ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1136/2008

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată

la Curtea de Apel București la data de 6 iunie 2007, reclamantul S.N.F.P. a solicitat

în contradictoriu cu pârâții D.G.F.P. a Județului Teleorman, A.N.A.F. și Ministerul

Economiei și Finanțelor, obligarea pârâților în solidar la plata sumelor reprezentând

prima de concediu pe anii 2001 – 2005, actualizată cu indicele de inflație de la

data nașterii raportului de serviciu pentru fiecare din membrii de sindicat, funcționari

publici, menționați în tabelul anexat cererii.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, funcționarii publici au dreptul, potrivit Legii nr. 188/1999

art. 33 alin. (2) –devenit art. 34 după republicarea legii, să primească pe lângă

indemnizația de concediu, o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

Aplicarea acestei prevederi

a fost suspendată prin acte normative succesive, dar normele de suspendare ale acordării

acestui drept, care derivă dintr-un raport juridic de muncă contravin, potrivit

reclamantului prevederilor art. 8, 139, 166 C. muncii, precum și dispozițiilor

art. 41 și 53 din Constituția României.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 2591

din 24 octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantul S.N.F.P. în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, A.N.A.F. și D.G.F.P. a Județului

Teleorman. A obligat pârâții în solidar la plata către reclamant a drepturilor salariale

reprezentând prima de concediu pentru anii 2001 – 2005 actualizată conform inflației

la data plății, conform tabelului anexat. A respins excepția prescripției.

În motivarea soluției

s-a reținut cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune

că nu se poate vorbi de o prescriere a acestui drept a cărui acordare a fost suspendată,

fiind suspendată și curgerea termenului de prescripție.

Cu privire la respingerea

excepției lipsei calități procesuale pasive invocată de A.N.A.F. s-a reținut că

reclamanții funcționari publici sunt angajați ai A.N.A.F.

Pe fondul cauzei s-a reținut

că reclamanții – membri de sindicat au calitatea de funcționar public și beneficiază

de prima de concediu, neputând fi contestată existența acestui drept pe perioada

în care, aplicarea prevederilor a fost suspendată, întrucât ar fi încălcate dispozițiile

art. 53 din Constituția României, ca și reglementările art. 1 din Protocolul 1 adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs în termen, pârâții A.N.A.F., Ministerul Economiei și Finanțelor

și D.G.F.P. a Județului Teleorman.

Recurenta A.N.A.F. invocă

lipsa calității procesuale pasive în raport cu împrejurarea că funcționarii publici

în numele cărora a fost formulată acțiunea sunt angajații D.G.F.P. a Județului Teleorman,

precum și prescripția dreptului la acțiune.

Un alt motiv de recurs

privește fondul cauzei, recurenta arătând că este netemeinică cererea de acordare

a unor drepturi salariale ce au fost suspendate legal, dispozițiile privind plata

acestora, neproducându-și efecte pe perioada suspendării.

Recurentul Ministerul

Economiei și Finanțelor invocă de asemenea lipsa calității sale procesuale pasive,

iar pe fondul cauzei, arată de asemenea că, acțiunea este netemeinică, întrucât

drepturile salariale au fost suspendate legal, dispozițiile privind plata acestor

drepturi neavând efecte pe perioada suspendării.

Recurenta D.G.F.P. a Județului

Teleorman invocă prescripția dreptului la acțiune, pe fondul cauzei critica adusă

soluției instanței de fond fiind similară celei formulate de ceilalți recurenți.

Examinând cauza în raport

cu criticile aduse sentinței instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele.

Este nefondată invocarea

prescripției dreptului material la acțiune întrucât potrivit art. 13 lit. a) cursul

prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat

de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, actele normative succesive

de suspendare a acordării dreptului fiind un caz de forță majoră care a împiedicat

reclamanții să formuleze acțiunea.

Este întemeiată excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de recurenta A.N.A.F., față de împrejurarea

că funcționarii publici în numele cărora a fost formulată acțiunea sunt angajați

ai D.G.F.P. a Județului Teleorman, așa cum rezultă din tabelul anexat cererii de

chemare în judecată, ca atare instanța a soluționat în mod greșit cererea de chemare

în judecată a A.N.A.F., având ca obiect plata unor drepturi salariale, cererea fiind

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, în raport cu inexistența

oricăror raporturi legale sau contractuale cu reclamanții persoane fizice.

Se reține însă ca nefondată

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurentul Ministerul Economiei

și Finanțelor în recurs, la fond acest pârât deși legal citat pentru ambele termen,

nu a formulat nici o apărare, calitatea procesuală pasivă în cauză decurgând din

calitatea sa de ordonator principal de credite potrivit prevederilor Legii finanțelor

publice nr. 500/2002 și O.U.G. nr. 146 din 19 decembrie 2007, art. 7.

Cât privește critica pe

fondul cauzei, motivată similar de cei trei recurenți, urmează a fi respinsă ca

nefondată.

Este necontestat că, prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația

de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive acordarea primei de concediu a fost suspendată în anii

2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai mult, suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici

o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2002.

Neprevederea în continuare

a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară

pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art.

49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un

drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui

o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat,

iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și practic să devină lipsit

de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

Decizia nr. XII din 5

februarie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție reține

în considerente că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul

vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva

oricăror încălcări, manifestări de subiectivism, abuz sau arbitrariu, în conformitate

cu dispozițiile art. 38 C. muncii.

O.U.G. nr. 146/19 decembrie

2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada

2001 – 2006, reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării

în concediu de odihnă, actualizarea acestora cu indicele de inflație, precum și

obligația ordonatorilor principali de credite să asigure aplicarea prevederilor

acestui act normativ.

Prin urmare, se va admite

recursul declarat de A.N.A.F. și se va modifica în parte hotărârea atacată în sensul

respingerii acțiunii față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței. Se vor respinge ca nefondate

recursurile declarate împotriva aceleiași sentințe de Ministerul Economiei și Finanțelor

și de D.G.F.P. a Județului Teleorman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 2591 din 24 octombrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte hotărârea

atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de S.N.F.P. față de această pârâtă,

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Respinge ca nefondate

recursurile declarate împotriva aceleiași sentințe de Ministerul Economiei și Finanțelor

și de D.G.F.P. Teleorman.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 martie 2008.