ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3027/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 46062/3/2009, reclamanta S.M. a chemat în judecată Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 955.000 euro, din care 455.000 euro reprezentând despăgubiri pentru cei 6 ani și 6 luni de detenție ai tatălui său, E.G. și 500.000 euro pentru faptul că a acesta a decedat în închisoare. Prin sentința civilă nr. 51 din 20 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte, acțiunea și a obligat Statul Român la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale.

A fost respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată ca neîntemeiat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, în esență, cu privire la scopul compensației acordate, că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului. Nu există și nu poate fi stabilit un barem specific cu privire la despăgubirile acordate în cazurile condamnării lor cu caracter politic pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen.

din 1936. Mai mult, nu se poate obține un asemenea barem prin invocarea unor hotărâri anterioare în cazuri de condamnări pentru fapte similare pronunțate de instanțele române, chiar și de Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta tocmai din cauza scopului compensației mai sus menționat. Cu privire la capătul de cerere formulat de reclamantă, de obligare a statului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON reprezentând onorariu de avocat, instanța a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât de lege lata, pârâtul nu poate proceda la plata despăgubirilor pentru daunele morale provocate persoanelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în lipsa unei hotărâri judecătorești.

Așa fiind, pârâtul nu se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligat la cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta, cât și pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 376A din 31 mai 2010, a respins ca nefondate apelurile declarate pentru considerentele ce succed.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții legale au constituit temeiul juridic al acțiunii deduse judecății și ca urmare, instanța de fond a constatat, în mod legal, că reclamanta în calitate de descendent de gradul I al defunctului E.G., are dreptul la acordarea de daune morale pentru condamnarea cu caracter politic, detenția în condiții de temniță grea timp de 7 ani, urmată de decesul acestuia în Penitenciarul G. Din această perspectivă, critica formulată de către pârâtul apelant Statul Român vizând acordarea daunelor morale în considerarea persoanei ce a suferit efectiv condamnarea, este nefondată, de vreme ce izvorul obligației de dezdăunare se află chiar în lege.

Împrejurarea că reclamanta nu este persoana ce a suferit condamnarea politică și a executat o pedeapsă privativă de libertate, ci tatăl său, a fost avută în vedere de către instanță în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, cuantum pe care Curtea îl apreciază ca fiind corect individualizat, în raport cu circumstanțele concrete ale dreptului subiectiv dedus judecății. Astfel, este evident că pe de-o parte, condamnarea politică în sine suferită de către tatăl reclamantei, cât și pe de altă parte, detenția efectivă urmată de decesul acestuia, au avut repercursiuni directe asupra dezvoltării fizice și psihice a reclamantei care avea vârsta de 12 ani la data condamnării, iar la data decesului, vârsta de 19 ani.

Ca urmare, Curtea reține că într-o perioadă deosebit de importantă a evoluției fizice și spirituale, profesionale, reclamanta a fost lipsită de sprijinul, afecțiunea, suportul material și moral pe care îl putea acorda defunctul în calitate de tată. Cuantificarea suferințelor morale suferite în mod direct de către reclamantă realizată de către prima instanță este corectă și legală, inclusiv prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de către pârât, neputându-se aprecia că suma de 15.000 euro reprezintă pentru reclamantă o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, în mod corect, tribunalul a considerat că la individualizarea prejudiciului moral suferit de către reclamantă trebuie avut în vedere și durata sentimentului de injustiție încercat de către reclamantă, sentiment care s-a prelungit până în momentul apariției legilor de reparație morală, respectiv după anul 1989. În ceea ce privește critica formulată de către reclamantă vizând cuantumul prea mic al daunelor materiale acordate, Curtea a reținut, pe lângă considerentele expuse mai sus, cu raportare și la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, că suma de bani acordată este menită să recunoască prejudiciul moral adus reclamantei prin condamnarea politică a tatălui său, prin raportare la principiul echității și la contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta S.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București critică hotărârea atacată pentru următoarele motive: Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens, interpretând sintagma cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, reiese cu certitudine faptul că legiuitorul s-a referit, exclusiv, la prejudiciul moral suferit de cel care a fost condamnat politic.

Astfel, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu de către soțul sau descendenții acestuia, reclamanți în cadrul acțiunii de față. Dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moștenire, moștenitorii putând doar continua acțiunea introdusă de autorul lor. Trebuie avut în vedere, prin urmare, faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală. În consecință, instanța trebuia să respingă acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.

În altă ordine de idei, pârâtul critică hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește cuantumul sumei acordate, respectiv 15.000 euro, sumă pe care o consideră exagerat de mare, în raport de practica judiciară internă și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Ținându-se seama, de echivalentul real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate de către tatăl reclamantei, în prezent decedat, pe perioada de 6 ani și 6 luni cât a fost închis în închisorile comuniste, se impune să fie cenzurat și reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 15.000 euro, această sumă fiind exagerat de mare. În acest sens și instanța de fond a apreciat compensația pentru daune morale că nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantei, ca o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului.

În consecință, se solicită să se admită recursul așa cum a fost formulat, să se modifice decizia atacată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta S.M. a criticat soluțiile instanțelor de fond și de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest sens se susține că stabilirea unui cuantum satisfăcător nu presupune stabilirea prețului suferințelor fizice și psihice ale autorului, cât și ale reclamantei personal, care sunt inestimabile, ci trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse.

Arestarea abuzivă a condus la lezarea drepturilor fundamentale ale autorului reclamantei, respectiv onoarea, reputația, libertatea, încrederea acordată în societate, cât și la lezarea acelorlași drepturi ale reclamantei însăși. Susținerea instanței de apel conform căreia suma acordată reclamantei cu titlu de daune morale este în concordanță cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului este neîntemeiată, Curtea Europeană acordând doar pentru câteva zile de reținere nelegală, sume mari (raportate la perioada mică de reținere ilegală). Având în vedere perioada mare în care tatăl reclamantei a fost privat ilegal de libertate și faptul că acesta a fost ucis în închisoare, suma care se impune a fi acordată reclamantei trebuie să fie mult mai mare.

Aceasta solicită să se aibă în vedere și faptul că de la vârsta de 12 ani a fost privată de sprijinul material al tatălui său și nici nu a beneficiat de o pensie de întreținere. Deși, instanța de apel a reținut „că într-o perioadă deosebit de importantă a evoluției fizice și spirituale, profesionale, reclamanta a fost lipsită de sprijinul, afecțiunea, suportul material și moral pe care îl putea acorda defunctul în calitate de tată” totuși la stabilirea sumei ce urmează a-i fi acordată nu a luat în calcul și aceste aspecte. Față de cele prezentate, reclamanta solicită să se admită recursul așa cum a fost formulat și să se dispună modificarea în parte a deciziei recurate, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

Examinând criticile deduse judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele: - În primul rând, sub aspectul îndreptățirii reclamantei de a primi despăgubiri morale, instanțele anterioare au statuat corect că, fiind vorba de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. (delictul de uneltire contra ordinii sociale), aceasta constituie de drept condamnare cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, intrând astfel, sub incidența măsurilor reparatorii ale acestui act normativ. Contrar susținerii recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, izvorul obligației de dezdăunare a acestora aflându-se chiar în lege.

Astfel, conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Instanțele anterioare au constatat, în mod legal, că reclamanta în calitate de descendent de gradul I al defunctului E.G., are dreptul la acordarea de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a acestuia, respectiv detenția în condiții de temniță grea timp de 7 ani, urmată de decesul tatălui în Penitenciarul Galați.

Din această perspectivă, critica formulată de către recurentul pârât Statul Român vizând acordarea daunelor morale în considerarea persoanei ce a suferit efectiv condamnarea, este nefondată, de vreme ce izvorul obligației de dezdăunare se află chiar în legea de reparație. Împrejurarea că reclamanta nu este persoana ce a suferit condamnarea politică și a executat o pedeapsă privativă de libertate, ci tatăl său, a fost avută în vedere de către instanțele anterioare în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, de unde rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de fond au ținut seama), iar nu o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

- În privința cuantumului despăgubirilor morale au fost formulate critici prin ambele recursuri, susținându-se deopotrivă, valoarea insuficientă a acestora - conform recurentei reclamante și respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune - conform recurentului pârâtului. Sub acest aspect, Înalta Curte urmează să constate că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate). Atunci când este vorba de prejudicii morale, acestea nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Fiind vorba de o astfel de dificultate în comensurarea prejudiciului moral, dată fiind natura valorilor nesocotite, în același timp, în acord și cu jurisprudența instanței de contencios european, rezultă că reparația trebuie să fie una echitabilă. În stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere, astfel cum s-a menționat, natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană, dau dimensiune acesteia. Sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să fie exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o reparație materială, ci o compensație morală pentru o suferință morală. Asigurând un echilibru între cele două repere menționate anterior, care trebuie să fundamenteze operațiunea jurisdicțională de stabilire a prejudiciului încercat, dând o satisfacție justă și echitabilă, Înalta Curte constată că instanțele fondului au apreciat corect asupra cuantumului daunelor morale.

Referirea făcută de recurenta reclamantă la decizii particulare de speță ale instanței supreme, în condițiile în care recurenta-reclamantă însăși susține că nu există o jurisprudență clar conturată în materie, nu este de natură să conducă la concluzia nelegalității deciziei atacate. Judecătorul este chemat să dea dezlegare unei situații litigioase concrete care îl învestește, realizând propria verificare jurisdicțională, fără posibilitatea de a-și fundamenta soluția, în actualul sistem de drept, pe precedentul judiciar. Realizând o astfel de verificare la datele punctuale ale speței, soluția adoptată a fost una corectă, conform considerentelor expuse anterior. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate și le va respinge în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 376A din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.