ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4419/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4419/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată la data de 13 noiembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.M., în contradictoriu cu pârâta

Inspecția Muncii, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

dispună:

- anularea deciziei

nr. 309/2009 prin care a fost eliberată din funcția de director coordonator adjunct

la Inspectoratul Teritorial de Muncă Sălaj începând cu data de 14 octombrie

2009, în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, emisă de pârâtă la data de 13 octombrie 2009;

- repunerea în situația

anterioară acestei decizii, respectiv reintegrarea în funcția deținută anterior;

- obligarea autorității

emitente la plata diferențelor rezultate din drepturile salariale și prestațiile

de asigurări sociale ce s-ar fi cuvenit în funcția deținută anterior, drepturi indexate,

majorate și reactualizate de la momentul eliberării nelegale din funcție până la

efectiva reîncadrare în funcția deținută anterior cu luarea în considerare a

art. 78 alin. (1) C. muncii;

- în temeiul art. 15 din

Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei;

- obligarea autorității

pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În susținerea cereri,

reclamanta a arătat, în esență, că a fost numită în funcția publică de conducere

de inspector șef adjunct-relații de muncă cu respectarea prevederilor O.U.G.

nr. 37/2009, iar în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă,

conform certificatului medical eliberat la data de 08 octombrie 2009, a fost emisă

decizia nr. 309 din 13 octombrie 2009 prin care începând cu 14 octombrie 2009 în

temeiul O.U.G. nr. 105/2009 s-a dispus încetarea contractului de management din

2009.

Susține reclamanta că

decizia contestată este nelegală pentru următoarele aspecte:

- a fost emisă fără să

existe un motiv de fapt care să justifice încetarea contractului de management din

2009, cu atât mai mult cu cât în conținutul actului contestat nu se indică aplicarea

vreunei cauze de încetare a contractului de management, dintre cele enumerate la

art. 9 alin. (1) din contract ori dintre cele reglementate de C. muncii;

- nu a avut loc nicio

evaluare a activității desfășurate;

- a fost emisă cu încălcarea

interdicției instituite de art. 60 alin. (1) C. muncii, întrucât a fost emisă în

perioada incapacității sale temporare de muncă dovedită cu certificat medical comunicat

angajatorului la data de 08 octombrie 2009, ale art. 74 alin. (1) C. muncii, conform

cărora actul trebuia să conțină sub sancțiunea nulității, motivele care determină

durata de concediere, durata preavizului și ale art. 62 alin. (2) din același Cod,

întrucât nu se prevede temeiul în care poate fi contestată decizia și nici instanța

la care se introduce contestația.

- a fost emisă cu nerespectarea

prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 105/2009.

de Curtea de apel

Prin sentința civilă

nr. 59 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios

administrativ fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii, excepție invocată

de pârât, și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.M., în

contradictoriu cu Inspectoratul Teritorial de Muncă București.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:

2.1. În ceea ce privește

excepția prematurității acțiunii

A reținut instanța de

fond că este neîntemeiată excepția prematurității acțiunii fundamentată pe lipsa

procedurii prealabile, întrucât, la dosarul de fond este depusă plângerea prealabilă

pe care reclamanta a înaintat-o pârâtei cu confirmare de primire. A reținut instanța

că pârâta nu a răspuns la plângerea prealabilă.

2.2. În ceea ce privește

fondul cauzei

Prin demersul judiciar,

reclamanta tinde să obțină restabilirea situației anterioare actului contestat prin

reintegrarea în funcția de director coordonator adjunct – relații de muncă la Inspectoratul

Teritorial de Muncă Sălaj, funcție pe care o ocupa în baza Ordinului nr. 948

din 25 mai 2009 emis în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009.

Întrucât prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009 au fost declarate în întregime

neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, Curtea de apel a apreciat că,

la data emiterii actului administrativ pretins vătămător pentru reclamantă, actul

de numire în funcția publică respectivă nu era conform cu ordinea de drept. Sub

acest aspect, instanța a reținut că actul administrativ individual emis în executarea

și aplicarea unei dispoziții legale declarate neconstituționale, neconforme cu Constituția

înfrânge principiul legalității și drept urmare este nelegal fiind incidente în

acest sens implicit dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință,

instanța de fond a apreciat că în acest context reclamanta nu poate să invoce și

să revendice calitatea de persoană vătămată printr-un act administrativ individual

atâta vreme cât dreptul său ori interesul la momentul emiterii acelui act a devenit

nelegitim. Astfel, situația reintegrării în funcția deținută pe baza unui ordin

dat în temeiul unui act normativ neconstituțional nu poate fi validată, iar persoana

ce se consideră vătămată nu poate dobândi avantaje în justiție prin statuarea, respectiv

validarea unei nelegalități anterioare. Din această perspectivă, Curtea de apel

a apreciat că, la momentul emiterii deciziei contestate, reclamanta nu justifică

vătămarea dreptului subiectiv dobândit ca urmare a numirii în funcție prin ordinul

nr. 948/2009, întrucât acesta din urmă a fost fundamentat pe un act normativ declarat

neconstituțional, astfel că acțiunea în anulare a actului contestat apare ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta A.M., invocând motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Prin motivele de recurs,

recurenta-reclamantă reia susținerile din fața instanței de fond referitoare la

nelegalitatea actului administrativ și susține, în esență, că sentința civilă recurată

este nelegală și netemeinică, întrucât nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină,

iar motivele existente sunt străine de natura pricinii, fiind dată și cu greșita

aplicare a legii.

Mai susține recurenta-reclamantă

că hotărârea primei instanțe nu este motivată, deoarece în considerentele acesteia

nu au fost analizate argumentele și multiplele critici de nelegalitate invocate

cu privire la toate motivele de nelegalitate ale deciziei contestate.

Astfel, recurenta-reclamantă

reia susținerile referitoare la inexistența unui motiv real și legal de încetare

a contractului meu de management, la emiterea deciziei în perioada în care se afla

în incapacitate temporară de muncă, cu încălcarea art. 36 din Legea nr. 188/1999

și ale art. 74 alin. (1) și art. 62 alin. (2) C. muncii, referitoare la mențiunile

exprese pe care trebuia să le conțină.

Susține recurenta că declararea

ca neconstituționale a prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1629/2009, are ca efect anularea actului administrativ contestat. Mai susține

recurenta că a ocupat funcția respectivă de la data de 01 august 2000, în baza Legii

nr. 188/1999, iar nu în baza O.U.G. nr. 37/2009, întrucât prin ordinul nr. 948/2009

și-a păstrat funcția deținută.

Susține recurenta că instanța

de judecată nu a analizat susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare

la neconstituționalitatea O.U.G. nr. 105/2009, constatată prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1629/2009, la legitimitatea deținerii funcției publice și la distincția între

persoanele numite în funcții în baza O.U.G. nr. 7/2009 și persoanele care au ocupat

aceste funcții și anterior O.U.G. nr. 37/2009.

Mai susține recurenta-reclamantă

că s

entința

este nelegală și întrucât nu conține nicio referire la motivele de ordin procedural

al emiterii deciziei contestate în perioada în care se afla în incapacitate temporară

de muncă, inexistența unui motiv real și legal de încetare a contractului meu de

management, cazul de nulitate absolută, atras de emiterea deciziei cu încălcarea

dispozițiilor imperative ale art. 74 alin. (1) și art. 62 alin. (2) C. muncii, referitoare

la mențiunile exprese pe care trebuia să le conțină.

de recurs

Analizând cauza, prin

prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și

art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile

din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., referitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat toate argumentele

invocate de reclamantă în susținerea nelegalității deciziei contestate, Curtea reține

că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie

să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivele de fapt și de

drept la care se referă textul citat C. proc. civ. reprezintă elementele silogismului

judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției

din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual

tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor

logică, iar hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină

soluția adoptată și cele pentru care au fost admise sau respinse cererile părților,

iar nu susținerile acestora.

Or, în cauză, rezultă

din motivarea sentinței civile recurate că instanța de fond, în adoptarea soluției,

a avut în vedere cererea formulată de reclamantă și argumentele invocate în susținerea

acesteia și a soluționat-o în raport cu dispozițiile incidente, iar hotărârea cuprinde

expunerea situației de fapt, precum și argumentele de drept pentru care instanța

a respins acțiunea.

Cu referire la criticile

din recurs invocate în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și în raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată

că sentința recurată este temeinică și legală.

Conform dispozițiilor

Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, numirea

într-o funcție publică de conducere se face prin actul administrativ emis de persoana

competentă (art. 62 din lege).

Nu poate fi contestat

faptul că, anterior emiterii deciziei contestate, recurenta-reclamantă a fost numită

în funcția de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul

Inspectoratului Teritorial de Muncă Sălaj prin ordinul nr. 948 din 25 mai 2009,

emis în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, motiv pentru care sunt neîntemeiate

susținerile recurentei în sensul că exercita respectiva funcția publică de conducere

din anul 2000 în temeiul Ordinului Ministrului Muncii nr. 568/2000 emis în baza

Legii nr. 188/1999.

Instanța de fond a procedat

la o justă apreciere atunci când a analizat temeinicia acțiunii cu care a fost învestită

prin prisma interesului reclamantei în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înțelege

„posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui

drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”, întrucât, în raport cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din aceeași lege, se poate adresa instanței

de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim.

Astfel fiind, persoana

care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica

în fața instanței existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea

căruia formulează acțiunea în contencios administrativ.

Or, în cauză, înainte

de a proceda la o analiză în concret a susținerilor reclamantei privitoare la nelegalitatea

actului contestat, instanța de fond a apreciat cu just temei faptul că atât dreptul,

cât și interesul urmărite de reclamantă prin promovarea acțiunii nu mai au caracter

legitim întrucât actul de numire în funcția publică de conducere de director coordonator

adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de

Muncă Sălaj, funcție în care solicită reintegrarea, este lipsit de efecte juridice

ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G.

nr. 37/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009,

definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Prin urmare, viciul de

neconstituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009,

este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza

acestuia, act care devine inexistent.

În același sens, Curtea

are în vedere și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei

nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii

nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 07 octombrie

2009 și nr. 1629 din 03 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional

a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente

emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data

în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Deci, cu alte cuvinte,

legitimitatea dreptului și interesului reclamantei în promovarea acțiunii au fost

viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în

executarea căruia reclamanta a fost numită în funcția publică în care urmărește

să fie reintegrată prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată și anularea

Deciziei nr. 309/2009

La pronunțarea prezentei

decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie reprezentată,

spre exemplu, de deciziile recente: decizia nr. 4084 din 05 octombrie 2010 și decizia

nr. 4030 din 01 octombrie 2010.

În ceea ce privește jurisprudența

depusă la dosar, Curtea reține, pe de o parte, că sentințele pronunțate de Curțile

de apel nu reprezintă o practică judecătorească obligatorie pentru instanța supremă,

iar, pe de altă parte, prin decizia nr. 3610 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a fost soluționată o acțiune având ca obiect anularea unui

act administrativ de eliberare din funcția publică în urma respingerii prin lege

a ordonanței de urgență care a promovat anumite modificări în structura organizatorică

și statul de funcții ale unei instituții publice, iar nicidecum o situație similară

celei ce formează obiectul prezentei cauze (numire și eliberare din aceeași funcție

publică prin acte administrative succesive emise în temeiul a două ordonanțe de

urgență succesive, ambele declarate neconstituționale).

Pentru considerentele

arătate, Curtea constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de A.M.

împotriva sentinței civile nr. 59 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.