ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3149/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3149/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 5434/1285 din 19 noiembrie 2009, la Tribunalul Comercial Cluj, reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC B.R.I.N.D.

SA solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată

aceasta la plata sumei de 220.888,50 lei penalități de întârziere, în cuantum

de 3% /zi conform contractului nr. 329 din 2 mai 2006, penalități calculate

asupra sumei de 7.629,93 lei reprezentând rest de plată, pentru 965 de zile de

întârziere, de la data de 2 iulie 2006 până la data de 23 februarie 2009,

penalități care pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate; să fie

obligată la plata sumei de 15.926,41 lei, dobânzi legale aferente sumei de

220.888,50 lei, calculate începând cu data de 24 februarie 2009 până la data de

17 noiembrie 2009, la plata în continuare a dobânzilor legale, aferente sumei

de 220.888,50 lei, începând cu data de 18 noiembrie 2009 până la achitarea

integrală a debitului.

Prin întâmpinarea și

cererea de chemare în garanție formulate de pârâtă, aceasta a solicitat

respingerea cererii de chemare în judecată, iar în situația în care cererea

reclamantei ar fi apreciată ca fiind întemeiată, s-a solicitat chemarea în

judecată, a chematului în garanție C.S.G.

La data de 29 aprilie

2010, pârâta SC B.R.I.N.D. SA a formulat cerere reconvențională, prin care a

solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzei penale prevăzute

la art. 22 din contractul nr. 329 din 2 mai 2006, încheiat între părți, prin

care s-au stabilit penalități în cuantum de 3% pentru fiecare zi de întârziere

la plata facturilor, iar în subsidiar, a solicitat diminuarea penalităților

stabilite în baza acestei clauze penale, conform art. 1070 C. civ.

Prin încheierea din

21 aprilie 2010 prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la

acțiune în ce privește plata penalităților de întârziere pentru perioada 2

iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, solicitate prin cererea principală de către

reclamantă, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva terțului chemat în

garanție C.S.G.

Prin sentința

comercială nr. 4794 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta la

plata sumei de 7.629,93 lei, cu titlul de penalități de întârziere, datorate în

baza contractului nr. 329 din 2 mai 2006, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzi legale, a fost respinsă,

ca prescrisă, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților

de întârziere pentru intervalul 2 iulie 2006- 18 noiembrie 2006, a fost obligată pârâta la 5.401,97 lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Totodată, a fost

admisă, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B.R.I.N.D.

SA, a fost respins capătul de cerere referitor la constatarea nulității

absolute a clauzei penale prevăzute la art.22 din contractul de

vânzare-cumpărare nr. 329 din 2 mai 2006, s-a dispus reducere cuantumului

penalităților de întârziere de la suma de 189.298,56 lei, la suma de 7.629,93

lei, a fost respinsă, ca nefondată, cererea pârâtei reclamante de obligare a

reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, a fost

respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în garanție formulată de SC B.R.I.N.D.

SA în contradictoriu cu C.S.G., fiind obligată petenta la 1400 lei cheltuieli

de judecată către chematul în garanție.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Între reclamantă și

pârâtă s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 329 din 2 mai 2006, în

baza căruia reclamanta a vândut pârâtei mai multe echipamente tehnologice în

schimbul plății sumei de 29.683,36 Euro, cu TVA inclus.

Părțile au convenit,

la art. 3, asupra modalității de plată a acestei sume de bani, respectiv suma

de 27.786,50 Euro urma să se stingă prin compensare, iar diferența de 1.896,86 Euro,

urma să fie achitată prin emiterea unui bilet la ordin scadent în 60 de zile de

la data semnării contractului.

Nu s-a reținut

susținerea pârâtei, în sensul că respectivul contract ar fi unul de prestări în

natură, voința părților fiind aceea de comercializare a unor echipamente, la un

preț precis stabilit, acestea fiind elemente definitorii pentru contractul de

vânzare-cumpărare, modalitatea de plată a prețului neputând influența natura

juridică a contractului.

Din probele

administrate în cauză a rezultat că pârâta a plătit reclamantei, la data de 23

februarie 2009, suma de 7.629,93 lei datorată în baza contractului nr. 329/2006,

conform sentinței comerciale nr. 97 din 16 ianuarie 2008, a Tribunalului Comercial Cluj, sentință rămasă irevocabilă la data de 6 februarie 2009.

Pârâta a solicitat,

pe cale reconvențională, constatarea nulității absolute a clauzei penale

cuprinsă în art. 22 din contract, susținând ca aceasta contravine art. 1 din

Legea nr. 313/1879, însă acest text de lege nu este aplicabil convenției

părților, contractul fiind unul de vânzare-cumpărare și nu unul de prestație în

natură, motiv pentru care s-a și constatat netemeinicia cererii de constatare a

nulității absolute a clauzei penale.

În ce privește

penalitățile de întârziere aferente perioadei 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006,

cererea referitoare la acestea a fost găsită prescrisă prin încheierea din 21

aprilie 2010, însă în ce privește penalitățile pretinse pentru perioada 19

noiembrie 2006 – 23 februarie 2009, prima instanță a apreciat drept admisibilă,

în principiu, solicitarea reclamantei.

Cu privire la această

din urmă solicitare, prima instanță, pornind și de la cererea formulată pe cale

reconvențională a făcut aplicația art. 1070 C. civ., având în vedere că partea

care datorează penalități și anume pârâta, și-a îndeplinit în parte obligațiile

contractuale a căror nesocotire a generat incidența clauzei penale, apreciind

că pârâta a,procedat la compensarea sumei de 27.786,50 Euro, fiind executată cu

întârziere doar obligația de plată a echivalentului în lei a sumei de 1.896,86 Euro,

considerată o sumă relativ mică, prin raportare la valoarea totală a

tranzacției.

S-a ținut cont și de

faptul că întârzierea în plată acestei diferențe de preț a fost determinată de

nemulțumirile pârâtei legate de calitatea unora dintre echipamentele

tehnologice livrate, dovada acestui fapt fiind inițierea de către pârâtă a unei

acțiuni în justiție, la data de 21 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului

Comercial Cluj, litigiu ce a fost soluționat în mod irevocabil la data de 6

februarie 2009, pârâta pierzând litigiul și executând, în mod voluntar,

diferența de preț de 7.629,93 lei.

Prima instanță a mai

apreciat că respectiva clauză penală, deși acceptată de către pârâtă, are un

profund caracter imoral, câștigul obținut de către reclamantă de pe urma

neutilizării sumei de 7.629,93 lei, fiind de aproximativ de 29 de ori decât

debitul restant.

În ce privește cererea

privind plata dobânzii legale aferentei sumei solicitate cu titlu de penalități

de întârziere, prima instanță a apreciat că nu se poate cumula dobânda legală

cu penalitățile de întârziere, deoarece faptul generator al plății de daune

interese moratorii este același ca și cel pentru daune interese compensatorii,

respectiv contractul nr. 329 din 2 mai 2006, iar părțile au optat pentru

valoarea convențională a acestor daune, preferând-o evaluării legale stabilită

de O.G. nr. 9/2000.

Referitor la cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu chematul în

garanție, prin încheierea din 21 aprilie 2010, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, și în consecință, a fost respinsă

cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL, cât și pârâta SC B.R.I.N.D.

SA.

Prin decizia civilă

nr. 58 din 28 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a fost respins apelul pârâtei SC B.R.I.N.D. SA.

Totodată, a fost

admis apelul declarat de reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL, a fost schimbată, în

parte, sentința apelată, a fost obligată pârâta SC B.R.I.N.D. SA la plata sumei

de 220.888,50 lei și a dobânzi legale aferente acestei sume începând cu data de

18 noiembrie 2009 și până la achitarea integrală a sumei, a fost respinsă

cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, a fost obligată pârâta

să achite reclamantei suma de 7.109,9 lei cheltuieli de judecată în fața primei

instanțe și 3.633,97 lei cheltuieli de judecată în apel, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut următoarele.

Este valabilă

concluzia primei instanțe, în sensul că natura contractului încheiat între

părți, îl califică pe acesta ca fiind un contract de vânzare-cumpărare și nu

unul de prestații în natură, fiind valabilă și clauza înscrisă la art. 22 din

contract.

Instanța de apel,

apreciază însă că, părțile au stabilit prin convenția lor modalitatea de despăgubire

pentru ipoteza neexecutării contractului, sau a executării sale cu întârziere,

prin intermediul clauzei cuprinse în art. 22 din contract.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru penalitățile

aferente perioadei 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, instanța de apel a reținut

ca aceasta nu este fondată, deoarece cursul prescripției pentru această

perioadă a fost întrerupt, inițial, prin admiterea cererii reconvenționale în

dosarul nr. 6776/1285/2006 al Tribunalului Comercial Cluj, prin sentința comercială

nr. 97 din 16 ianuarie 2008, această hotărâre rămânând irevocabilă la data de 6

februarie 2009, dar cursul prescripției a fost întrerupt și ulterior prin

efectuarea plății sumei de 7.629,93 lei, la data de 23 februarie 2009, astfel

încât pârâta datorează și penalități de întârziere, ce derivă dintr-un drept

accesoriu al reclamantei, dar care trebuie tratat identic cu dreptul,

principal.

Soluția primei

instanțe a fost găsită neîntemeiată în ce privește aplicarea dispozițiilor art.

1070 C. civ., deoarece obligația ce trebuia executată, generatoare de

penalități de întârziere, supusă unei eventuale diminuării este plata restului

de preț, în sumă de 7.629,93 lei, iar nu a întregii sume, însă această

obligație aflată în sarcina pârâtei nu a fost executată în nici-un fel.

S-a apreciat că, în

conformitate cu art. 969 C. civ., convențiile legal încheiate au putere de lege

între părți, or, clauza prevăzută în art. 22 din contract reprezintă o clauză

valabilă, nefiind corectă concluzia primei instanțe cu privire la caracterul

imoral al acesteia, din moment ce părțile au semnat un contract sinalagmatic,

și au cunoscut, de la început, conținutul și întinderea obligațiilor asumate,

contestarea în instanță a respectivei clauze, nefiind suficientă pentru ca

aceasta să fie caracterizată drept imorală.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta-recurentă SC B.R.I.N.D. SA, aducându-i

următoarele critici:

instanța de apel a respins criticile sale privind constatarea nulității

absolute a clauzei penale conținută în dispozițiile art. 22 din contractul nr. 329/2006.

Clauza penală este o

convenție a părților care, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească toate

condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., însă, contrar bunei-credințe care

trebuie să guverneze relațiile comerciale, clauza penală a fost stabilită

exclusiv în sarcina pârâtei-recurente, fiind greșită concluzia instanței de

apel, în sensul că această clauză ar fi fost prevăzută și în sarcina

reclamantei.

Având în vedere că

penalitățile stabilite echivalează cu o dobândă cumulată de 1095% pe an,

aceasta excede scopului pentru care a fost instituită cauza sa având un

caracter injust și imoral.

În susținerea

argumentelor sale, pârâta recurentă citează din practica Curții de Apel Cluj,

și a Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie

a României.

instanței de apel este nelegală și în ce privește prescripția dreptului la

acțiune cu privire la penalitățile de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 –

18 noiembrie 2006.

Soluția primei

instanțe era cea corectă, deoarece, contrar susținerilor instanței de apel,

până la data de 19 noiembrie 2009, reclamanta nu a făcut nici-un demers de

natură să întrerupă cursul prescripției pentru penalitățile prevăzute în

contractul încheiat între părți.

Deși este adevărat că

penalitățile reprezintă un accesoriu al obligației principale, însă, în egală

măsură, acestea curg zi cu zi, pentru fiecare dintre ele curgând un termen de

prescripție separat, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 12 din

Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta-intimată,

nu a învestit instanța cu o cerere de acordare a acestor penalități, cu ocazia

soluționării dosarului nr. 6776/1285/2006, aceasta nesolicitând acordarea respectivelor

penalități.

De asemenea, plata

sumei de 7.629,93 lei de către pârâta-recurentă la aproximativ două săptămâni

după respingerea recursului, nu reprezintă altceva decât conformarea față de

dispozițiile cu caracter irevocabil ale instanței de judecată, neputându-se

susține că ar exista și o recunoaștere implicită a penalităților de întârziere.

concluzia instanței de apel cu privire la solicitarea de acordare a dobânzilor

legale.

Astfel, clauza penală

reprezintă o evaluare convențională a unui eventual prejudiciu suferit de către

părțile contractante prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea

defectuoasă a obligațiilor asumate convențional.

Prin urmare, o

asemenea evaluare făcută de către părți, nu poate fi cumulată cu dobânda

legală, cele două evaluări, legală și convențională, fiind incompatibile.

Întârzierea la plată

a fost deja sancționată prin obligarea la plata penalităților de întârziere,

astfel încât prin acordarea și a dobânzii legale se ajunge la o dublă sancționare.

În ce privește

cuantumul penalităților de întârziere, recurenta–pârâtă arată că este corectă

soluția primei instanțe și nu a instanței de apel, deoarece, recurenta-pârâtă

și-a executat cea mai mare parte a obligațiilor contractuale plătind 93% din

prețul de vânzare, astfel că, instanța de judecată,poate face aplicația art. 1070

C. civ.

De asemenea, nu se

poate trage concluzia că dispozițiile art. 22 din contract se referă exclusiv

la restul de preț, și nu la plata întregului preț.

În drept, recurenta-pârâtă

a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și ale art. 312 C.

proc. civ.

La data de 10

octombrie 2011, reclamanta-intimată SC V.S.V.I.G. SRL a depus la dosarul cauzei

o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate și la lucrările dosarului,

Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

reținută critica recurentei cu privire la respingerea cererii de constatare a

nulității absolute a clauzei penale conținută în dispozițiile art. 22 din

contractul nr. 329/2006.

Astfel, după cum în

mod corect au reținut, atât prima instanță, cât și instanța de apel, pe de o

parte, contractul încheiat între părți nu este unul de prestații în natură,

astfel încât Legea nr. 313/1879 nu-și găsește aplicarea, fiind un contract de

vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, părțile au cunoscut de la început

întinderea obligațiile lor, semnând în cunoștință de cauză respectivul

contract, inclusiv cu privire la dispozițiile art. 22, astfel încât nu se poate

reține susținerea recurentei cu privire la caracterul injust și imoral al clauzei

penale, care, într-adevăr, o privește numai pe ea, nu și pe reclamantă.

însă, nici instanța de apel și nici prima instanță, este faptul că dispozițiile

art. 22 din contractul nr. 329 din 2 mai 2006, nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, potrivit art.

3 din același contract, plata se va face cu proces-verbal de compensare pentru

suma de 27.786,50 Euro - TVA inclus, urmând ca diferența de 1.896,86 Euro –TVA

inclus, să se achite cu BO scadent la 60 de zile de la data semnării

contractului, or, potrivit art. 22 din acest contract, se vor plăti penalități

de întârziere de 3% pentru fiecare zi pentru întârzierea la plata facturilor.

Așadar, dată fiind

modalitatea de plată stabilită în cuprinsul art. 3 din contract, și respectiv conținutul

clauzei referitoare la întârzierea la plata facturilor, prevăzută de art. 22,

pentru plata cu întârziere a prețului de vânzare, cumpărătoarea, în speța de

față pârâta, nu poate fi obligată la penalități de întârziere, ci numai la

dobânda legală, având în vedere dispozițiile art. 43 C. com., coroborate cu

dispozițiile O.G. nr. 9/2000.

Prin urmare, sub

acest aspect, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor

art. 22 din contractul nr. 329/2006, astfel încât, în baza art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., raportat la art. 969 C. civ., cu aplicarea art. 312 alin. (1) și (3)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia recurată,

în sensul că va înlătura obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere

în sumă de 220.888,50 lei și, implicit, a dobânzii calculate asupra acestei

sume.

preconizată cu privire la penalitățile de întârziere, rămâne fără obiect

critica referitoare la prescripția dreptului la acțiune, relativ la

penalitățile de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006.

Sub aspectul daunelor

moratorii cuvenite reclamantei, urmează să rămână în vigoare dispoziția

sentinței pronunțate de prima instanță, de obligare a recurentei-pârâte la

plata sumei de 7629,93 lei, dar cu titlu de dobândă legală, având în vedere că

recurenta a achiesat la această dispoziție a sentinței, care, în acest fel, a

intrat în puterea lucrului judecat, în ce o privește, mai ales că, prin

sentința comercială nr. 97 din 16 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul

Comercial Cluj în dosarul nr. 6776/1285/2006, i-a fost respinsă recurentei din

cauza de față, cererea prin care a contestat existența obligației de plată,

constând în diferența de preț de 1.896,86 Euro, această sentință rămânând

irevocabilă la data de 6 februarie 2009.

Având în vedere și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., intimații vor fi obligați să plătească

recurentei 8.029,8 lei cheltuieli de judecată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-pârâtă S.C. B.R.I.N.D. SA împotriva deciziei civile nr. 58

din 28 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică decizia

recurată în sensul că înlătură obligarea pârâtei de la plata penalităților de

întârziere în sumă de 220888,50 lei.

Obligă intimații SC V.S.V.I.G.

SRL Cluj Napoca și C.S.G. să plătească recurentei 8029,8 lei cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2011.