ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4419/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată la data de 13 noiembrie 2009 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamanta A.M., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Muncii, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: - anularea deciziei nr. 309/2009 prin care a fost eliberată din funcția de director coordonator adjunct la Inspectoratul Teritorial de Muncă Sălaj începând cu data de 14 octombrie 2009, în temeiul O.U.G.

nr. 105/2009, emisă de pârâtă la data de 13 octombrie 2009; - repunerea în situația anterioară acestei decizii, respectiv reintegrarea în funcția deținută anterior; - obligarea autorității emitente la plata diferențelor rezultate din drepturile salariale și prestațiile de asigurări sociale ce s-ar fi cuvenit în funcția deținută anterior, drepturi indexate, majorate și reactualizate de la momentul eliberării nelegale din funcție până la efectiva reîncadrare în funcția deținută anterior cu luarea în considerare a art. 78 alin. (1) C. muncii; - în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei; - obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În susținerea cereri, reclamanta a arătat, în esență, că a fost numită în funcția publică de conducere de inspector șef adjunct-relații de muncă cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, iar în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă, conform certificatului medical eliberat la data de 08 octombrie 2009, a fost emisă decizia nr. 309 din 13 octombrie 2009 prin care începând cu 14 octombrie 2009 în temeiul O.U.G.

nr. 105/2009 s-a dispus încetarea contractului de management din 2009. Susține reclamanta că decizia contestată este nelegală pentru următoarele aspecte: - a fost emisă fără să existe un motiv de fapt care să justifice încetarea contractului de management din 2009, cu atât mai mult cu cât în conținutul actului contestat nu se indică aplicarea vreunei cauze de încetare a contractului de management, dintre cele enumerate la art. 9 alin. (1) din contract ori dintre cele reglementate de C. muncii; - nu a avut loc nicio evaluare a activității desfășurate; - a fost emisă cu încălcarea interdicției instituite de art. 60 alin. (1) C. muncii, întrucât a fost emisă în perioada incapacității sale temporare de muncă dovedită cu certificat medical comunicat angajatorului la data de 08 octombrie 2009, ale art. 74 alin. (1) C. muncii, conform cărora actul trebuia să conțină sub sancțiunea nulității, motivele care determină durata de concediere, durata preavizului și ale art. 62 alin. (2) din același Cod, întrucât nu se prevede temeiul în care poate fi contestată decizia și nici instanța la care se introduce contestația.

- a fost emisă cu nerespectarea prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 105/2009. 2. Hotărârea pronunțată de Curtea de apel Prin sentința civilă nr. 59 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii, excepție invocată de pârât, și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A.M., în contradictoriu cu Inspectoratul Teritorial de Muncă București. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele: 2.1. În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii A reținut instanța de fond că este neîntemeiată excepția prematurității acțiunii fundamentată pe lipsa procedurii prealabile, întrucât, la dosarul de fond este depusă plângerea prealabilă pe care reclamanta a înaintat-o pârâtei cu confirmare de primire.

A reținut instanța că pârâta nu a răspuns la plângerea prealabilă. 2.2. În ceea ce privește fondul cauzei Prin demersul judiciar, reclamanta tinde să obțină restabilirea situației anterioare actului contestat prin reintegrarea în funcția de director coordonator adjunct – relații de muncă la Inspectoratul Teritorial de Muncă Sălaj, funcție pe care o ocupa în baza Ordinului nr. 948 din 25 mai 2009 emis în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009. Întrucât prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009 au fost declarate în întregime neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, Curtea de apel a apreciat că, la data emiterii actului administrativ pretins vătămător pentru reclamantă, actul de numire în funcția publică respectivă nu era conform cu ordinea de drept.

Sub acest aspect, instanța a reținut că actul administrativ individual emis în executarea și aplicarea unei dispoziții legale declarate neconstituționale, neconforme cu Constituția înfrânge principiul legalității și drept urmare este nelegal fiind incidente în acest sens implicit dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat că în acest context reclamanta nu poate să invoce și să revendice calitatea de persoană vătămată printr-un act administrativ individual atâta vreme cât dreptul său ori interesul la momentul emiterii acelui act a devenit nelegitim. Astfel, situația reintegrării în funcția deținută pe baza unui ordin dat în temeiul unui act normativ neconstituțional nu poate fi validată, iar persoana ce se consideră vătămată nu poate dobândi avantaje în justiție prin statuarea, respectiv validarea unei nelegalități anterioare.

Din această perspectivă, Curtea de apel a apreciat că, la momentul emiterii deciziei contestate, reclamanta nu justifică vătămarea dreptului subiectiv dobândit ca urmare a numirii în funcție prin ordinul nr. 948/2009, întrucât acesta din urmă a fost fundamentat pe un act normativ declarat neconstituțional, astfel că acțiunea în anulare a actului contestat apare ca neîntemeiată. 3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta A.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. și ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă reia susținerile din fața instanței de fond referitoare la nelegalitatea actului administrativ și susține, în esență, că sentința civilă recurată este nelegală și netemeinică, întrucât nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină, iar motivele existente sunt străine de natura pricinii, fiind dată și cu greșita aplicare a legii. Mai susține recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanțe nu este motivată, deoarece în considerentele acesteia nu au fost analizate argumentele și multiplele critici de nelegalitate invocate cu privire la toate motivele de nelegalitate ale deciziei contestate.

Astfel, recurenta-reclamantă reia susținerile referitoare la inexistența unui motiv real și legal de încetare a contractului meu de management, la emiterea deciziei în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă, cu încălcarea art. 36 din Legea nr. 188/1999 și ale art. 74 alin. (1) și art. 62 alin. (2) C. muncii, referitoare la mențiunile exprese pe care trebuia să le conțină. Susține recurenta că declararea ca neconstituționale a prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629/2009, are ca efect anularea actului administrativ contestat. Mai susține recurenta că a ocupat funcția respectivă de la data de 01 august 2000, în baza Legii nr. 188/1999, iar nu în baza O.U.G.

nr. 37/2009, întrucât prin ordinul nr. 948/2009 și-a păstrat funcția deținută. Susține recurenta că instanța de judecată nu a analizat susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare la neconstituționalitatea O.U.G. nr. 105/2009, constatată prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629/2009, la legitimitatea deținerii funcției publice și la distincția între persoanele numite în funcții în baza O.U.G. nr. 7/2009 și persoanele care au ocupat aceste funcții și anterior O.U.G. nr. 37/2009.

Mai susține recurenta-reclamantă că s entința este nelegală și întrucât nu conține nicio referire la motivele de ordin procedural al emiterii deciziei contestate în perioada în care se afla în incapacitate temporară de muncă, inexistența unui motiv real și legal de încetare a contractului meu de management, cazul de nulitate absolută, atras de emiterea deciziei cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 74 alin. (1) și art. 62 alin. (2) C. muncii, referitoare la mențiunile exprese pe care trebuia să le conțină. 4. Hotărârea instanței de recurs Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește criticile din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., referitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat toate argumentele invocate de reclamantă în susținerea nelegalității deciziei contestate, Curtea reține că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Motivele de fapt și de drept la care se referă textul citat C. proc. civ. reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, iar hotărârea pronunțată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată și cele pentru care au fost admise sau respinse cererile părților, iar nu susținerile acestora.

Or, în cauză, rezultă din motivarea sentinței civile recurate că instanța de fond, în adoptarea soluției, a avut în vedere cererea formulată de reclamantă și argumentele invocate în susținerea acesteia și a soluționat-o în raport cu dispozițiile incidente, iar hotărârea cuprinde expunerea situației de fapt, precum și argumentele de drept pentru care instanța a respins acțiunea. Cu referire la criticile din recurs invocate în susținerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că sentința recurată este temeinică și legală. Conform dispozițiilor Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, numirea într-o funcție publică de conducere se face prin actul administrativ emis de persoana competentă (art. 62 din lege).

Nu poate fi contestat faptul că, anterior emiterii deciziei contestate, recurenta-reclamantă a fost numită în funcția de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Sălaj prin ordinul nr. 948 din 25 mai 2009, emis în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, motiv pentru care sunt neîntemeiate susținerile recurentei în sensul că exercita respectiva funcția publică de conducere din anul 2000 în temeiul Ordinului Ministrului Muncii nr. 568/2000 emis în baza Legii nr. 188/1999.

Instanța de fond a procedat la o justă apreciere atunci când a analizat temeinicia acțiunii cu care a fost învestită prin prisma interesului reclamantei în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, conform cărora prin interes legitim privat se înțelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din aceeași lege, se poate adresa instanței de contencios administrativ persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim. Astfel fiind, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica în fața instanței existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea căruia formulează acțiunea în contencios administrativ.

Or, în cauză, înainte de a proceda la o analiză în concret a susținerilor reclamantei privitoare la nelegalitatea actului contestat, instanța de fond a apreciat cu just temei faptul că atât dreptul, cât și interesul urmărite de reclamantă prin promovarea acțiunii nu mai au caracter legitim întrucât actul de numire în funcția publică de conducere de director coordonator adjunct în domeniul relațiilor de muncă în cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Sălaj, funcție în care solicită reintegrarea, este lipsit de efecte juridice ca urmare a faptului că au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din 07 octombrie 2009, definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.

Prin urmare, viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 37/2009, este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, act care devine inexistent. În același sens, Curtea are în vedere și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 414/2010 referitoare la neconstituționalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 07 octombrie 2009 și nr. 1629 din 03 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Deci, cu alte cuvinte, legitimitatea dreptului și interesului reclamantei în promovarea acțiunii au fost viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în executarea căruia reclamanta a fost numită în funcția publică în care urmărește să fie reintegrată prin admiterea prezentei cereri de chemare în judecată și anularea Deciziei nr. 309/2009 La pronunțarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie reprezentată, spre exemplu, de deciziile recente: decizia nr. 4084 din 05 octombrie 2010 și decizia nr. 4030 din 01 octombrie 2010. În ceea ce privește jurisprudența depusă la dosar, Curtea reține, pe de o parte, că sentințele pronunțate de Curțile de apel nu reprezintă o practică judecătorească obligatorie pentru instanța supremă, iar, pe de altă parte, prin decizia nr. 3610 din 21 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost soluționată o acțiune având ca obiect anularea unui act administrativ de eliberare din funcția publică în urma respingerii prin lege a ordonanței de urgență care a promovat anumite modificări în structura organizatorică și statul de funcții ale unei instituții publice,

iar nicidecum o situație similară celei ce formează obiectul prezentei cauze (numire și eliberare din aceeași funcție publică prin acte administrative succesive emise în temeiul a două ordonanțe de urgență succesive, ambele declarate neconstituționale). Pentru considerentele arătate, Curtea constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.M. împotriva sentinței civile nr. 59 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.