ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2479/2011

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Ialomița la data de 09 martie 2009, reclamanta M.V.I. a chemat în judecată pe pârâții

Comuna S., prin Primar, Oficiul Național al Monumentelor Istorice București, Ministerul

Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național București și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul

alcătuit din teren în suprafață de 159,114 ha. situat în Comuna S., sat H., județul

Ialomița cunoscut sub denumirea de „Moșia H.” și construcția cunoscută sub numele

de „Conacul M.”, precum și imobilul teren situat în Comuna S., județul Ialomița

cunoscut sub denumirea de „Moșia B.”.

Prin cererea reconvențională

formulată, pârâtul Oficiul Național al Monumentelor Istorice București a solicitat

obligarea reclamantei la restituirea contravalorii lucrărilor de restaurare efectuate

la monumentul istoric Conacul M., actualizată cu indicele de inflație.

În cauză, numitul R.P.

a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei și cerere de

intervenție principală, cereri admise în principiu de instanță prin încheierea de

la termenul de judecată din data de 19 noiembrie 2009.

Prin sentința civilă

nr. 1855 din 09 decembrie 2009, Tribunalul Ialomița a admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei M.V.I. și a intervenientului R.P. și a respins acțiunea

formulată de reclamanta M.V.I. împotriva pârâților Comuna S., prin Primar, Oficiul

Național al Monumentelor Istorice București, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind

introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererea de intervenție

accesorie în interesul reclamantei formulată de intervenientul R.P. și a respins

cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul R.P. ca fiind

formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că susținerea reclamantei și intervenientului în sensul

că M.M. decedat în anul 1923 fără descendenți, a fost moștenit de fratele său, A.I.M.,

și de nepoții de soră predecedată, I.B., I.P. și M.P., sunt contrazise de înscrisurile

depuse de pârâta Oficiul Național al Monumentelor Istorice și de unele înscrisuri

depuse chiar de reclamantă. Astfel, certificatul emis de Tribunalul Ilfov atestă

că S.M.M. acceptă sub beneficiu de inventar calitatea de legatară universală a soțului

său, M.M., decedat în București, la data de 03 octombrie 1923.

Din acest înscris autentic

emis de o instanță judecătorească rezultă că unica moștenitoare a lui M.M. a fost

soția sa în baza unui legat universal, astfel încât moștenirea a fost una testamentară,

nu legală, iar fratele și nepoții de soră al lui M.M. nu au fost moștenitori ai

acestuia. De altfel, în toate actele de expropriere emise ulterior decesului lui

M.M., apare soția sa S.M.M., în calitate de legatară universală și proprietară a

bunurilor revendicate în prezenta cauză.

Din înscrisurile depuse

a rezultat că Moșia H.B., astfel cum a fost revendicată, formată din conac și teren

în suprafață de 159,114 ha., a fost expropriată de la S.L., iar reclamanta și intervenientul

nu au făcut dovada că sunt moștenitorii S.L., rezultând astfel că nu au calitate

procesuală activă.

Instanța nu s-a mai pronunțat

pe celelalte excepții privind inadmisibilitatea acțiunii, respectiv a lipsei calității

procesuale pasive a Comunei S.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel reclamanta M.V.I. și intervenientul R.P., iar prin decizia nr.

352A din 18 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile

formulate, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei

instanțe.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Tribunalul nu a avut în

vedere la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei

M.V.I. și a intervenientului R.P. toate înscrisurile depuse de reclamantă și de

intervenient privind succesiunea autorului M.M.

Stabilirea calității procesuale

active a reclamantei și a intervenientului reprezintă un aspect legat intrinsec

de fondul litigiului, care nu putea fi soluționat fără administrarea tuturor probelor,

inclusiv a unor expertize topografice care să identifice suprafața revendicată în

raport de istoricul acestor terenuri.

Prin urmare, în mod greșit

Tribunalul, fără a analiza înscrisurile administrate în cauză și a corobora conținutul

acestora, precum și fără a identifica terenurile revendicate, a soluționat cauza

în baza excepției lipsei calității procesuale active.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal au declarat recurs pârâții Institutul Național al Patrimoniului

(fostul Oficiul Național al Monumentelor Istorice, reorganizat, cu schimbarea titulaturii,

în baza prevederilor H.G. nr. 1410/2009) și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

pârâtul Institutul Național al Patrimoniului formulează următoarele critici de nelegalitate:

a. Decizia recurată este

pronunțată pe baza unor motive contradictorii care confundă calitatea procesuală

a părților cu identificarea bunului imobil revendicat (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.).

Din considerentele deciziei

rezultă faptul că instanța de apel leagă în mod forțat calitatea procesuală a părților

de problematica identificării în teritoriu a bunului imobil revendicat. Problema

calității procesuale active a apelantei-reclamante, precum și cea a apelantului-intervenient

este distinctă de cea a identificării suprafeței de teren revendicate.

b. Decizia este pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și a celorlalte dispoziții

legale cu privire la sarcina probei, precum și cu aplicarea greșită a art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997 cu privire la taxa de timbru datorată.

Instanța omite o întreagă

serie de acte jurisdicționale care sunt emise în perioada interbelică, constituind

dovezi clare a administrării, de către S.L.M., a bunurilor dobândite de la soțul

ei și nu menționează susținerile pârâtei pe marginea probatoriului propus de apelantă,

în special în ceea ce privește presupusul testament al lui A.I.M.

Se încalcă, în acest fel,

art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și se creează o situație de inechitate față de

pârâtă, căreia i se refuză, practic, dreptul elementar la apărare.

Se mai arată că acțiunea

reclamantei întemeiată pe art. 480 C. civ. nu se încadrează în categoria acțiunilor

speciale reparatorii. Ca urmare, în mod eronat, instanța de apel a făcut aplicarea

art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 în sensul scutirii apelantei-reclamantei

și a apelantului-intervenient de plata taxei de timbru corespunzătoare.

prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia instanței de apel pentru următoarele

considerente întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Se susține că hotărârea

primei instanțe este corectă sub aspectul dezlegării date excepției lipsei calității

procesuale active, iar decizia instanței de apel prin care această hotărâre a fost

desființată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 704

C. civ.

Se analizează probele

administrate și se argumentează că acestea dovedesc că reclamanta nu justifică calitatea

de succesoare a fostului proprietar al imobilelor revendicate.

Intimata-reclamantă M.V.I.

și intimatul-intervenient R.P. au invocat nulitatea recursului declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, susținând că motivele de recurs

formulate de această parte nu se încadrează în cazurile de modificare sau de casare

a unei hotărâri, limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că este legal învestită prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice deoarece criticile formulate prin recursul formulat sunt încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susținând nelegalitatea

deciziei recurate pentru greșita interpretare sau aplicare a unor norme și principii

de drept substanțial aplicabile devoluțiunii succesorale.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Prin recursul declarat

de pârâtul Institutul Național al Patrimoniului se susține nelegalitatea deciziei

recurate în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Exercitând controlul judiciar

din perspectiva acestui caz de modificare a hotărârii, Înalta Curte pornește de

la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin

raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru

care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale,

instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt

de cerere.

Tot astfel, din perspectiva

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., nepronunțarea

instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel, este

nelegală.

Verificând decizia recurată,

Înalta Curte constată că instanța de apel a justificat soluția de desființare a

sentinței apelate prin considerentul că nu au fost analizate „toate înscrisurile

depuse de reclamantă și de intervenient” și că soluționarea excepției lipsei calității

procesuale active impunea administrarea probei cu expertiză topometrică prin care

să se identifice imobilul.

Înalta Curte apreciază

că decizia recurată este nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

motivarea hotărârii nerespectând prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel nu a

arătat care sunt înscrisurile care, având relevanță juridică sub aspectul excepției

soluționate de prima instanță, nu au fost analizate de Tribunal, nu a arătat care

sunt argumentele pentru care aceste înscrisuri puteau fundamenta o anumită dezlegare

a cauzei și a făcut în mod nelegal trimitere numai la probele invocate de una din

părțile în litigiu fără a justifica înlăturarea apărărilor și susținerilor celorlalte

părți.

Tot astfel, necesitatea

efectuării unui raport de expertiză nu a fost argumentată de instanța de apel, identitatea

bunului neconstituind un argument în soluționarea de către prima instanță a excepției

lipsei calității procesuale active, Tribunalul întemeindu-și hotărârea apelată exclusiv

pe considerente vizând transmiterea pe cale succesorală a dreptului de proprietate

asupra bunului în cauză.

Omisiunea instanței de

apel de a arăta, în acord cu exigențele art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt

considerentele pentru care a apreciat că se impune desființarea hotărârii pronunțate

de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare, mulțumindu-se a face simple

afirmații în sensul că nu ar fi fost analizate toate probele administrate și că

ar fi necesară efectuarea unei expertize, echivalează cu o necercetare a fondului

care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar.

Prin urmare, în temeiul

art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate

de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Institutul Național

al Patrimoniului, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea

apelului aceleiași instanțe.

Față de considerentele

expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică

exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele

de recurs nu vor mai fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Ialomița și Institutul Național al Patrimoniului împotriva

deciziei nr. 352A din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.