ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3982/2011

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta B.(D.)E. a

chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să-i elibereze

diploma de licență - absolventă a ciclului I, studii universitare de licență

(sistem Bolognia) - Facultatea de Psihologie din cadrul Universității S.H.

Pârâta a formulat

atât întâmpinare, cât și o cerere de chemare în garanție a Ministerului

Educației, Cercetării,Tineretului și Sportului, solicitând obligarea acestuia

să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de Licență pentru

reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii de obligare,

sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu

cheltuieli de judecată.

La termenul de

judecată din 10 februarie 2011, instanța de contencios administrativ a invocat

din oficiu excepția necompetenței materiale, raportată la obiectul acțiunii.

Prin Sentința nr. 100

din 10 martie 2011, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pentru a pronunța

această soluție, curtea de apel a avut în vedere natura juridică a prezentului

litigiu, respectiv aceea de contencios administrativ, pentru care competența de

soluționare a cauzei este stabilită de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

În temeiul acestei

prevederi normative, competența materială este determinată în cauza dedusă

judecății de calitatea persoanei juridice chemate în judecată - Universitatea

S.H.

În opinia primei

instanțe, chiar dacă această entitate nu face parte din sistemul public de

învățământ, potrivit art. 2 lit. b) din reglementarea individualizată anterior,

ea este asimilată unei autorități publice.

Pe aceeași linie de

idei, curtea a apreciat că revine, în primă instanță, Tribunalului Vaslui

competența de soluționare a cererii, chiar dacă este vorba de o instituție de

învățământ superior ce are deschise filiale în mai multe orașe din țară,

întrucât această universitate nu poate fi asimilată cu o instituție sau cu o

autoritate publică centrală, în contextul în care ea nu deține atributele unei

asemenea entități.

În urma înregistrării

dosarului la Tribunalul Vaslui, secția civilă, chematul în garanție a formulat

o întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția necompetenței

materiale, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în

garanție și a acțiunii ca neîntemeiate.

Prin Sentința nr.

256/CA din 6 iunie 2011, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis excepția

necompetenței materiale invocată de pârâtă și de către chematul în garanție, a

declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Curții de Apel Iași,

a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Înaltei

Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de

competență.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 10 din Legea nr.

554/2004 și ale art. 3 C. proc. civ.

Pe de altă parte,

instanța a luat în considerare Legea nr. 443/2002, prin care s-a înființat

Universitatea „S.H.”, ca și persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În consecință, s-a

stabilit în mod evident faptul că pârâta este o persoană juridică asimilată

unei autorități publice, competentă să presteze un serviciu public.

În plus, tribunalul a

considerat că serviciul public prestat de către pârâtă acoperă tot teritoriul

național, așa cum rezultă și din adresele bunurilor imobile utilizate pentru

a-și desfășura activitatea.

Așadar, pârâta este o

persoană juridică de utilitate publică asimilată unei autorități publice

centrale.

În baza art. 20 alin.

(1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată

că soluționarea prezentului conflict negativ de competență se face în favoarea

Tribunalului Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal, în raport de

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la

obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de

licență reclamantei, care este absolventă a Ciclului I, studii universitare de

licență (sistem Bolognia), Facultatea de psihologie, din cadrul Universității

S.H.

În alt registru de

idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Așadar, Universitatea

S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu

conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în discuție.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

Art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, modificată prevede următoarele:

„Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează

în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat

faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. este o autoritate

publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d)

C. proc. civ.

În altă ordine de

idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la

domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul

pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

În speța de față,

reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai

poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea

cauzei.

De asemenea, se

cuvine a observa art. 17 C. proc. civ., în temeiul căruia cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală, care va fi soluționată de instanța competentă să soluționeze

acțiunea principală.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta B.(D.)E., pe pârâta Universitatea

”S.H.” București și pe chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, în favoarea Tribunalului Vaslui, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 august 2011.

Procesat

de GGC - NN