ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3027/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3027/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată la data de 20

noiembrie 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr.

46062/3/2009, reclamanta S.M. a chemat în judecată Statul Român prin reprezentantul

său Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia din urmă la plata

sumei de 955.000 euro, din care 455.000 euro reprezentând despăgubiri pentru cei

6 ani și 6 luni de detenție ai tatălui său, E.G. și 500.000 euro pentru faptul că

a acesta a decedat în închisoare.

Prin sentința civilă

nr. 51 din 20 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte, acțiunea și a obligat Statul Român la plata sumei de 15.000 euro cu titlu

de daune morale. A fost respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor

de judecată ca neîntemeiat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut, în esență, cu privire la scopul compensației acordate,

că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental

a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte

cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este

destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort

financiar or îmbogățire în detrimentul statului.

Nu există și nu poate

fi stabilit un barem specific cu privire la despăgubirile acordate în cazurile condamnării

lor cu caracter politic pentru fapta de uneltire contra ordinii sociale prevăzută

de art. 209 C. pen. din 1936. Mai mult, nu se poate obține un asemenea barem prin

invocarea unor hotărâri anterioare în cazuri de condamnări pentru fapte similare

pronunțate de instanțele române, chiar și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceasta tocmai din cauza scopului compensației mai sus menționat.

Cu privire la capătul

de cerere formulat de reclamantă, de obligare a statului la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 10.000 RON reprezentând onorariu de avocat, instanța a

apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât de lege lata, pârâtul nu poate proceda

la plata despăgubirilor pentru daunele morale provocate persoanelor prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009 în lipsa unei hotărâri judecătorești. Așa fiind, pârâtul

nu se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligat la cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta, cât și pârâtul,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 376A din 31 mai 2010, a respins ca

nefondate apelurile declarate pentru considerentele ce succed.

Conform dispozițiilor

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții legale

au constituit temeiul juridic al acțiunii deduse judecății și ca urmare, instanța

de fond a constatat, în mod legal, că reclamanta în calitate de descendent de gradul

I al defunctului E.G., are dreptul la acordarea de daune morale pentru condamnarea

cu caracter politic, detenția în condiții de temniță grea timp de 7 ani, urmată

de decesul acestuia în Penitenciarul G.

Din această perspectivă,

critica formulată de către pârâtul apelant Statul Român vizând acordarea daunelor

morale în considerarea persoanei ce a suferit efectiv condamnarea, este nefondată,

de vreme ce izvorul obligației de dezdăunare se află chiar în lege.

Împrejurarea că reclamanta

nu este persoana ce a suferit condamnarea politică și a executat o pedeapsă privativă

de libertate, ci tatăl său, a fost avută în vedere de către instanță în aprecierea

cuantumului daunelor morale acordate, cuantum pe care Curtea îl apreciază ca fiind

corect individualizat, în raport cu circumstanțele concrete ale dreptului subiectiv

dedus judecății.

Astfel, este evident că

pe de-o parte, condamnarea politică în sine suferită de către tatăl reclamantei,

cât și pe de altă parte, detenția efectivă urmată de decesul acestuia, au avut repercursiuni

directe asupra dezvoltării fizice și psihice a reclamantei care avea vârsta de 12

ani la data condamnării, iar la data decesului, vârsta de 19 ani. Ca urmare, Curtea

reține că într-o perioadă deosebit de importantă a evoluției fizice și spirituale,

profesionale, reclamanta a fost lipsită de sprijinul, afecțiunea, suportul material

și moral pe care îl putea acorda defunctul în calitate de tată.

Cuantificarea suferințelor

morale suferite în mod direct de către reclamantă realizată de către prima instanță

este corectă și legală, inclusiv prin raportare la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului invocată de către pârât, neputându-se aprecia că suma de 15.000

euro reprezintă pentru reclamantă o îmbogățire fără justă cauză.

De asemenea, în mod corect,

tribunalul a considerat că la individualizarea prejudiciului moral suferit de către

reclamantă trebuie avut în vedere și durata sentimentului de injustiție încercat

de către reclamantă, sentiment care s-a prelungit până în momentul apariției legilor

de reparație morală, respectiv după anul 1989.

În ceea ce privește critica

formulată de către reclamantă vizând cuantumul prea mic al daunelor materiale acordate,

Curtea a reținut, pe lângă considerentele expuse mai sus, cu raportare și la jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, că suma de bani acordată este

menită să recunoască prejudiciul moral adus reclamantei prin condamnarea politică

a tatălui său, prin raportare la principiul echității și la contextul general în

care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanta S.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București critică hotărârea atacată pentru următoarele motive:

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, interpretând

sintagma cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, „acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”, reiese cu certitudine

faptul că legiuitorul s-a referit, exclusiv, la prejudiciul moral suferit de cel

care a fost condamnat politic.

Astfel, despăgubirile

ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din lege au la bază prejudiciul

moral suferit de condamnat, iar nu de către soțul sau descendenții acestuia, reclamanți

în cadrul acțiunii de față.

Dreptul la repararea unui

prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite

prin moștenire, moștenitorii putând doar continua acțiunea introdusă de autorul

lor.

Trebuie avut în vedere,

prin urmare, faptul că rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009

constă, în despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit

efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

În consecință, instanța

trebuia să respingă acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.

În altă ordine de idei,

pârâtul critică hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește cuantumul sumei

acordate, respectiv 15.000 euro, sumă pe care o consideră exagerat de mare, în raport

de practica judiciară internă și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Ținându-se seama, de echivalentul

real al consecințelor negative la care s-a făcut referire și al suferințelor suportate

de către tatăl reclamantei, în prezent decedat, pe perioada de 6 ani și 6 luni cât

a fost închis în închisorile comuniste, se impune să fie cenzurat și reapreciat

cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 15.000 euro, această sumă fiind

exagerat de mare. În acest sens și instanța de fond a apreciat compensația pentru

daune morale că nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantei,

ca o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului.

În consecință, se solicită

să se admită recursul așa cum a fost formulat, să se modifice decizia atacată, în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și în subsidiar, reducerea cuantumului

daunelor morale la care a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta S.M. a criticat

soluțiile instanțelor de fond și de apel sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate.

Hotărârea recurată este

lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

- art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens se susține

că stabilirea unui cuantum satisfăcător nu presupune stabilirea prețului suferințelor

fizice și psihice ale autorului, cât și ale reclamantei personal, care sunt inestimabile,

ci trebuie să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse.

Arestarea abuzivă a condus

la lezarea drepturilor fundamentale ale autorului reclamantei, respectiv onoarea,

reputația, libertatea, încrederea acordată în societate, cât și la lezarea acelorlași

drepturi ale reclamantei însăși.

Susținerea instanței de

apel conform căreia suma acordată reclamantei cu titlu de daune morale este în concordanță

cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului este neîntemeiată, Curtea Europeană

acordând doar pentru câteva zile de reținere nelegală, sume mari (raportate la perioada

mică de reținere ilegală). Având în vedere perioada mare în care tatăl reclamantei

a fost privat ilegal de libertate și faptul că acesta a fost ucis în închisoare,

suma care se impune a fi acordată reclamantei trebuie să fie mult mai mare.

Aceasta solicită să se

aibă în vedere și faptul că de la vârsta de 12 ani a fost privată de sprijinul material

al tatălui său și nici nu a beneficiat de o pensie de întreținere. Deși, instanța

de apel a reținut „că într-o perioadă deosebit de importantă a evoluției fizice

și spirituale, profesionale, reclamanta a fost lipsită de sprijinul, afecțiunea,

suportul material și moral pe care îl putea acorda defunctul în calitate de tată”

totuși la stabilirea sumei ce urmează a-i fi acordată nu a luat în calcul și aceste

aspecte.

Față de cele prezentate,

reclamanta solicită să se admită recursul așa cum a fost formulat și să se dispună

modificarea în parte a deciziei recurate, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate cu titlu de daune morale.

Examinând criticile deduse

judecății prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

- În primul rând, sub

aspectul îndreptățirii reclamantei de a primi despăgubiri morale, instanțele anterioare

au statuat corect că, fiind vorba de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209

pct. 2 lit. a) C. pen. (delictul de uneltire contra ordinii sociale), aceasta constituie

de drept condamnare cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, intrând astfel, sub incidența măsurilor reparatorii

ale acestui act normativ.

Contrar susținerii recurentului-pârât,

nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009

soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, izvorul obligației de

dezdăunare a acestora aflându-se chiar în lege.

Astfel, conform dispozițiilor

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II lea inclusiv,

pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare

a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Instanțele anterioare

au constatat, în mod legal, că reclamanta în calitate de descendent de gradul I

al defunctului E.G., are dreptul la acordarea de despăgubiri morale pentru condamnarea

cu caracter politic a acestuia, respectiv detenția în condiții de temniță grea timp

de 7 ani, urmată de decesul tatălui în Penitenciarul Galați.

Din această perspectivă,

critica formulată de către recurentul pârât Statul Român vizând acordarea daunelor

morale în considerarea persoanei ce a suferit efectiv condamnarea, este nefondată,

de vreme ce izvorul obligației de dezdăunare se află chiar în legea de reparație.

Împrejurarea că reclamanta

nu este persoana ce a suferit condamnarea politică și a executat o pedeapsă privativă

de libertate, ci tatăl său, a fost avută în vedere de către instanțele anterioare

în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, de unde rezultă că este vorba

de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care ambele instanțe de fond

au ținut seama), iar nu o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea

înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

- În privința cuantumului

despăgubirilor morale au fost formulate critici prin ambele recursuri, susținându-se

deopotrivă, valoarea insuficientă a acestora - conform recurentei reclamante și

respectiv, întinderea nejustificat de mare a acestor daune - conform recurentului

pârâtului.

Sub acest aspect, Înalta

Curte urmează să constate că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut

economic, evaluabil în bani și ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile

nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere

că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate

fizică, la onoare și demnitate).

Atunci când este vorba

de prejudicii morale, acestea nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în

bani întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic

o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial

al despăgubirii.

Fiind vorba de o astfel

de dificultate în comensurarea prejudiciului moral, dată fiind natura valorilor

nesocotite, în același timp, în acord și cu jurisprudența instanței de contencios

european, rezultă că reparația trebuie să fie una echitabilă.

În stabilirea cuantumului

despăgubirilor trebuie avută în vedere, astfel cum s-a menționat, natura drepturilor

subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de personalitatea umană,

dau dimensiune acesteia.

Sumele acordate cu titlu

de daune morale nu trebuie să fie exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o reparație

materială, ci o compensație morală pentru o suferință morală.

Asigurând un echilibru

între cele două repere menționate anterior, care trebuie să fundamenteze operațiunea

jurisdicțională de stabilire a prejudiciului încercat, dând o satisfacție justă

și echitabilă, Înalta Curte constată că instanțele fondului au apreciat corect asupra

cuantumului daunelor morale.

Referirea făcută de recurenta

reclamantă la decizii particulare de speță ale instanței supreme, în condițiile

în care recurenta-reclamantă însăși susține că nu există o jurisprudență clar conturată

în materie, nu este de natură să conducă la concluzia nelegalității deciziei atacate.

Judecătorul este chemat

să dea dezlegare unei situații litigioase concrete care îl învestește, realizând

propria verificare jurisdicțională, fără posibilitatea de a-și fundamenta soluția,

în actualul sistem de drept, pe precedentul judiciar.

Realizând o astfel de

verificare la datele punctuale ale speței, soluția adoptată a fost una corectă,

conform considerentelor expuse anterior.

Având în vedere considerentele

expuse, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate și le va respinge

în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta S.M. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva deciziei nr. 376A din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2011.