ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4322/2011

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.(B.)G.E. a chemat

în judecată pe pârâta Universitatea „S.H.” solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtei să îi elibereze diploma de

licență, în condițiile în care partea adversă este absolventă a Ciclului I - studii

universitare de licență, sistem Bolonia - Facultatea de Psihologie din cadrul acestei

universități.

Pârâta Universitatea „S.H.”

a formulat întâmpinare în care a arătat că și-a îndeplinit obligațiile referitoare

la emiterea diplomei de studii către reclamantă, iar culpa pentru nefinalizarea

acestei proceduri aparține Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

care nu a aprobat necesarul de materiale tipizate aferente actelor de studii aflate

în cauză.

Totodată, pârâta a formulat

cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului și a solicitat obligarea acestei părți la aprobarea tipăririi formularelor

conținând diploma de studii de licență și suplimentul la diplomă, în termen de 30

de zile de la data pronunțării hotărârii, sub sancțiunea obligării la despăgubiri

în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

Curtea de Apel Iași, din

oficiu, a pus în discuția părților excepția de necompetență materială, în raport

de prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 2 lit. b) din Legea

contenciosului administrativ.

Pe acest aspect, pârâta

a susținut faptul că este înființată prin Legea nr. 443/2002 ca instituție de învățământ

superior, că este o persoană juridică de drept privat și de utilitate publică și

că este asimilată cu o autoritate publică centrală, ceea ce atrage competența de

soluționare a cauzei de către curtea de apel.

Curtea de Apel Iași,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 102 din 14

martie 2011, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Vaslui.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, curtea de apel a reținut faptul că simpla împrejurare a înființării, prin

lege, a unei instituții de învățământ superior nu îi conferă acesteia, în general

sau în particular, un statut juridic asemănător „autorităților publice centrale”,

astfel cum a pretins pârâta, statut ce ar plasa-o pe același palier ierarhic cu

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, întrucât, în primul

rând, o „parte a sistemului național de învățământ” nu are aceleași competențe și

aceleași responsabilități ca instituția publică ce este responsabilă de fundamentarea

și aplicarea strategiei globale a învățământului, iar în al doilea rând, art. 116

din Constituția României limitează sfera administrației publice centrale la ministere

și la alte organe administrative de specialitate, ce funcționează în mod autonom.

În speță, pârâta Universitatea

„S.H.” nu este o autoritate administrativă autonomă sau organ central al administrației

publice.

În consecință, prima instanță

a considerat că pârâta trebuie să aibă același regim juridic cu cel pe care îl au

zecile de instituții de învățământ superior, de stat sau particulare, ce fac parte

din sistemul național de învățământ, asupra cărora Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului exercită atribuțiile specifice organelor centrale ale administrației

publice.

Ca atare, Curtea de apel

a asimilat pârâta cu o autoritate publică descentralizată teritorial, motiv pentru

care a apreciat că sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004,

modificată, raportate la art. 3 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ..

Tribunalul Vaslui, secția

civilă, prin sentința nr. 232 din 23 mai 2011, a admis excepția necompetenței materiale,

a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ

și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul

Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a decide astfel,

tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului

administrativ și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

În plus, tribunalul a

apreciat că, în raport de Legea nr. 443/2002, pârâta este o persoană juridică asimilată

unei autorități publice care este competentă să presteze un serviciu public.

În același timp, tribunalul

a menționat faptul că serviciul public prestat de către pârâtă acoperă în mod indiscutabil

tot teritoriul țării, astfel că Universitatea „S.H.” este o persoană juridică de

utilitate publică asimilată unei autorități publice centrale.

În baza art. 20 alin.

(1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, secția de contencios administrativ

și fiscal, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin.

(1) Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât

privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la

obligarea unei instituții de învățământ superior la: 1) eliberarea unei diplome

de licență reclamantei, care este absolventă a Ciclului I - studii universitare

de licență, sistem Bolonia - Facultatea de Psihologie din cadrul acestei universități;

2) plata unor despăgubiri în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie

pe zi de întârziere.

Pârâta poate fi încadrată

în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I Legea

nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat

sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică,

pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei,

potrivit art. 1 H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul

finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful

ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare

prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația

directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației

care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere

a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea

„S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

„S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea

„S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține

o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,

în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la

domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru

instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței

teritoriale.

Reclamanta a optat pentru

instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența

teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine

a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii

și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față,

este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală

care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamanta A.(B.)G.E., pe pârâta Universitatea S.H. și pe chematul în

garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în favoarea

Tribunalului Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie

2011.