ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3149/2011

Asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată sub nr. 5434/1285 din 19 noiembrie 2009, la Tribunalul Comercial Cluj, reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta SC B.R.I.N.D.

SA solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 220.888,50 lei penalități de întârziere, în cuantum de 3% /zi conform contractului nr. 329 din 2 mai 2006, penalități calculate asupra sumei de 7.629,93 lei reprezentând rest de plată, pentru 965 de zile de întârziere, de la data de 2 iulie 2006 până la data de 23 februarie 2009, penalități care pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate; să fie obligată la plata sumei de 15.926,41 lei, dobânzi legale aferente sumei de 220.888,50 lei, calculate începând cu data de 24 februarie 2009 până la data de 17 noiembrie 2009, la plata în continuare a dobânzilor legale, aferente sumei de 220.888,50 lei, începând cu data de 18 noiembrie 2009 până la achitarea integrală a debitului.

Prin întâmpinarea și cererea de chemare în garanție formulate de pârâtă, aceasta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, iar în situația în care cererea reclamantei ar fi apreciată ca fiind întemeiată, s-a solicitat chemarea în judecată, a chematului în garanție C.S.G. La data de 29 aprilie 2010, pârâta SC B.R.I.N.D. SA a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzei penale prevăzute la art. 22 din contractul nr. 329 din 2 mai 2006, încheiat între părți, prin care s-au stabilit penalități în cuantum de 3% pentru fiecare zi de întârziere la plata facturilor, iar în subsidiar, a solicitat diminuarea penalităților stabilite în baza acestei clauze penale, conform art. 1070 C. civ.

Prin încheierea din 21 aprilie 2010 prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește plata penalităților de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, solicitate prin cererea principală de către reclamantă, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva terțului chemat în garanție C.S.G.

Prin sentința comercială nr. 4794 din 29 septembrie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 7.629,93 lei, cu titlul de penalități de întârziere, datorate în baza contractului nr. 329 din 2 mai 2006, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata dobânzi legale, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru intervalul 2 iulie 2006- 18 noiembrie 2006, a fost obligată pârâta la 5.401,97 lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă. Totodată, a fost admisă, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B.R.I.N.D.

SA, a fost respins capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzei penale prevăzute la art.22 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 329 din 2 mai 2006, s-a dispus reducere cuantumului penalităților de întârziere de la suma de 189.298,56 lei, la suma de 7.629,93 lei, a fost respinsă, ca nefondată, cererea pârâtei reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea de chemare în garanție formulată de SC B.R.I.N.D. SA în contradictoriu cu C.S.G., fiind obligată petenta la 1400 lei cheltuieli de judecată către chematul în garanție. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Între reclamantă și pârâtă s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 329 din 2 mai 2006, în baza căruia reclamanta a vândut pârâtei mai multe echipamente tehnologice în schimbul plății sumei de 29.683,36 Euro, cu TVA inclus.

Părțile au convenit, la art. 3, asupra modalității de plată a acestei sume de bani, respectiv suma de 27.786,50 Euro urma să se stingă prin compensare, iar diferența de 1.896,86 Euro, urma să fie achitată prin emiterea unui bilet la ordin scadent în 60 de zile de la data semnării contractului. Nu s-a reținut susținerea pârâtei, în sensul că respectivul contract ar fi unul de prestări în natură, voința părților fiind aceea de comercializare a unor echipamente, la un preț precis stabilit, acestea fiind elemente definitorii pentru contractul de vânzare-cumpărare, modalitatea de plată a prețului neputând influența natura juridică a contractului.

Din probele administrate în cauză a rezultat că pârâta a plătit reclamantei, la data de 23 februarie 2009, suma de 7.629,93 lei datorată în baza contractului nr. 329/2006, conform sentinței comerciale nr. 97 din 16 ianuarie 2008, a Tribunalului Comercial Cluj, sentință rămasă irevocabilă la data de 6 februarie 2009. Pârâta a solicitat, pe cale reconvențională, constatarea nulității absolute a clauzei penale cuprinsă în art. 22 din contract, susținând ca aceasta contravine art. 1 din Legea nr. 313/1879, însă acest text de lege nu este aplicabil convenției părților, contractul fiind unul de vânzare-cumpărare și nu unul de prestație în natură, motiv pentru care s-a și constatat netemeinicia cererii de constatare a nulității absolute a clauzei penale.

În ce privește penalitățile de întârziere aferente perioadei 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, cererea referitoare la acestea a fost găsită prescrisă prin încheierea din 21 aprilie 2010, însă în ce privește penalitățile pretinse pentru perioada 19 noiembrie 2006 – 23 februarie 2009, prima instanță a apreciat drept admisibilă, în principiu, solicitarea reclamantei. Cu privire la această din urmă solicitare, prima instanță, pornind și de la cererea formulată pe cale reconvențională a făcut aplicația art. 1070 C. civ., având în vedere că partea care datorează penalități și anume pârâta, și-a îndeplinit în parte obligațiile contractuale a căror nesocotire a generat incidența clauzei penale, apreciind că pârâta a,procedat la compensarea sumei de 27.786,50 Euro, fiind executată cu întârziere doar obligația de plată a echivalentului în lei a sumei de 1.896,86 Euro, considerată o sumă relativ mică, prin raportare la valoarea totală a tranzacției.

S-a ținut cont și de faptul că întârzierea în plată acestei diferențe de preț a fost determinată de nemulțumirile pârâtei legate de calitatea unora dintre echipamentele tehnologice livrate, dovada acestui fapt fiind inițierea de către pârâtă a unei acțiuni în justiție, la data de 21 decembrie 2006, pe rolul Tribunalului Comercial Cluj, litigiu ce a fost soluționat în mod irevocabil la data de 6 februarie 2009, pârâta pierzând litigiul și executând, în mod voluntar, diferența de preț de 7.629,93 lei. Prima instanță a mai apreciat că respectiva clauză penală, deși acceptată de către pârâtă, are un profund caracter imoral, câștigul obținut de către reclamantă de pe urma neutilizării sumei de 7.629,93 lei, fiind de aproximativ de 29 de ori decât debitul restant.

În ce privește cererea privind plata dobânzii legale aferentei sumei solicitate cu titlu de penalități de întârziere, prima instanță a apreciat că nu se poate cumula dobânda legală cu penalitățile de întârziere, deoarece faptul generator al plății de daune interese moratorii este același ca și cel pentru daune interese compensatorii, respectiv contractul nr. 329 din 2 mai 2006, iar părțile au optat pentru valoarea convențională a acestor daune, preferând-o evaluării legale stabilită de O.G. nr. 9/2000. Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu chematul în garanție, prin încheierea din 21 aprilie 2010, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, și în consecință, a fost respinsă cererea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL, cât și pârâta SC B.R.I.N.D. SA. Prin decizia civilă nr. 58 din 28 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul pârâtei SC B.R.I.N.D. SA. Totodată, a fost admis apelul declarat de reclamanta SC V.S.V.I.G. SRL, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, a fost obligată pârâta SC B.R.I.N.D. SA la plata sumei de 220.888,50 lei și a dobânzi legale aferente acestei sume începând cu data de 18 noiembrie 2009 și până la achitarea integrală a sumei, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 7.109,9 lei cheltuieli de judecată în fața primei instanțe și 3.633,97 lei cheltuieli de judecată în apel, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele. Este valabilă concluzia primei instanțe, în sensul că natura contractului încheiat între părți, îl califică pe acesta ca fiind un contract de vânzare-cumpărare și nu unul de prestații în natură, fiind valabilă și clauza înscrisă la art. 22 din contract. Instanța de apel, apreciază însă că, părțile au stabilit prin convenția lor modalitatea de despăgubire pentru ipoteza neexecutării contractului, sau a executării sale cu întârziere, prin intermediul clauzei cuprinse în art. 22 din contract.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pentru penalitățile aferente perioadei 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006, instanța de apel a reținut ca aceasta nu este fondată, deoarece cursul prescripției pentru această perioadă a fost întrerupt, inițial, prin admiterea cererii reconvenționale în dosarul nr. 6776/1285/2006 al Tribunalului Comercial Cluj, prin sentința comercială nr. 97 din 16 ianuarie 2008, această hotărâre rămânând irevocabilă la data de 6 februarie 2009, dar cursul prescripției a fost întrerupt și ulterior prin efectuarea plății sumei de 7.629,93 lei, la data de 23 februarie 2009, astfel încât pârâta datorează și penalități de întârziere, ce derivă dintr-un drept accesoriu al reclamantei, dar care trebuie tratat identic cu dreptul, principal.

Soluția primei instanțe a fost găsită neîntemeiată în ce privește aplicarea dispozițiilor art. 1070 C. civ., deoarece obligația ce trebuia executată, generatoare de penalități de întârziere, supusă unei eventuale diminuării este plata restului de preț, în sumă de 7.629,93 lei, iar nu a întregii sume, însă această obligație aflată în sarcina pârâtei nu a fost executată în nici-un fel. S-a apreciat că, în conformitate cu art. 969 C. civ., convențiile legal încheiate au putere de lege între părți, or, clauza prevăzută în art. 22 din contract reprezintă o clauză valabilă, nefiind corectă concluzia primei instanțe cu privire la caracterul imoral al acesteia, din moment ce părțile au semnat un contract sinalagmatic, și au cunoscut, de la început, conținutul și întinderea obligațiilor asumate, contestarea în instanță a respectivei clauze, nefiind suficientă pentru ca aceasta să fie caracterizată drept imorală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-recurentă SC B.R.I.N.D. SA, aducându-i următoarele critici: 1. În mod greșit, instanța de apel a respins criticile sale privind constatarea nulității absolute a clauzei penale conținută în dispozițiile art. 22 din contractul nr. 329/2006. Clauza penală este o convenție a părților care, pentru a fi valabilă, trebuie să întrunească toate condițiile prevăzute de art. 948 C. civ., însă, contrar bunei-credințe care trebuie să guverneze relațiile comerciale, clauza penală a fost stabilită exclusiv în sarcina pârâtei-recurente, fiind greșită concluzia instanței de apel, în sensul că această clauză ar fi fost prevăzută și în sarcina reclamantei. Având în vedere că penalitățile stabilite echivalează cu o dobândă cumulată de 1095% pe an, aceasta excede scopului pentru care a fost instituită cauza sa având un caracter injust și imoral.

În susținerea argumentelor sale, pârâta recurentă citează din practica Curții de Apel Cluj, și a Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. 2. Hotărârea instanței de apel este nelegală și în ce privește prescripția dreptului la acțiune cu privire la penalitățile de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006. Soluția primei instanțe era cea corectă, deoarece, contrar susținerilor instanței de apel, până la data de 19 noiembrie 2009, reclamanta nu a făcut nici-un demers de natură să întrerupă cursul prescripției pentru penalitățile prevăzute în contractul încheiat între părți. Deși este adevărat că penalitățile reprezintă un accesoriu al obligației principale, însă, în egală măsură, acestea curg zi cu zi, pentru fiecare dintre ele curgând un termen de prescripție separat, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanta-intimată, nu a învestit instanța cu o cerere de acordare a acestor penalități, cu ocazia soluționării dosarului nr. 6776/1285/2006, aceasta nesolicitând acordarea respectivelor penalități. De asemenea, plata sumei de 7.629,93 lei de către pârâta-recurentă la aproximativ două săptămâni după respingerea recursului, nu reprezintă altceva decât conformarea față de dispozițiile cu caracter irevocabil ale instanței de judecată, neputându-se susține că ar exista și o recunoaștere implicită a penalităților de întârziere. 3. Este greșită și concluzia instanței de apel cu privire la solicitarea de acordare a dobânzilor legale. Astfel, clauza penală reprezintă o evaluare convențională a unui eventual prejudiciu suferit de către părțile contractante prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea defectuoasă a obligațiilor asumate convențional.

Prin urmare, o asemenea evaluare făcută de către părți, nu poate fi cumulată cu dobânda legală, cele două evaluări, legală și convențională, fiind incompatibile. Întârzierea la plată a fost deja sancționată prin obligarea la plata penalităților de întârziere, astfel încât prin acordarea și a dobânzii legale se ajunge la o dublă sancționare. În ce privește cuantumul penalităților de întârziere, recurenta–pârâtă arată că este corectă soluția primei instanțe și nu a instanței de apel, deoarece, recurenta-pârâtă și-a executat cea mai mare parte a obligațiilor contractuale plătind 93% din prețul de vânzare, astfel că, instanța de judecată,poate face aplicația art. 1070 C. civ. De asemenea, nu se poate trage concluzia că dispozițiile art. 22 din contract se referă exclusiv la restul de preț, și nu la plata întregului preț.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și ale art. 312 C. proc. civ. La data de 10 octombrie 2011, reclamanta-intimată SC V.S.V.I.G. SRL a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate și la lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Nu poate fi reținută critica recurentei cu privire la respingerea cererii de constatare a nulității absolute a clauzei penale conținută în dispozițiile art. 22 din contractul nr. 329/2006.

Astfel, după cum în mod corect au reținut, atât prima instanță, cât și instanța de apel, pe de o parte, contractul încheiat între părți nu este unul de prestații în natură, astfel încât Legea nr. 313/1879 nu-și găsește aplicarea, fiind un contract de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, părțile au cunoscut de la început întinderea obligațiile lor, semnând în cunoștință de cauză respectivul contract, inclusiv cu privire la dispozițiile art. 22, astfel încât nu se poate reține susținerea recurentei cu privire la caracterul injust și imoral al clauzei penale, care, într-adevăr, o privește numai pe ea, nu și pe reclamantă. 2. Ce nu a observat, însă, nici instanța de apel și nici prima instanță, este faptul că dispozițiile art. 22 din contractul nr. 329 din 2 mai 2006, nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, potrivit art. 3 din același contract, plata se va face cu proces-verbal de compensare pentru suma de 27.786,50 Euro - TVA inclus, urmând ca diferența de 1.896,86 Euro –TVA inclus, să se achite cu BO scadent la 60 de zile de la data semnării contractului, or, potrivit art. 22 din acest contract, se vor plăti penalități de întârziere de 3% pentru fiecare zi pentru întârzierea la plata facturilor. Așadar, dată fiind modalitatea de plată stabilită în cuprinsul art. 3 din contract, și respectiv conținutul clauzei referitoare la întârzierea la plata facturilor, prevăzută de art. 22, pentru plata cu întârziere a prețului de vânzare, cumpărătoarea, în speța de față pârâta, nu poate fi obligată la penalități de întârziere, ci numai la dobânda legală, având în vedere dispozițiile art. 43 C. com., coroborate cu dispozițiile O.G.

nr. 9/2000. Prin urmare, sub acest aspect, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 22 din contractul nr. 329/2006, astfel încât, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 969 C. civ., cu aplicarea art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va înlătura obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în sumă de 220.888,50 lei și, implicit, a dobânzii calculate asupra acestei sume.

3. Dată fiind soluția preconizată cu privire la penalitățile de întârziere, rămâne fără obiect critica referitoare la prescripția dreptului la acțiune, relativ la penalitățile de întârziere pentru perioada 2 iulie 2006 – 18 noiembrie 2006. Sub aspectul daunelor moratorii cuvenite reclamantei, urmează să rămână în vigoare dispoziția sentinței pronunțate de prima instanță, de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 7629,93 lei, dar cu titlu de dobândă legală, având în vedere că recurenta a achiesat la această dispoziție a sentinței, care, în acest fel, a intrat în puterea lucrului judecat, în ce o privește, mai ales că, prin sentința comercială nr. 97 din 16 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr. 6776/1285/2006, i-a fost respinsă recurentei din cauza de față, cererea prin care a contestat existența obligației de plată, constând în diferența de preț de 1.896,86 Euro, această sentință rămânând irevocabilă la data de 6 februarie 2009. Având în vedere și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., intimații vor fi obligați să plătească recurentei 8.029,8 lei cheltuieli de judecată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B.R.I.N.D. SA împotriva deciziei civile nr. 58 din 28 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică decizia recurată în sensul că înlătură obligarea pârâtei de la plata penalităților de întârziere în sumă de 220888,50 lei. Obligă intimații SC V.S.V.I.G. SRL Cluj Napoca și C.S.G. să plătească recurentei 8029,8 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.