ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3505/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 298/CA/2010-PI din 8 noiembrie 2010 Curtrea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis acțiunea formulată de reclamantul W.G.Z., împotriva pârâtului Statul Român – reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; - a obligat pârâtul să transmită Dosarul cu nr. 19797/CC unui evaluator sau societăți de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului ce face obiectul acestuia; - a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantul W.G.Z.

în ceea ce privește trimiterea Dosarului nr. 19798/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare; - a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul–reclamant reconvențional Statul Român – reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva reclamantului-pârât reconvențional W.G.Z. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: În ceea ce privește capătul de cerere privind transmiterea Dosarului nr. 19798/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, instanța, în temeiul art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamantului la judecată. Cu privire la Dosarul nr. 19797/CC, instanța a reținut că prin dispoziția Primarului mun.

Oradea nr. 1358 din 11 aprilie 2006 s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul care nu a putut fi restituit în natură în conformitate cu Legea nr. 10/2001, defunctului W.T., iar dosarul a fost trimis spre soluționare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor unde a fost înregistrat sub nr. 19797/CC, fiind analizat sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură. Instanța a apreciat că faptul că prin Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor de retrocedare și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare și nesoluționare într-un termen rezonabil.

Or, din modul în care autoritatea pârâtă a înțeles să răspundă reclamantului, rezultă nu numai că nu are în vedere un asemenea termen, dimpotrivă rezultă intenția de tergiversare, de la momentul înregistrării dosarului și până la data pronunțării hotărârii trecând aproximativ 4 ani, timp în care dosarul reclamantului a fost numai înregistrat fără a mai fi parcurs vreo etapă din procedura administrativă. Instanța de fond a reținut că nici invocarea criteriului aleatoriu în procesul de selectare al dosarului pentru soluționare nu poate fi primit drept justificare, fiind evident că procedând astfel, nu numai că nu mai poate fi vorba de un termen rezonabil, dar se pot produce grave inechități, cereri înregistrate ulterior să fie soluționate în defavoarea celor înregistrate înaintea lor, nemaifiind astfel respectată egalitatea de tratament pretinsă de Comisie.

În raport de aceste considerente și având în vedere că din modul de manifestare a rezultat în fapt refuzul Comisiei Centrale de a soluționa cererea reclamantului cu celeritate, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului W.G.Z., împotriva pârâtului Statul Român – reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul să trimită Dosarul nr. 19797/CC unui evaluator sau societăți de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului ce face obiectul acestuia. În ceea ce privește acțiunea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional Statul Român – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța a apreciat că este neîntemeiată, pe considerentul că prin probele de la dosar reclamantul-pârât reconvențional W.G.Z.

a făcut dovada calității sale de unic moștenitor al defuncților W.T. și W.G. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., se critică hotărârea instanței de fond pentru următoarele considerente: Instanța de fond în mod greșit a reținut că în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzei. Astfel, aspectele reținute de instanța de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, ar depăși termenul rezonabil de soluționare a cauzei, sunt apreciate ca neîntemeiate.

Se arată de către recurentă că în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul de despăgubire a fost transmis de Primăria mun. Oradea, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 19797/CC. Referitor la verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilul notificat de reclamant, precum și la etapa evaluării, se arată că acestea sunt condiționate de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta mai arată că instanța în mod neîntemeiat a respins cererea reconvențională formulată de către Comisia Centrală, prin care a solicitat reclamantului W.G.Z. să facă dovada calității de moștenitor de pe urma foștilor proprietari, W.A. și W.M., având în vedere că la dosarul de despăgubire nr. 29637/CC nu existau înscrisuri în acest sens. Apreciază recurenta că pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, petentul trebuie să facă dovada calității de moștenitor de pe urma celorlalți coproprietari. Se mai arată în motivele de recurs că, deși reclamantul a solicitat disjungerea capătului de cerere privind soluționarea Dosarului nr. 29637/CC, instanța nu a dispus prin sentința comunicată disjungerea capătului de cerere cu privire la dosarul de despăgubire amintit.

Mai mult decât atât s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulată de către Comisia Centrală, cerere ce viza dosarul de despăgubire nr. 29637/CC în baza căruia reclamantul a solicitat disjungerea. Pentru considerentele mai sus amintite recurenta solicită modificarea sentinței civile comunicate, în sensul admiterii cererii reconvenționale și să se dispună soluționarea acesteia odată cu fondul capătului de cerere ce vizează Dosarul nr. 29637/CC. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Legea nr. 247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora: - alin. (1): „Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, - alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.” - alin. (2 1 ): „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.” - alin. (2 2 ): „Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea notificării.” - alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

Biroul Central constituit prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” - alin. (4): „Pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.” - alin. (5): „Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.” - alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.” Legiuitorul a menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.” În alin. (8) se arată că dispozițiile alin. (1)-(2) și (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

În cauză este necontestat că reclamantul a solicitat ca în baza Legii nr. 10/2001 să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobile situate în mun. Oradea, care nu au putut fi restituite în natură autorilor săi W.T. și W.G., că procedura administrativă de restituire a imobilelor în litigiu a început în anul 2002, iar, ca urmare, prin dispozițiile nr. 1357/2006, 890/2007, 1358/2006 și 3717/2006, Primăria mun. Oradea a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru aceste imobile, dosarele fiind trimise către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrate sub numerele 19798/CC, 19797/CC și 29637/CC.

La termenul din 08 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a dispus suspendarea soluționării capătului de cerere privind Dosarul nr. 29637/CC, cu privire la care s-a invocat excepția de nelegalitate și trimiterea dosarului la Tribunalul Bihor pentru soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției nr. 3717/2006 emisă de Primarul mun. Oradea. În ceea ce privește capătul de cerere privind transmiterea Dosarului nr. 19798/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, instanța, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantului la judecată. Cu privire la Dosarul nr. 19797/CC instanța de fond a reținut în mod corect că acesta a fost analizat sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Recurenta a invocat în apărarea sa împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligația de a trimite dosarul unui evaluator sau societății de evaluare desemnate. Admițând acțiunea formulată de intimatul-reclamant împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța de fond a susținut, în esență, că cererea acestuia nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la un evaluator să reprezinte un refuz nejustificat, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Astfel, potrivit Titlului VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției (…), cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale.

Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire”. După cum s-a arătat în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autoritățile competente să soluționeze cererile într-un anumit termen, precum și că, în raport cu dispozițiile deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluționate și dosarele sunt transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare a unui termen rezonabil și, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că Titlul VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient. În acest sens, trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.U.E., recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni. Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil. Or, având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare – H.G.

nr. 1095/2005 și decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare. Pe de altă parte, trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. (1) din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatului-reclamant. De asemenea, în raport cu data declanșării procedurii administrative – anul 2002, și cu data înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – anul 2006, precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimatul-reclamant, dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Or, în cauză, așa cum s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea cererii formulate de intimatul-reclamant, și-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimatul-reclamant.

Astfel fiind, în mod întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente, pe care a obligat-o să transmită dosarul în litigiu la un evaluator, în scopul finalizării procedurii administrative și emiterii deciziei de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant, potrivit dispoziției nr. 1315 din 11 aprilie 2006 emisă de Primarul mun. Oradea. Cum dosarul reclamantului a fost înregistrat la Comisie sub nr. 19797/CC/2006, se reține că nesoluționarea acestuia într-un termen de aproximativ 4 ani și neîndeplinirea obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii reclamantului și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală sub acest aspect. În raport de materialul probator existent la dosar, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamantul-pârât W.G.Z. a făcut dovada calității sale de unic moștenitor al defuncților W.T. și W.G., astfel că soluția respingerii cererii reconvenționale este la adăpostul criticilor. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată. Având în vedere soluția pronunțată, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de către intimatul W.G.Z., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.797,84 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 298/CA/2010-PI din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 4.797,84 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.