ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3983/2011

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.(P.)V.M.

a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. din București, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei să-i

elibereze diploma de licență, în contextul în care partea adversă este

absolventă a ciclului I, studii universitare de licență (sistem Bolognia) -

Facultatea de Psihologie, din cadrul Universității S.H.

În plus, reclamanta a

solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 20% din

salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

Pârâta Universitatea

„S.H.” a formulat o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției

necompetenței materiale - invocată din oficiu de instanță.

Pe acest aspect,

pârâta a susținut în esență faptul că este înființată prin Legea nr. 443/2002,

ca instituție de învățământ superior, fiind o persoană juridică de drept privat

și de utilitate publică, fiind asimilată, ca atare, cu o autoritate publică

centrală, ceea ce atrage competența de soluționare a cauzei în favoarea curții

de apel.

Pe fondul cauzei,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii.

Totodată, aceeași

parte a formulat o cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației,

Cercetării,Tineretului și Sportului, solicitând obligarea acestuia la aprobarea

tipăririi formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul

la diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea

hotărârii de obligare, sub sancțiunea obligării la despăgubiri în cuantum de

20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere.

Prin Sentința nr. 109

din 21 martie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și

fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Vaslui, constitut ca instanță de contencios administrativ.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, curtea de apel a reținut faptul că simpla împrejurare a

înființării, prin lege, a unei instituții de învățământ superior nu-i conferă

acesteia, în general sau particular, un statut juridic asemănător

„autorităților publice centrale” astfel cum a pretins pârâta, statut ce ar

plasa-o pe același palier ierarhic cu Ministerul Educației, întrucât, pe de o parte,

o „parte a sistemului național de învățământ” nu are aceleași competențe și

responsabilități ca instituție publică ce este responsabilă de fundamentarea și

aplicarea strategiei globale a învățământului, iar pe de altă parte, art. 116

din Constituție limitează sfera administrației publice centrale la ministere și

la alte organe administrative de specialitate, ce funcționează în mod autonom.

În speță, pârâta

Universitatea „S.H.” nu este o autoritate administrativă autonomă sau organ

central al administrației publice.

În consecință, prima

instanță a considerat că pârâta trebuie să aibă același regim juridic cu cel pe

care îl au zecile de instituții de învățământ superior de stat sau particulare,

ce fac parte din sistemul național de învățământ, asupra cărora Ministerul

Educației își exercită atribuțiile specifice organelor centrale ale

administrației publice.

Ca atare, curtea de

apel a asimilat pârâta cu o autoritate publică descentralizată teritorial,

astfel că au fost incidente prevederile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004,

raportate la art. 3 pct. 1 și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.

Prin Sentința nr.

227/CA din 23 mai 2011, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu de către instanță, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, a constatat

ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul Înaltei Curți de

Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art.

10 din Legea contenciosului administrativ și ale art. 3 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în

raport de Legea nr. 443/2002, aceeași instanță a apreciat că pârâta este o

persoană juridică asimilată unei autorități publice, care este competentă să

presteze un serviciu public.

În plus, tribunalul a

menționat faptul că serviciul public prestat de către pârâtă acoperă în mod

indiscutabil tot teritoriul țării, astfel că Universitatea „S.H.” este o

persoană juridică de utilitate publică asimilată unei autorități publice

centrale.

În baza art. 20 alin.

(1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte constată

că soluționarea prezentului conflict negativ de competență se face în favoarea

Tribunalului Vaslui, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la

obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de

licență reclamantei, care este absolventă a ciclului I, studii universitare de

licență (sistem Bolognia), Facultatea de Psihologie din cadrul Universității

„S.H.”, dar și la obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 20%

din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere.

În alt registru de

idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context de

idei, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție,

ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de

specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome,

care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de

utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de

învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome

sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, care menționează următoarele:

„Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează

în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege

organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus

judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul

valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat

faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H. din București este o

autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct.

1 lit. d) C. proc. civ.

În altă ordine de

idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la

domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul

pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.

În speța de față,

reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai

poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea

cauzei.

De asemenea, se

cuvine a observa art. 17 C. proc. civ., în temeiul căruia cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală, care va fi soluționată de instanța competentă să soluționeze acțiunea

principală.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Vaslui, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta M.(P.)V.M., pe pârâta

Universitatea ”S.H.” București și pe chematul în garanție Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, în favoarea Tribunalului Vaslui, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 august 2011.

Procesat

de GGC - NN