009 al Secțiilor Unite). Din conținutul mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 39/2009 din 10 august 2009, emis de Curtea de Apel București, rezultă că faptele condamnatului, reținute de instanțele italiene, sunt acelea de trafic de droguri și aderare la asociații criminale organizate care au corespondent în legislația română în prevederile art. 2 din Legea nr. 143/2000 și art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Instanța română competentă să judece cauze care au ca obiect acest tip de infracțiuni este potrivit prevederilor art. 27 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., tribunalul, astfel că, în speță, condamnatul fiind încarcerat în Penitenciarul Timișoara, instanța competentă să soluționeze contestația la executare din acest dosar este Tribunalul Timiș. Pentru aceste motive, Înalta Curte va trimite cauza având ca obiect contestația la executare formulată de condamnatul O.N., Tribunalului Timiș, spre competentă soluționare. Văzând și dispozițiile art. 42 C. proc. pen., art. 192 alin. (3) și art. 189 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Trimite cauza având ca obiect contestația la executare formulată de contestatorul condamnat Olaru Nicolae la Tribunalul Timiș, spre competentă soluționare. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 120 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 iunie 2010.