ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5722/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5722/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului
de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată la data de 25 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Tulcea, secția
civilă, comercială și de contencios administrativ, reclamanții A.M., ș.a., au
chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța,
Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea și Ministerul Finanțelor, solicitând
obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând prima de
concediu, egală cu indemnizația brută lunară din luna anterioară plecării în
concediu, pentru anii 2005 - 2006, actualizate cu rata inflației.
În motivarea
acțiunii, reclamanții au arătat că prin art. 41
1
alin. (1)
din Legea nr. 50/1996 privind
salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității
judecătorești s-a prevăzut dreptul personalului căruia îi este aplicabilă
dispoziția legală, la o primă egală cu indemnizația brută lunară din luna
anterioară plecării în concediu.
Prin art. 7
alin. (3) din Legea nr. 512/2004 privind bugetul asigurărilor sociale de stat
pe anul 2005, s-a prevăzut că aplicarea acestor dispoziții se suspendă până la
data de 31 decembrie 2005, deși art. 18 C. muncii prevedea în mod imperativ că
drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei
tranzacții, renunțări sau limitări.
De altfel,
câtă vreme este vorba de un drept fundamental ce se încadrează în dispoziția
constituțională privind dreptul la muncă, consacrat de art. 38 din Constituția
României din 1991, acesta nu poate fi îngrădit, ci eventual restrâns, în
situațiile prevăzute limitativ de art. 49 alin. (1), iar restrângerea trebuie
să fie proporțională cu dispoziția care a determinat-o și nu poate atinge
însăși existența dreptului, conform alin. (2) al aceluiași articol.
Prin
întâmpinare, pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța au invocat excepțiile inadmisibilității
acțiunii și a necompetenței materiale a instanței.
Tribunalul
Tulcea, secția civilă, comercială și contencios administrativ, prin sentința
civilă nr. 520 din 5 martie 2008, a respins excepțiile inadmisibilității
acțiunii, precum și cea a necompetenței materiale a instanței. Prin aceeași
sentință, a fost admisă acțiunea reclamanților și au fost obligați pârâții
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel Constanța să plătească reclamanților o despăgubire
constând în prima de concediu egală cu indemnizația brută lunară din luna
anterioară plecării în concediu, aferentă anilor 2005 și 2006, actualizată cu
rata inflației la data plății efective. A fost admisă și cererea de chemare în
garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, care a fost obligat să aloce
fondurile necesare plății despăgubirilor la care au fost obligați pârâții.
Pentru a
hotărî astfel, pe fondul cauzei, instanța a reținut că drepturile solicitate de
reclamanți au fost prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea
și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale
personalului din organele autorității judecătorești.
Ulterior,
prin art. 3 din O.U.G. nr. 33 din 26 februarie 2001, s-a dispus suspendarea
acordării acestor drepturi până la data de 1 ianuarie 2002, iar prin O.U.G. nr.
177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-au abrogat aceste
dispoziții.
În raport de
această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal
salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste cu începere de
la data de 1 ianuarie 2003, fiind în contradicție cu Legea nr. 375/2003 privind
revizuirea Constituției, care la art. 49 alin. (2) prevede că restrângerea
poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și să
fie aplicată nedis criminatoriu.
Pe de altă parte,
potrivit dispozițiilor art. 18 C. muncii, în vigoare la data suspendării,
drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei
tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva
oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Pe de altă parte, prin măsura
suspendării acordării drepturilor bănești, au fost încălcate dispozițiile art.
7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, semnată de România
la data de 14 decembrie 1955, precum și dispozițiile art. 14 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În ce privește excepția
necompetenței materiale, s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile
prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006 relativ la competență, întrucât în speță nu
este vorba de o nemulțumire a modului de stabilire a drepturilor salariale
reglementat de art. 36 din acest act normativ, ci de plata unei despăgubiri ca
urmare a unei discriminări.
Împotriva sentinței menționate
au declarat recurs în termen legal pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și
Ministerul Economiei și Finanțelor.
Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru următoarele
motive:
Sentința
recurată a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, în
condițiile în care potrivit art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006,
competența de soluționare revine Curții de Apel București.
Prin decizia
în interesul legii nr. XXIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secțiile Unite, s-a stabilit că prima de concediu se acordă numai pentru
perioada anilor 2001 - 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41
1
alin. (1) din Legea nr. 50/1996.
In prezent,
actul normativ care reglementează salarizarea și alte drepturi ale
judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul
justiției este O.U.G. nr. 27/2006 modificată prin Legea nr. 45/2007.
Nu se putea
dispune plata reactualizată a drepturilor în situația în care recurenta, ca
instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără
bază legală pentru respectiva cheltuială, față de dispozițiile Legii nr.
500/2002 privind finanțele publice.
Recurentul
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a criticat decizia
pentru următoarele motive:
Se reia
ultima critică formulată în recursul susmenționat, arătându-se că Ministerul
Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție
bugetară, nu poate sa înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală
pentru respectiva cheltuială.
Fată de decizia nr. XXXVI din 7
mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite, nu se putea
admite capătul de cerere privind actualizarea decât până la data de 7 mai 2007
când s-a pronunțat această decizie. Aceasta este data la care a intervenit
recunoașterea dreptului, ce nu putea fi făcută în lipsa temeiului legal decât
de instanța supremă sau de legiuitor.
În recursul
său, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința
tribunalului arătând că nu poate fi obligat să aloce fondurile necesare plății
drepturilor bănești întrucât, potrivit dispozițiilor Legii finanțelor publice
nr. 500/2002, elaborarea bugetului oricărei autorități sau instituții publice
reprezintă un complex de activități care, în final, sunt supuse cenzurii
Parlamentului, deci legislativului, el neavând vreo prerogativă legală în acest
sens.
Verificând
legalitatea sentinței recurate, Înalta Curte constată că recursurile declarate
de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța sunt nefondate, urmând a fi
respinse ca atare.
Cu privire la
recursul declarat de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție:
Într-adevăr,
prin decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de
Casație și Justiție, Secții Unite, s-a statuat în sensul că, în aplicarea
dispozițiilor art. 41
1
alin. (1) din Legea nr. 50/1996 introdus prin
OG nr. 83/2000, prima de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută
sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, se
acordă, pentru magistrați și personalul auxiliar, pe lângă indemnizația de
concediu, numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin
dispoziția legală susmenționată.
Din motivarea
sentinței recurate rezultă că instanța a avut în vedere argumente de drept,
atât intern cât și comunitar, reținând că prin neacordarea primei de concediu
categoriei profesionale a magistraților se creează o discriminare față de alte
categorii profesionale.
Aceste considerente
nu au fost criticate pe calea recursului și nici nu au fost avute în vedere la
data pronunțării deciziei în interesul legii, după cum rezultă din motivarea
acesteia.
În același timp, în
motivarea sentinței s-a făcut referire la art. 24
1
din O.U.G. nr.
27/2006, aprobată și modificată prin Legea nr. 45/2007, prin care li s-a
recunoscut magistraților dreptul la acordarea primei de concediu, aspect
consemnat și în cererea de recurs.
În ceea ce
privește ultima critică de recurs, urmează a se avea în vedere efectele unei
hotărâri judecătorești și normele legale invocate în fundamentarea acesteia; în
ce privește actualizarea, în motivarea sentinței s-au făcut referiri la norma
specială legală incidență, aplicare necriticată pe calea recursului.
În ceea ce privește recursul
declarat de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Constanța:
Referitor la
primul motiv de recurs, urmează a se avea în vedere, pe lângă faptul că acest
pârât nu are interes să formuleze apărări pentru o altă parte, și cele arătate
mai sus față de ultima critică de recurs analizată.
Cea de-a doua
critică de recurs se referă la o decizie în interesul legii având ca obiect
sporul de vechime, alt obiect decât cel al litigiului de față.
In ce
privește recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor acesta este
fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Potrivit
procedurii bugetare, reglementate de Legea nr. 500/2002, decizia finală privind
conținutul bugetului nu aparține Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta
fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele
publice
"
Parlamentul adoptă
legile bugetare
anuale și legile de
rectificare elaborate de Guvern în contextul strategiei
macroeconomice asumate de acesta",
iar potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (2),
Guvernul "asigură elaborarea proiectelor
legilor bugetare anuale și transmiterea
acestora spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limită,
prevăzut de
prezenta lege".
Potrivit
dispozițiilor art. 19 lit. g) Ministerul Finanțelor Publice
"analizează propunerile de buget în etapa de
elaborare a bugetelor "
și,
potrivit
celor de la lit. k) "stabilește conținutul, forma de
prezentare și structura programelor elaborate de ordonatorii principali de
credite".
Pe de altă
parte, legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar
prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30
noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și
legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul
bugetar".
In considerarea acestor
dispoziții legale, art. 5 lit. f) din H.G. nr. 386 din 25 aprilie 2007 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, prevede că "în
îndeplinirea
atribuțiilor sale, Ministerul
Economie și Finanțelor este autorizat să refuze
cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de
virare a creditelor
bugetare, în cazurile
în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de
la reglementările în vigoare ".
Din
coroborarea dispozițiilor legale invocate, rezultă că responsabilitatea
Ministerul Economiei și Finanțelor privește faza de proiect bugetar, pe care îl
întocmește pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite,
respectând procedura reglementată de Legea privind finanțele publice.
In ceea ce
privește eventualele rectificări de buget, acestea sunt supuse procedurilor
privind elaborarea bugetelor anuale inițiale, ordonatorii principali de credite
putând formula în condițiile art. 49 cereri de deschidere de credite.
Ministerul
Economiei și Finanțelor, deși are un rol de sinteză în activitatea privind
finanțele publice, este la rândul său un ordonator principal de credite cu
buget propriu, care nu poate, potrivit art. 4 din legea menționată, depăși
limitele maxime ale sumelor aprobate la capitolul cheltuieli în bugetul său.
Dispozițiile
art. 47 alin. (4) reglementează principiile de execuție bugetară potrivit
cărora creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu
pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de
credite.
De altfel,
printre atribuțiile Ministerul Economiei și Finanțelor cuprinse în H.G. 386/2007
privind organizarea și funcționarea acestui minister, nu se regăsește și aceea
de a aloca fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții legate de întocmirea
proiectelor de legi, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
In
consecință, în speță, Ministerul Economiei și Finanțelor, ordonator principal
de credite, nu poate fi obligat să aloce fonduri în vederea efectuării plăților
decurgând din drepturi salariale ale angajaților altui ordonator principal de
credite, respectiv Ministerul Justiției, neavând potrivit dispozițiilor legale
atribuții în acest sens.
Pe de altă
parte, se constată că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are încheiate
raporturi juridice sau de altă natură obligațională nici cu reclamanții, nici
cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul
Tulcea, calitatea sa procesuală pasivă nefiind dovedită.
In raport de cele ce preced, se
va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, iar
în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va casa în
parte sentința recurată, în sensul că se va respinge acțiunea formulată de
reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor,
menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de
pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 520
din 5 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă.
Casează în parte
sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul
Economiei și Finanțelor. Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge recursurile
declarate de Ministerul Public,Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Constanța, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 10 octombrie 2008.