ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5049/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5049/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamantul P.L.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și S.R., prin M.F.P., obligarea

acestora la plata sumelor de 141.598 lei reprezentând prejudiciu material

calculat pentru perioada de 25 de luni de interzicere a activității în meseria

practicată de executor judecătoresc și 2.000.000 lei daune morale.

În motivare, a arătat

că la data de 21 noiembrie 2003 Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a

întocmit abuziv rechizitoriul nr. 485/P/2003, prin care reclamantul a fost

trimis în judecată pentru fapte pe care nu le-a săvârșit și pentru care, prin

sentința civilă nr. 486/2005 a Judecătoriei Buftea, definitivă în 17 februarie 2006,

a fost achitat la toate capetele de acuzare.

Întrucât reclamantul

avea la acea dată funcția de executor judecătoresc, în cadrul B.E.J. L.P., pe

toată perioada desfășurării procesului penal i s-a interzis prin Ordin al

Ministrului Justiției, exercitarea funcției și desfășurarea oricărei activități

care să-i poată asigura mijloacele necesare a asigurării traiului său și al

familiei sale, în temeiul art. 47 din Legea nr. 188/2000.

Aceste prevederi au

fost modificate ulterior, în mod expres, prin art. II pct. 12 din O.U.G. nr. 190/2005,

astfel cum au fost completate prin Legea nr. 332/2006, în urma a numeroase

memorii și sesizării de neconstituționalitate privind încălcarea și îngrădirea

unor drepturi.

Prin prisma sentinței

penale nr. 486/2005, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 249/2006, pronunțată

de C.A.B. s-a dovedit faptul că rechizitoriul nr. 485/P/2003 a fost un act

profund netemeinic și în esența lui, nelegal, iar prin interzicerea practicării

activității legale pentru reclamant, i s-a creat un prejudiciu material și un

prejudiciu moral, astfel cum au fost estimate în petitul acțiunii, pentru toate

suferințele morale și chiar fizice, hărțuielile, umilințele și privațiunile

îndurate, pe perioada 23 decembrie 2003 - 19 ianuarie 2006.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 67 – art. 69 din Legea nr. 304/2004, art. 998 și

urm. C. civ., art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 52 din Constituția

României, precum și art. 504 C. proc. pen., în raport de care reclamantul a

arătat că instanța de judecată a respins în mod irevocabil, ca inadmisibilă

acțiunea, întrucât s-a considerat că obiectul cererii nu se încadra în

prevederile dispozițiilor legale referitoare la erori judiciare în materia

penală.

Intimatul Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosar întâmpinare

solicitând respingerea acțiunii reclamantului, ca inadmisibilă, deoarece, față

de temeiul de drept invocat de reclamant, nu se poate vorbi de o angajare a

răspunderii civile delictuale nici a Ministerului Public, nici a magistraților

care au instrumentat plângerile penale formulate de reclamant, întrucât

modalitatea de soluționare a unei cauzei, chiar infirmate de către procurorul

ierarhic superior sau de către instanță, nu se poate constitui într-o acțiune

prejudiciatoare, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a

magistraților procurori.

Față de dispozițiile art.

998 C. civ. și art. 52 din Constituția României, pârâtul nu are calitate

procesuală pasivă, iar, în cazul în care susținerile reclamantului sunt

întemeiate, singura cale deschisă acestuia pentru acțiune era cea prevăzută de art.

504 C. proc. pen. și calitate procesuală pasivă nu poate avea decât S.R., prin

M.F.P.

Prin sentința civilă nr.

818 din 12 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins,

ca neîntemeiată, cererea.

Împotriva menționatei

sentințe a declarat apel reclamantul P.L.G., apel respins, ca nefondat, prin decizia

civilă nr. 593/ A din 2 iunie 2011 de către Curtea de Apel București, secția a

IV- a civilă.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut, referitor la critica reclamantului vizând

nelegalitatea hotărârii prin prisma neadministrării anumitor probatorii, că

acesta nu a precizat, în concret, care sunt probele solicitate și care nu au

fost încuviințate, celelalte critici ale apelantului-reclamant vizând numai

unul din temeiurile de drept menționate în acțiunea introductivă, și anume, art.

504 C. proc. pen.

Referitor la

considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale,

redate de către apelantul-reclamant ca pe o apărare proprie, instanța de apel a

reținut că la data apariției acestei decizii, dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., existente în reglementarea trecută, nu mai se regăseau și în

reglementarea actuală, urmare a modificării acestui articol procedural, astfel

că sub aspectul învederat, instanța nu a pronunțat o hotărâre nelegală.

Prevederile art. 504 C.

proc. pen., au ca premisă existența unei erori judiciare, iar pentru aplicarea

normei pe care o cuprind, așa cum în mod expres se prevede în cuprinsul art. 504

alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea nelegală de libertate trebuie

stabilită, după caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii restrictive

de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală

sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre a instanței de revocare a

măsurii restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de

încetare a procesului penal.

Art. 504 C. proc.

pen., a fost în mod legal și corect interpretat din punct de vedere gramatical,

acesta vizând restrângerea libertății la care se referă art. 23 din Constituția

României, iar nu și celelalte drepturi și libertăți reglementate prin legea

fundamentală.

Reclamantul a fost

suspendat din funcția de executor judecătoresc până la soluționarea procesului

penal, ca o consecință a trimiterii sale în judecată, consecință impusă prin

dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, prin Ordinul

Ministerului Justiției nr. 3762/C/2003, în condițiile în care, față de acesta

nu s-a dispus nici o măsură cu caracter penal de interzicere a executării

profesiei sau a ocupării unei funcții conform art. 64 C. pen.

Enumerarea

situațiilor avute în vedere de către legiuitor în cuprinsul art. 504 alin. (3) C.

proc. pen., este una limitativă, astfel că nu se poate efectua o interpretare

dincolo de voința legiuitorului, care ar semnifica o adăugare la lege, ce nu

poate fi primită.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamantul P.L.G.,

pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a arătat că hotărârea recurată nu face decât să reia susținerile

părților exprimate în fața instanței de fond și în fața instanței de apel, cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii în sensul că face o

descriere a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și, deși arată că aceste

dispoziții nu sunt limitative în ceea ce privește cazurile în care se poate

cere repararea pagubelor produse ca urmare a unei erori judiciare, în contradicție

cu dispozițiile legale și constituționale, concluzionează că acțiunea nu este

fondată întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de normele de drept pe

care s-a întemeiat acțiunea.

Prin decizia nr. 45

din 10 martie 1998 referitoare la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., sunt

constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în

text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3)

din Constituție, devenit după republicarea Constituției art. 52 alin. (3).

Sintagma „potrivit

legii” din art. 52 alin. (3) din Constituție se referă la întinderea răspunderii

patrimoniale a statului și nicidecum la înlăturarea răspunderii statului în

ipoteza unor cazuri ce constituie erori judiciare, considerente ce se mențin și

în speță.

Din prevederile art. 504

C. proc. pen., așa cum a fost interpretat de către Curtea Constituțională prin

decizia susmenționată, rezultă că această dispoziție legală instituie numai

competența legiuitorului de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile

judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.

În raport de această decizie,

în temeiul art. 67 – art. 69 din Legea nr. 304/2004, art. 998, 999, 1000 alin. (3)

C. civ., art. 35 din Decretul nr. 31/1954 și art. l din Constituția României, cu

referire la art. 504 C. proc. pen., recurentul este îndreptățit la plata de

daune materiale stabilite prin expertiza judiciară efectuată în cauză,

reprezentând veniturile de care a fost lipsit datorită acestui proces penal, fiind

în imposibilitate legală de a-și exercita profesia.

Răspunderea statului

subzistă și în cazul persoanelor care nu au fost condamnate, dacă s-a pronunțat

o hotărâre definitivă de achitare.

Art. 504 alin. (1) C.

proc. și art. 52 alin. (3) din Constituție, stabilesc atât debitorul obligației

de plată a daunelor în caz de eroare judiciară, care este statul, prin

instituția chemată în proces corespunzător prevederilor art. 506 alin. (3) C. proc.

pen., cât și ipotezele în care este atrasă răspunderea sa patrimonială.

C.E.D.O. a reținut,

în mod constant că, în cazurile de violare a dispozițiilor Convenției, sunt

întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul

material și moral produs victimei pe perioada unui proces nelegal.

Intentarea procesului

penal pentru fapte ce nu aveau legătură cu serviciul și care, în final, s-au

dovedit a nu fi reale, tocmai pentru a-i crea reclamantului prejudicii în plan

profesional, prin scopul urmărit de a fi suspendat din funcție, au avut

incontestabil grave consecințe asupra recurentului, vătămându-i sănătatea, onoarea,

creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional, aspecte care definesc

persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie criterii importante

și serioase de stabilire a daunelor solicitate în acest temei.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul invocă

nemotivarea deciziei de către instanța de apel, cât și motivarea

contradictorie, aspecte care nu pot subzista concomitent.

Verificând decizia

recurată din perspectiva acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că

instanța de apel a făcut o analiză de legalitate, precizând că aceasta se

limitează exclusiv la art. 504 C. proc. pen., astfel cum s-a invocat prin

cererea de apel. Instanța a precizat că cererea de chemare în judecată nu se

încadrează în cele două ipoteze prevăzute de acest articol, cât timp

reclamantul nu a fost arestat sau condamnat. A fost înlăturată apărarea

formulată în raport de decizia Curții Constituționale nr. 45/1998, deoarece

această decizie a analizat altă formă a art. 504 C. proc. pen., anterioară

formulării prezentei acțiunii.

Susținerea

recurentului potrivit căreia instanța de apel a constatat că reparația nu este

limitată la cazurile reglementate de art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

este o constatare eronată, pentru că nu există o astfel de apreciere în

considerentele deciziei recurate.

Față de motivarea instanței

de apel, expusă anterior în sinteză, Înalta Curte apreciază că aceasta permite

realizarea controlului de legalitate, astfel încât nu este incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește

criticile care susțin motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., se observă că nu s-a indicat care este actul juridic dedus

judecății care a fost interpretat greșit, putându-se deduce că acesta ar fi

sentința penală nr. 486/2005 a Judecătoriei Buftea, care dovedește, în opinia

recurentului, existența erorii judiciare.

Critica menționată se

subsumează de fapt art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece recurentul este

nemulțumit de modul de aplicare și interpretare a legii sub aspectul constatării

existenței unei erori judiciare săvârșită, în opinia sa, prin suspendarea

activității de executor judecătoresc, în temeiul art. 47 al Legii nr. 188/2000,

ca urmare a trimiterii sale în judecată.

Recurentul dorește ca

interpretarea art. 504 C. proc. pen., să se facă în mod extensiv, prin

includerea în domeniul de aplicare al acestui temei legal și a prejudiciului

produs ca urmare a măsurii dispuse asupra sa, aceea de suspendare din

activitate în perioada 23 decembrie 2003 – 19 ianuarie 2006.

În opinia

recurentului, o astfel de interpretare este posibilă, fiind susținută de considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 45/1998 în care a fost analizată

constituționalitatea art. 504 C. proc. pen., prin raportare la art. 52 alin.

(3) din Constituția României, revizuită.

Sub acest aspect,

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a considerat în mod corect că

situația recurentului nu poate fi încadrată în ipoteza art. 504 C. proc. civ.,

în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 19 februarie 2009, deoarece

acordarea de despăgubiri în temeiul art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se

poate realiza numai în două ipoteze: dacă reclamantul a fost privat de

libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal sau a fost condamnat în

primă instanță, apoi achitat, situații care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Prevederile art. 504

C. proc. pen., nu pot fi interpretate în mod extensiv prin raportare la

considerentele Deciziei nr. 45/1998 ale Curții Constituționale, deoarece

analiza de constituționalitate realizată de către instanța de contencios

constituțional a avut în vedere o altă formă a art. 504 C. proc. pen., formă

care nu mai producea efecte juridice la momentul sesizării instanței în acest

dosar, fiind modificată.

Prin urmare, aplicarea

în speța de față a considerentelor acestei decizii ar contraveni principiului

potrivit cu care legea nu poate ultraactiva, deci nici interpretarea Curții

Constituționale cu privire la texte legale modificate nu mai păstrează caracter

obligatoriu pentru instanțe.

Câtă vreme acțiunea a

fost analizată exclusiv prin prisma dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., iar

acesta nu este incident în cauză, pentru argumentele expuse anterior, Înalta

Curte consideră că în mod corect acțiunea a fost respinsă.

Recurentul a invocat

prin cererea de recurs aplicarea art. 998 și urm. C. civ., însă o astfel de

analiză nu se poate realiza în recurs, câtă vreme acțiunea a fost respinsă, iar

reclamantul nu a invocat acest aspect și pe calea apelului. Această critică nu

poate fi analizată în recurs, deoarece constituie o critică de nelegalitate

adusă omisso medio deciziei recurate.

Recurentul

menționează și încălcarea prevederilor C.E.D.O., fără a indica dreptul

fundamental încălcat și care anume dintre dispozițiile din legea națională ar

fi contrare prevederilor Convenției pentru a deveni incident art. 20 alin. (2) din

Constituția României, revizuită, conform căruia, dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne

conțin dispoziții mai favorabile.

Chiar

dacă art. 52 din Constituția României, privind dreptul persoanei vătămate de o

autoritate publică, stabilește că aceasta este îndreptățită să obțină

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și

repararea pagubei, aplicarea directă a prevederilor constituționale nu este

posibilă, deoarece Constituția face precizarea că limitele și condițiile și

exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar recurentul nu a

invocat care este legea organică încălcată.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul P.L.G. împotriva deciziei nr. 593/ A

din 2 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 29 iunie 2012.