ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 400/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27 decembrie

2006 reclamanții D.M., O.A., M.E., G.M., R.L., funcționari publici în cadrul Tribunalului

Teleorman au chemat în judecată Tribunalul Teleorman - ordonator secundar de credite;

Curtea de Apel București - ordonator secundar de credite; Ministerul Justiției -

ordonator principal de credite, și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâții:

să le plătească drepturile reprezentând primele de vacanță începând cu anul 2001

și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și

pentru viitor (pentru funcționari publici);

solicitate la pct. 1 actualizate cu indicele de inflație ca urmare a devalorizării

monedei naționale începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării

hotărârii judecătorești, urmând să fie obligați pârâții la calculul și plata drepturilor

de care continuă să beneficieze personalul respectiv și în viitor;

Ministerul Finanțelor să aloce fondurile necesare sumelor neîncasate;

au ridicat excepția de neconstituționalitate a:

- art. 3 alin. (2) din

O.U.G. nr. 33/2001;

- art. 12 alin. (4) din

Legea nr. 743/2001;

- art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 631/2002;

- art. 9 alin. (7) din

Legea nr. 507/2003;

- art. 8 alin. (7) din

Legea nr. 511/2004;

- art. 5 alin. (5) din

Legea nr. 1151/2005.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că, deși prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a

instituit pentru funcționarii publici prima de vacanță și prin art. 18 C. muncii

se instituie principiul potrivit căruia un drept derivând din raportul juridic de

muncă, odată câștigat nu mai poate fi anulat, totuși, prin O.U.G. nr. 33/2001 și

legi succesive ale bugetului de stat, neconstituționale, s-a suspendat dreptul respectiv

și chiar după încetarea suspendării se refuză realizarea acestor drepturi prin plata

lor, cu aplicarea inflației la zi.

Pârâtul Ministerul Justiției

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În subsidiar, s-a arătat

că în măsura în care instanța va aprecia ca fiind întemeiate pretențiile reclamanților,

se apreciază că dreptul la acțiune pentru perioada 2001-2002-2003 este prescris,

conform dispozițiilor Decretului nr. 267/1958.

Tribunalul Teleorman,

completul specializat pentru contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă

nr. 50 din 16 ianuarie 2007 a admis acțiunea reclamanților, a obligat pârâții să

plătească acestora drepturile reprezentând prime de vacanță începând cu anul 2001

și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești și pentru

viitor, să calculeze și să le plătească primele de vacanță cu indicele de inflație.

Totodată, a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare și dispuse mai sus.

Prin decizia civilă

nr. 515 din 19 martie 207, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis recursurile formulate de pârâți, a casat spre competentă

soluționare în fond la această Curte, reținând, în esență, că sentința atacată a

fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale, respectiv a dispozițiilor

art. 10 din Legea nr. 554/2004.

În fond după casare, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1504 din 04 iunie 2007, a respins excepția prescripției dreptului la

acțiune, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului

Economiei și Finanțelor, respingând acțiunea în contradictoriu cu acesta ca fiind

formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu Tribunalul Teleorman, Ministerul Justiției și

Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea

de Apel București și Tribunalul Teleorman la plata către reclamanți a primelor de

concediu după cum urmează: pentru reclamanții D.M., O.A. și R.L. pentru perioada

2001-2006, pentru reclamanta M.E. pentru perioada 23 noiembrie 2004-2006 și pentru

reclamanta G.M. pentru perioada 23 decembrie 2003-2006, actualizate cu indicele

de inflație de la data scadenței până la data plății efective.

Pentru a se pronunța în

sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, că suspendările

succesive a aplicării prevederilor privind prima de vacanță, este o măsură care

are ca efect doar amânarea aplicării dispozițiilor respective și nu pierderea dreptului.

Pe de altă parte, s-a reținut că în cauză a operat întreruperea cursului prescripției

dreptului la acțiune pentru beneficiarii prevederii legale referitoare la prima

de concediu a cărei punere în aplicare a fost suspendată.

Aceeași instanță, prin

încheierea din 15 octombrie 2007, a admis cererea formulată de pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile

nr. 1504/2007 în sensul că acțiunea a fost admisă în contradictoriu cu ceilalți

pârâți, iar nu și cu Ministerul Economiei și Finanțelor care nu are calitate procesuală

pasivă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției, arătând că aceasta

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs se susține că instanța de fond nu a avut în vedere că prin suspendarea

acordării dreptului la prima de concediu prin acte normative succesive, legiuitorul

nu a urmărit în niciun caz acordarea acestuia și pentru trecut, deci perioada pentru

care dreptul a fost suspendat.

Se mai susține că nu s-a

avut în vedere că măsura suspendării a avut la bază rațiuni de politică financiară

și bugetară a statului, neputându-se reține vreo culpă în sarcina sa, în calitate

de ordonator principal de credite, în ceea ce privește neacordarea dreptului la

prima de vacanță, neexecutarea fiind o consecință a suspendării aplicării prevederilor

legale care reglementau acordarea dreptului la prima de concediu.

În plus, arată recurentul,

inițiativa suspendării nu a aparținut Ministerului Justiției, ci s-a consacrat prin

legile bugetare anuale.

Examinând cauza în raport

cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și

apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Astfel, potrivit art.

34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus-citat prin care s-a acordat dreptul

în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme

cu principiile înscrise în Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Este adevărat că ulterior,

în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost

suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate

din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul

de odihnă.

Nu se poate considera

că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui

a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția

revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept), cât

și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste

acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției

legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a

fost în vigoare actul normativ care a prevăzut suspendarea dreptului respectiv.

A considera altfel ar

însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui

text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat

de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un

drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câștigat, nu mai poate fi

anulat.

Respectarea principiului

încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate

în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare

a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute

să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în

care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod

corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată,

reclamanții au dreptul la o primă de concediu.

Prin urmare, Înalta Curte,

constatând că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată,

iar criticile aduse acesteia sunt suspendate, va respinge recursul declarat în cauză,

în baza dispozițiilor art. 32 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu

cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1504 din 04 iunie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 februarie 2008.