ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2479/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița la data de 09 martie 2009, reclamanta M.V.I. a chemat în judecată pe pârâții Comuna S., prin Primar, Oficiul Național al Monumentelor Istorice București, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul alcătuit din teren în suprafață de 159,114 ha. situat în Comuna S., sat H., județul Ialomița cunoscut sub denumirea de „Moșia H.” și construcția cunoscută sub numele de „Conacul M.”, precum și imobilul teren situat în Comuna S., județul Ialomița cunoscut sub denumirea de „Moșia B.”.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâtul Oficiul Național al Monumentelor Istorice București a solicitat obligarea reclamantei la restituirea contravalorii lucrărilor de restaurare efectuate la monumentul istoric Conacul M., actualizată cu indicele de inflație. În cauză, numitul R.P. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei și cerere de intervenție principală, cereri admise în principiu de instanță prin încheierea de la termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2009. Prin sentința civilă nr. 1855 din 09 decembrie 2009, Tribunalul Ialomița a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei M.V.I. și a intervenientului R.P. și a respins acțiunea formulată de reclamanta M.V.I.

împotriva pârâților Comuna S., prin Primar, Oficiul Național al Monumentelor Istorice București, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei formulată de intervenientul R.P. și a respins cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul R.P. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că susținerea reclamantei și intervenientului în sensul că M.M. decedat în anul 1923 fără descendenți, a fost moștenit de fratele său, A.I.M., și de nepoții de soră predecedată, I.B., I.P.

și M.P., sunt contrazise de înscrisurile depuse de pârâta Oficiul Național al Monumentelor Istorice și de unele înscrisuri depuse chiar de reclamantă. Astfel, certificatul emis de Tribunalul Ilfov atestă că S.M.M. acceptă sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală a soțului său, M.M., decedat în București, la data de 03 octombrie 1923. Din acest înscris autentic emis de o instanță judecătorească rezultă că unica moștenitoare a lui M.M. a fost soția sa în baza unui legat universal, astfel încât moștenirea a fost una testamentară, nu legală, iar fratele și nepoții de soră al lui M.M. nu au fost moștenitori ai acestuia. De altfel, în toate actele de expropriere emise ulterior decesului lui M.M., apare soția sa S.M.M., în calitate de legatară universală și proprietară a bunurilor revendicate în prezenta cauză.

Din înscrisurile depuse a rezultat că Moșia H.B., astfel cum a fost revendicată, formată din conac și teren în suprafață de 159,114 ha., a fost expropriată de la S.L., iar reclamanta și intervenientul nu au făcut dovada că sunt moștenitorii S.L., rezultând astfel că nu au calitate procesuală activă. Instanța nu s-a mai pronunțat pe celelalte excepții privind inadmisibilitatea acțiunii, respectiv a lipsei calității procesuale pasive a Comunei S. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta M.V.I. și intervenientul R.P., iar prin decizia nr. 352A din 18 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Tribunalul nu a avut în vedere la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei M.V.I. și a intervenientului R.P. toate înscrisurile depuse de reclamantă și de intervenient privind succesiunea autorului M.M. Stabilirea calității procesuale active a reclamantei și a intervenientului reprezintă un aspect legat intrinsec de fondul litigiului, care nu putea fi soluționat fără administrarea tuturor probelor, inclusiv a unor expertize topografice care să identifice suprafața revendicată în raport de istoricul acestor terenuri. Prin urmare, în mod greșit Tribunalul, fără a analiza înscrisurile administrate în cauză și a corobora conținutul acestora, precum și fără a identifica terenurile revendicate, a soluționat cauza în baza excepției lipsei calității procesuale active.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâții Institutul Național al Patrimoniului (fostul Oficiul Național al Monumentelor Istorice, reorganizat, cu schimbarea titulaturii, în baza prevederilor H.G. nr. 1410/2009) și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Prin recursul declarat, pârâtul Institutul Național al Patrimoniului formulează următoarele critici de nelegalitate: a. Decizia recurată este pronunțată pe baza unor motive contradictorii care confundă calitatea procesuală a părților cu identificarea bunului imobil revendicat (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Din considerentele deciziei rezultă faptul că instanța de apel leagă în mod forțat calitatea procesuală a părților de problematica identificării în teritoriu a bunului imobil revendicat.

Problema calității procesuale active a apelantei-reclamante, precum și cea a apelantului-intervenient este distinctă de cea a identificării suprafeței de teren revendicate. b. Decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și a celorlalte dispoziții legale cu privire la sarcina probei, precum și cu aplicarea greșită a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 cu privire la taxa de timbru datorată. Instanța omite o întreagă serie de acte jurisdicționale care sunt emise în perioada interbelică, constituind dovezi clare a administrării, de către S.L.M., a bunurilor dobândite de la soțul ei și nu menționează susținerile pârâtei pe marginea probatoriului propus de apelantă, în special în ceea ce privește presupusul testament al lui A.I.M.

Se încalcă, în acest fel, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și se creează o situație de inechitate față de pârâtă, căreia i se refuză, practic, dreptul elementar la apărare. Se mai arată că acțiunea reclamantei întemeiată pe art. 480 C. civ. nu se încadrează în categoria acțiunilor speciale reparatorii. Ca urmare, în mod eronat, instanța de apel a făcut aplicarea art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 în sensul scutirii apelantei-reclamantei și a apelantului-intervenient de plata taxei de timbru corespunzătoare. 2. Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia instanței de apel pentru următoarele considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Se susține că hotărârea primei instanțe este corectă sub aspectul dezlegării date excepției lipsei calității procesuale active, iar decizia instanței de apel prin care această hotărâre a fost desființată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 704 C. civ. Se analizează probele administrate și se argumentează că acestea dovedesc că reclamanta nu justifică calitatea de succesoare a fostului proprietar al imobilelor revendicate. Intimata-reclamantă M.V.I. și intimatul-intervenient R.P. au invocat nulitatea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, susținând că motivele de recurs formulate de această parte nu se încadrează în cazurile de modificare sau de casare a unei hotărâri, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că este legal învestită prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice deoarece criticile formulate prin recursul formulat sunt încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susținând nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita interpretare sau aplicare a unor norme și principii de drept substanțial aplicabile devoluțiunii succesorale. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Prin recursul declarat de pârâtul Institutul Național al Patrimoniului se susține nelegalitatea deciziei recurate în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.: Exercitând controlul judiciar din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc.

civ., nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel, este nelegală. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a justificat soluția de desființare a sentinței apelate prin considerentul că nu au fost analizate „toate înscrisurile depuse de reclamantă și de intervenient” și că soluționarea excepției lipsei calității procesuale active impunea administrarea probei cu expertiză topometrică prin care să se identifice imobilul. Înalta Curte apreciază că decizia recurată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivarea hotărârii nerespectând prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a arătat care sunt înscrisurile care, având relevanță juridică sub aspectul excepției soluționate de prima instanță, nu au fost analizate de Tribunal, nu a arătat care sunt argumentele pentru care aceste înscrisuri puteau fundamenta o anumită dezlegare a cauzei și a făcut în mod nelegal trimitere numai la probele invocate de una din părțile în litigiu fără a justifica înlăturarea apărărilor și susținerilor celorlalte părți. Tot astfel, necesitatea efectuării unui raport de expertiză nu a fost argumentată de instanța de apel, identitatea bunului neconstituind un argument în soluționarea de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active, Tribunalul întemeindu-și hotărârea apelată exclusiv pe considerente vizând transmiterea pe cale succesorală a dreptului de proprietate asupra bunului în cauză.

Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune desființarea hotărârii pronunțate de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare, mulțumindu-se a face simple afirmații în sensul că nu ar fi fost analizate toate probele administrate și că ar fi necesară efectuarea unei expertize, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Institutul Național al Patrimoniului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Față de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița și Institutul Național al Patrimoniului împotriva deciziei nr. 352A din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.