ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 375/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 498 din 21 decembrie 2010 Curtea de Apel Cluj – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC I.I.

SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, având ca obiect anularea parțială a Deciziei nr. 38 din 2 iunie 2006 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în ceea ce privește soluția de suspendare a soluționării cauzei referitoare la suma de 1.328.827 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar și rămasă la plată în sumă de 1.042.278 lei cu majorări de întârziere în sumă de 286.549 lei și în consecință obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la soluționarea contestației sub aspectele indicate mai înainte precum și a contestației înregistrată sub nr. 507.902/2009 împotriva deciziei de impunere din 25 iunie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a raportului de inspecție fiscală parțială din 23 iunie 2009 întocmit de consilieri superiori din cadrul Activității de Inspecție Fiscală Cluj S.I.F.

3. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că: Decizia Direcției generale de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a cărei anulare parțială s-a cerut este și a fost emisă la data de 2 februarie 2010 și nu la 2 iunie 2006 cum din eroare s-a indicat în acțiune. Raportul de inspecție fiscală a stat la baza emiterii de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj din 25 iunie 2009 prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare.

Față de sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj prin înaintarea procesului-verbal din 4 august 2009 pentru a se stabili dacă faptele constatate cu ocazia inspecției fiscale întrunesc sau nu elemente constitutive ale infracțiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, organul competent cu soluționarea contestației formulate de reclamantă pentru TVA suplimentară și TVA rămasă de plată plus majorări întârziere a făcut aplicația art. 214 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 suspendând prin decizie motivată această măsură. În privința sumei de 7.060 lei, contestată, instanța a observat că nu au fost respectate de către reclamantă dispozițiile art. 206 lit. c) și d) din O.G.

nr. 92/2003 potrivit cărora contestația trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept și dovezile pe care se întemeiază și în aceste condiții avându-se în vedere și pct. 12.1 lit. b) din Ordinul nr. 519/2005, sub acest aspect contestația a fost respinsă ca nemotivată. Solicitarea de deducere a TVA în sumă de 50.384 lei aferentă achiziționării unui aparat de zbor a fost considerată în mod corect ca neîntemeiată prin neîndeplinirea condițiilor prevăzute în mod cumulativ și limitativ prin art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 nefiind dovedită existența contractului de prestări servicii și nici destinația în sensul că aparatul de zbor a fost utilizat în folosul desfășurării unor operațiuni taxabile.

Realitatea și utilizarea serviciilor prestate se analizează, reține instanța, prin prisma criteriilor instituite de H.G. nr. 44/2004 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (pct. 48 al Titlului al II-lea). S-a apreciat ca nefondată și cererea de deducere a TVA în sumă de 5.588 lei aferentă a 3 facturi prezentate în copie, prezentându-se ulterior originalul pentru una din facturi, față de dispozițiile art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 în forma în vigoare la data efectuării operațiunilor, potrivit cărora pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA persoana impozabilă trebuie să îndeplinească cerința de a deține o factură care să cuprindă informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5), iar potrivit pct. 46 din H.G.

nr. 44/2004 „justificarea deducerii taxei se face numai pe baza exemplarului original al documentelor prevăzute la art. 146 alin. (1) C. fisc. sau alte documente care să conțină cel puțin informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) C. fisc.”. Împotriva susmenționatei sentințe a declarat recurs reclamanta SC I.I. SRL. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., recurenta a considerat că se impune admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios formulate, arătând în esență că: Soluția pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal nu a fost motivată, neindicându-se nici un argument sau rațiune care să fi condus la concluzia că acțiunea este nefondată, nefiind analizate motivele invocate în susținerea cererii în anulare parțială, instanța limitându-se la enumerarea unor aspecte nu tocmai relevante: dispozitivul deciziei nr. 38 din 2 februarie 2010, unul din petitele acțiunii, numărul și data deciziei A.N.A.F., faptul că a fost sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj și indicarea textului art. 214 C. proc.

fisc. O a doua critică a vizat greșita aplicare a art. 214 lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, omițându-se a se observa că suspendarea reprezintă o opțiune și trebuie motivată, precum și că la momentul la care pârâta a fost învestită cu contestația nu era întocmit încă procesul verbal de sesizare a organelor de cercetare penală. În solicitarea recurentei ca instanța de recurs să procedeze la o analiză a cauzei sub toate aspectele în temeiul art. 304 1 C. proc. civ. s-au reiterat capetele de cerere, conținutul părții de dispozitiv din Decizia Agenției Naționale de Administrare Fiscală contestat pe calea contenciosului administrativ, conținutul raportului de inspecție fiscală și al deciziei de impunere din 25 iunie 2009. Apărările cuprinse în acțiunea cu care a fost învestită curtea de apel au fost reluate, arătându-se că organul competent să soluționeze contestația administrativă a aplicat greșit art. 214 alin. (2) lit. a) C. proc.

fisc. deși era obligat să soluționeze pe fond această contestație deoarece din actele existente rezultă cu claritate că raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere erau nefondate, în acest sens fiind dezvoltate apărări pe fondul contestației împotriva deciziei de impunere, în privința sumelor reprezentând TVA de la pct. 1 din Decizia nr. 38 din 2 februarie 2010 a A.N.A.F. Intimații Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj au formulat întâmpinare, combătând motivele de recurs și apreciind că sentința recurată este temeinică și legală. Examinând cauza, prin prisma motivelor invocate de recurentă și prin prisma art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și nici un alt motiv care să atragă reformarea sentinței pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, astfel că recursul va fi respins, pentru cele ce vor fi punctate în continuare: Considerentele sentinței aflate în control judiciar contrazic în mod evident susținerile expuse în cererea de recurs care, de altfel, nu se constituie în critici concrete aduse concluziei că acțiunea reclamantei nu este întemeiată, reprezentând doar o reluare a apărărilor făcute și în fața primei instanțe față de actul administrativ fiscal contestat parțial. Nu se poate reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”), Înalta Curte remarcând că sentința civilă în discuție cuprinde în conformitate cu art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care s-au înlăturat susținerile celui care a inițiat demersul judiciar. În acest context, redarea pct. 1 din Decizia nr. 38/2010 a A.N.A.F., a solicitărilor concrete ale reclamantei, a textelor de lege aplicate de organul competent să soluționeze contestația administrativă nu pot fi considerate așa cum afirmă recurenta ca fiind superfluue, ori nerelevante căci era absolut necesar ca instanța să stabilească exact cadrul procesual în raport de coordonatele oferite de reclamantă și de actele dosarului. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(„când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”), Înalta Curte reține de asemenea că acesta nu poate fi acceptat și că, de altfel, în dezvoltarea lui recurenta s-a rezumat la criticarea soluției date în procedura administrativă, de suspendare a contestației formulate de SC I.I. SRL Cluj relativ la suma totală de 1.328.827 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată în sumă de 1.042.278 lei, ca urmare a stabilirii suplimentare de TVA în sumă de 1.163.441 lei și a respingerii la rambursare a TVA în sumă de 121.163 lei, și majorări de întârziere 286.549 lei – aferente TVA stabilită suplimentar și rămasă de plată (pct. 1 din Decizia A.N.A.F.).

Măsura suspendării contestației/cauzei a fost dispusă cu respectarea prevederilor legale incidente, anume a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală potrivit cărora: „ (1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: (a) „ organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă”. Conform art. 214 alin. (3) din același act normativ „Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea […]”.

Relativ la motivul care a determinat suspendarea, îndoielile recurentei-reclamante sunt nejustificate, neputând fi ignorată sesizarea de către organele de inspecție fiscală ale D.G.F.P. Cluj – Activitatea de Inspecție Fiscală a Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj (procesul verbal din 4 august 2009) în vederea stabilirii de către organele abilitate dacă faptele constatate în timpul inspecției fiscale întrunesc sau nu elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale.

Fiind vorba de realitatea și legalitatea operațiunilor desfășurate de societatea comercială în condițiile în care s-a constatat de către organele de inspecție fiscală că aceasta nu a înregistrat în totalitate operațiunile comerciale efectuate, respectiv vânzarea de construcții tip case de locuit construite pe terenul proprietatea asociațiilor persoane fizice, în cadrul contractului de asociere în participațiune din 12 noiembrie 2007, încheiat între societate și persoane fizice (B.D. și B.C.S.), nici organele administrative și, cu atât mai mult, nici instanța nu se poate pronunța pe fondul acestei părți a contestației adresate A.N.A.F., existând o clară interdependență între stabilirea obligației bugetare constatate prin procesul verbal din 4 august 2008, ale cărui constatări au fost preluate din raportul de inspecție fiscală, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, firește dacă va fi cazul.

În sprijinul tezei că autoritatea administrativă nu se poate pronunța pe fondul cauzei vine principiul consacrat prin art. 19 alin. (2) C. proc. pen. În acest context nu poate fi primită nici critica referitoare la nemotivarea soluției de suspendare luată prin Decizia A.N.A.F., actele dosarului demonstrând contrariul, anume faptul că măsura suspendării s-a dispus prin decizie motivată. Aspectele care țin de fondul contestației și care au fost dezvoltate pe larg în cererea de recurs nu pot face obiectul unei verificări în momentul de față, ci doar după finalizarea procedurii prevăzute în Titlul IX C. proc. fisc. Cum celelalte aspecte care vizau fondul cauzei și asupra cărora curtea de apel s-a pronunțat, motivat, nu au făcut obiectul vreunei critici din partea recurentei și cum examinând din oficiu, în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că nu există elemente care să conducă la o altă concluzie decât cea a primei instanțe și deci la modificarea sentinței atacate. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.I. SRL Cluj împotriva sentinței civile nr. 498 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2012.