ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3505/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3505/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 298/CA/2010-PI din 8 noiembrie

2010 Curtrea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

a dispus următoarele:

- a admis acțiunea formulată

de reclamantul W.G.Z., împotriva pârâtului Statul Român – reprezentat prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor;

- a obligat pârâtul să

transmită Dosarul cu nr. 19797/CC unui evaluator sau societăți de evaluare în vederea

întocmirii raportului de evaluare a imobilului ce face obiectul acestuia;

- a luat act de renunțarea

la judecată formulată de reclamantul W.G.Z. în ceea ce privește trimiterea Dosarului

nr. 19798/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare;

- a respins cererea reconvențională

formulată de pârâtul–reclamant reconvențional Statul Român – reprezentat prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva reclamantului-pârât reconvențional

W.G.Z.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește capătul

de cerere privind transmiterea Dosarului nr. 19798/CC unui evaluator în vederea

întocmirii raportului de evaluare, instanța, în temeiul art. 246 C. proc. civ. a

luat act de renunțarea reclamantului la judecată.

Cu privire la Dosarul

nr. 19797/CC, instanța a reținut că prin dispoziția Primarului mun. Oradea nr.

1358 din 11 aprilie 2006 s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul care

nu a putut fi restituit în natură în conformitate cu Legea nr. 10/2001, defunctului

W.T., iar dosarul a fost trimis spre soluționare Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor unde a fost înregistrat sub nr. 19797/CC, fiind analizat sub aspectul

legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Instanța a apreciat că

faptul că prin Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu a înțeles să stabilească

un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a cererilor

de retrocedare și de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire nu poate

constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare și nesoluționare

într-un termen rezonabil.

Or, din modul în care

autoritatea pârâtă a înțeles să răspundă reclamantului, rezultă nu numai că nu are

în vedere un asemenea termen, dimpotrivă rezultă intenția de tergiversare, de la

momentul înregistrării dosarului și până la data pronunțării hotărârii trecând aproximativ

4 ani, timp în care dosarul reclamantului a fost numai înregistrat fără a mai fi

parcurs vreo etapă din procedura administrativă.

Instanța de fond a reținut

că nici invocarea criteriului aleatoriu în procesul de selectare al dosarului pentru

soluționare nu poate fi primit drept justificare, fiind evident că procedând astfel,

nu numai că nu mai poate fi vorba de un termen rezonabil, dar se pot produce grave

inechități, cereri înregistrate ulterior să fie soluționate în defavoarea celor

înregistrate înaintea lor, nemaifiind astfel respectată egalitatea de tratament

pretinsă de Comisie.

În raport de aceste considerente

și având în vedere că din modul de manifestare a rezultat în fapt refuzul Comisiei

Centrale de a soluționa cererea reclamantului cu celeritate, instanța de fond a

admis acțiunea reclamantului W.G.Z., împotriva pârâtului Statul Român – reprezentat

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București și, pe cale de

consecință, a obligat pârâtul să trimită Dosarul nr. 19797/CC unui evaluator sau

societăți de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului

ce face obiectul acestuia.

În ceea ce privește acțiunea

reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional Statul Român – Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța a apreciat că este neîntemeiată,

pe considerentul că prin probele de la dosar reclamantul-pârât reconvențional W.G.Z.

a făcut dovada calității sale de unic moștenitor al defuncților W.T. și W.G.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc.

civ., se critică hotărârea instanței de fond pentru următoarele considerente:

Instanța de fond în mod

greșit a reținut că în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea

unui termen rezonabil de soluționare a cauzei.

Astfel, aspectele reținute

de instanța de fond potrivit cărora urmarea procedurii administrative prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

ar depăși termenul rezonabil de soluționare a cauzei, sunt apreciate ca neîntemeiate.

Se arată de către recurentă

că în cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost

parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în

favoarea reclamantului, în sensul că dosarul de despăgubire a fost transmis de Primăria

mun. Oradea, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale sub nr. 19797/CC.

Referitor la verificarea

legalității respingerii cererii de restituire în natură

a imobilul notificat de

reclamant, precum și la etapa evaluării, se arată că acestea sunt condiționate de

respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin decizia

nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta mai arată că

instanța în mod neîntemeiat a respins cererea reconvențională formulată de către

Comisia Centrală, prin care a solicitat reclamantului W.G.Z. să facă dovada calității

de moștenitor de pe urma foștilor proprietari, W.A. și W.M., având în vedere că

la dosarul de despăgubire nr. 29637/CC nu existau înscrisuri în acest sens.

Apreciază recurenta că

pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii pentru întreg imobilul, petentul

trebuie să facă dovada calității de moștenitor de pe

urma celorlalți

coproprietari.

Se mai arată în motivele

de recurs că, deși reclamantul a solicitat disjungerea capătului de cerere privind

soluționarea Dosarului nr. 29637/CC, instanța nu a dispus prin sentința comunicată

disjungerea capătului de cerere cu privire la dosarul de despăgubire amintit. Mai

mult decât atât s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulată de către

Comisia Centrală, cerere ce viza dosarul de despăgubire nr. 29637/CC în baza căruia

reclamantul a solicitat disjungerea.

Pentru considerentele

mai sus amintite recurenta solicită modificarea sentinței civile comunicate, în

sensul admiterii cererii reconvenționale și să se dispună soluționarea acesteia

odată cu fondul capătului de cerere ce vizează Dosarul nr. 29637/CC.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Legea nr. 247/2005 stabilește

procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în

vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în speță

sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:

- alin. (1): „Deciziile/dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare

sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale învestite

cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda

ca despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect

al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri

care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau

regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de aceasta,

dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”,

- alin. (2): „Notificările formulate potrivit prevederilor

Legii

nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data

intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor,

a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației

publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după

caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga

documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele

construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele

proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor

sau după caz, a ordinelor.”

- alin. (2

1

):

„Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe

județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând

avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului

de legalitate de către acesta.”

- alin. (2

2

):

„Deciziile/dispozițiile

sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoțite de înscrisuri care

atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parțial, a unor alte

bunuri sau servicii disponibile, deținute de entitatea învestită cu soluționarea

notificării.”

- alin.

(3):

„În termen de 30 de zile de la data intrării

în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul Ministrului

Finanțelor Publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal

de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor

depuse de către titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit

ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost

soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin.

(4):

„Pe baza situației juridice a imobilului pentru

care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează

la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității

respingerii cererii de restituire în natură.”

- alin.

(5):

„Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la

centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat

cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise,

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului

de evaluare.”

- alin.

(6):

„După primirea

dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura

de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie

Centrale. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor

fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul a menționat

în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare

de către evaluatorul numit.

În mod expres, în

art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului

de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”

În alin. (8) se arată

că dispozițiile alin. (1)-(2) și (7), care reglementează procedura de emitere a

titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și deciziilor/ordinelor emise

în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire,

iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând

cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

În cauză este necontestat

că reclamantul a solicitat ca în baza Legii nr. 10/2001 să i se acorde măsuri reparatorii

pentru imobile situate în mun. Oradea, care nu au putut fi restituite în natură

autorilor săi W.T. și W.G., că procedura administrativă de restituire a imobilelor

în litigiu a început în anul 2002, iar, ca urmare, prin dispozițiile nr. 1357/2006,

890/2007, 1358/2006 și 3717/2006, Primăria mun. Oradea a propus acordarea de măsuri

reparatorii pentru aceste imobile, dosarele fiind trimise către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrate sub numerele 19798/CC, 19797/CC

și 29637/CC.

La termenul din 08

noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, a dispus suspendarea soluționării capătului de cerere

privind Dosarul nr. 29637/CC, cu privire la care s-a invocat excepția de nelegalitate

și trimiterea dosarului la Tribunalul Bihor pentru soluționarea excepției de nelegalitate

a dispoziției nr. 3717/2006 emisă de Primarul mun. Oradea.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind transmiterea Dosarului nr. 19798/CC unui evaluator în vederea

întocmirii raportului de evaluare, instanța, în temeiul art. 246 C. proc. civ.,

a luat act de renunțarea reclamantului la judecată.

Cu privire la Dosarul

nr. 19797/CC instanța de fond a reținut în mod corect că acesta a fost analizat

sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Recurenta a invocat în

apărarea sa împrejurarea că soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor

se face în virtutea declanșării procedurii de soluționare prevăzută de Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor,

astfel cum s-a statuat în decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă

aceasta avea obligația de a trimite dosarul unui evaluator sau societății de evaluare

desemnate.

Admițând acțiunea formulată

de intimatul-reclamant împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

instanța de fond a susținut, în esență, că cererea acestuia nu a fost soluționată

într-un termen rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil statuat la art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului

la un evaluator să reprezinte un refuz nejustificat, soluție pe care instanța de

recurs o apreciază ca fiind legală și temeinică.

Astfel, potrivit Titlului

VIII, Capitolul V – Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor,

art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției (…), cu modificările și completările ulterioare, „(5) Secretariatul

Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) și

(2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă,

după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate,

în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul

sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va

întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport

va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubire”.

După cum s-a arătat în

expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente pornesc

de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să oblige autoritățile

competente să soluționeze cererile într-un anumit termen, precum și că, în raport

cu dispozițiile deciziei nr. 2815/2008, cererile sunt soluționate și dosarele sunt

transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, astfel că nu există o încălcare

a unui termen rezonabil și, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de un refuz

nejustificat în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că Titlul

VII – Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor

de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în normele metodologice aprobate

prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008

emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație

nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la

voia autorității competente.

Astfel, în primul rând,

este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea

organelor administrației publice, este principiul operativității, care obligă orice

structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor

și intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acționeze în mod prompt,

eficace și eficient.

În acest sens, trebuie

menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul

de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7

din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile publice să acționeze

și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea

cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

Într-adevăr, ca urmare

a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de

la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.U.E., recunoaște

drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români sunt beneficiarii unui

drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de

cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art.

41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în

mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere dispozițiile

art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislația

primară – Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și în reglementările secundare

– H.G. nr. 1095/2005 și decizia nr. 2815/2008, în cazul de față, referitoare la

procedura de soluționare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru

imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate și

nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare și cu încălcarea termenului

rezonabil de soluționare a cererilor respective, ca element component al dreptului

la o bună administrare.

Pe de altă parte, trebuie

menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a statuat că termenul rezonabil,

ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. (1) din C.E.D.O., este

pe deplin aplicabil și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru

soluționarea oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau

locale.

Deci, în concluzie, instanța

de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative competente, în

lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un termen rezonabil pentru

soluționarea cererii intimatului-reclamant.

De asemenea, în raport

cu data declanșării procedurii administrative – anul 2002, și cu data înregistrării

dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – anul 2006, precum

și în raport cu importanța cauzei pentru intimatul-reclamant, dar și cu atitudinea

de tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că

instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de

către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul

dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca

atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de către

autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenței

legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum

s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu soluționarea

cererii formulate de intimatul-reclamant, și-au exercitat dreptul de apreciere cu

privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu,

cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună

administrare de care beneficiază intimatul-reclamant.

Astfel fiind, în mod întemeiat

a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina autorității publice recurente,

pe care a obligat-o să transmită dosarul în litigiu la un evaluator, în scopul finalizării

procedurii administrative și emiterii deciziei de stabilire a cuantumului despăgubirilor

cuvenite intimatului-reclamant, potrivit dispoziției nr. 1315 din 11 aprilie 2006

emisă de Primarul mun. Oradea.

Cum dosarul reclamantului

a fost înregistrat la Comisie sub nr. 19797/CC/2006, se reține că nesoluționarea

acestuia într-un termen de aproximativ 4 ani și neîndeplinirea obligației de a emite

un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noțiunii de bun garantat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este

în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluționarea cererii reclamantului

și, în consecință, a pronunțat o hotărâre temeinică și legală sub acest aspect.

În raport de materialul

probator existent la dosar, în mod corect a reținut instanța de fond că

reclamantul-pârât W.G.Z. a făcut dovada calității sale de unic moștenitor

al defuncților W.T. și W.G., astfel că soluția respingerii cererii

reconvenționale este la adăpostul criticilor.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

Având în vedere soluția

pronunțată, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

formulată de către intimatul W.G.Z., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, va obliga recurenta-pârâtă

la plata către intimatul-reclamant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.797,84

RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 298/CA/2010-PI

din 08 noiembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă

să plătească intimatului-reclamant suma de 4.797,84 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.