ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1034/2012

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul I.E. a chemat în judecată

Universitatea S.H. - prin rector solicitând obligarea pârâtei la eliberarea

Diplomei de licență, ca urmare a absolvirii Facultății de Sociologie -

Psihologie din cadrul Universității S.H.

În motivarea

acțiunii, a arătat că în sesiunea iulie 2009 a susținut și promovat examenul de

licență, în calitate de absolvent al Facultății de Sociologie - Psihologie din

București, programul de studii Psihologie, cu durata de 3 ani, 180 credite de

studiu transferabile, din cadrul Universității S.H., promoția 2009, dobândind

titlul de Licențiat în Psihologie, conform adeverinței nr. 4048 din 23 iulie

2009, eliberată de Universitatea S.H. - Instituție de învățământ superior

particular acreditată prin Legea nr. 443/2002.

A mai arătat că, deși

a trecut un an și jumătate de la data promovării examenului de licență,

Universitatea S.H., fără nici un fel de motivare, nu a eliberat diplomele de

absolvire, deși conform Regulamentului privind regimul actelor de studii în

sistemul de învățământ superior, 2007, Publicat în M. Of., Partea I nr. 716 din

23/10/2007, art. 11 alin. (1) Activitatea de completare a formularelor actelor

de studii - referitoare la studii parțiale sau complete - se efectuează în

termen de maximum 12 luni de la finalizarea studiilor, respectiv de două luni

de la confirmarea, prin ordin al ministrului, a titlului științific de doctor -

în cazul diplomelor de doctor.

A mai susținut că,

deși a solicitat Universității S.H. să elibereze aceste diplome, conform art.

20 din textul de lege mai („Titularii sau împuterniciții acestora au dreptul să

solicite eliberarea actelor de studii completate, după termenul aprobat de

senatul instituției, care poate fi de cel mult de 12 luni de la finalizarea

studiilor, respectiv de două luni de la confirmarea titlului științific de

doctor”), nu a primit nici un răspuns.

Prin cererea de

chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului, pârâta a solicitat să fie obligat acesta să aprobe tipărirea

formularelor tipizate constând în Diploma de Licență și a suplimentului la

diplomă pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă

și irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 și a daunelor cominatorii în cuantum de 50 RON pentru

fiecare zi de întârziere, până la eliberarea efectivă a actelor de studii

solicitate.

În ședința publică de

la acest termen instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței

materiale,

Curtea de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal prin Sentința civilă nr.

522 din 26 octombrie 2011 a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că pentru stabilirea competenței materiale, art.

10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie două criterii și că în speță este

aplicabil criteriul rangului autorității care emite sau încheie actul

administrativ dedus judecății.

În plus, reține

instanța de fond, tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de

contencios administrativ față de împrejurarea că Universitatea S.H. este o

autoritate publică locală.

De asemenea, s-a

reținut că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d) C.

proc. civ.

La rândul său

Tribunalul Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 3136 din 12 decembrie 2011, invocând din oficiu excepția

necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel Craiova.

Totodată, constatând

ivit conflict negativ de competență a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație

și Justiție pentru soluționarea conflictului.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 443/2002

privind înființarea Universității „S.H.”, stabilesc caracterul pârâtei de

instituție de utilitate publică de nivel central, astfel că, competența de

soluționare a cauzei se stabilește în favoarea Curții de Apel Craiova, secția

de contencios administrativ și fiscal.

În baza art. 20 alin.

(1) pct. 2, art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția de

contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele care vor fi expuse în

continuare.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la

obligarea unei instituții de învățământ superior la: 1) eliberarea unei diplome

de licență reclamantului, care este absolvent al Facultății de Sociologie -

Psihologie din cadrul Universității S.H., promoția 2009, dobândind titlul de

Licențiat în Psihologie conform adeverinței nr. 4048 din 23 iulie 2009.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată

din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art.

17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în

căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Dolj, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamantul I.E., Universitatea S.H. și Ministerul Educației,

Cercetării,Tineretului și Sportului în favoarea Tribunalului Dolj, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM