ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6214/2010

Asupra recursului de față constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 6540 din 3 din 19

februarie 2009, reclamantul Birou Executor Judecătoresc L.P. a solicitat, în

contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și

S.R. prin M.F.P., obligarea pârâților la plata către reclamant a sumei de

827.930,25 lei, reprezentând prejudiciul material calculat pentru perioada de

doi ani și o lună de interzicere nelegală a desfășurării activității.

În motivarea acțiunii s-a arătat că

prin Rechizitoriul nr. 485/P/2003 Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a

trimis în judecată pe numitul P.L., iar prin sentința penală nr. 486 din 22

februarie 2005 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia penală nr. 249 din

17 februarie 2006 a Curții de Apel București, acesta a fost achitat pentru

toate capetele de acuzare.

Întrucât P.L.G. avea la acea dată

funcția de executor judecătoresc pe toată durata procesului penal i s-a

interzis, prin ordin al Ministrului Justiției, în temeiul art. 47 din Legea nr.

188/2000, exercitarea funcției și desfășurarea oricărei activități a B.E.J. L.P.

care să-i asigure mijloacele materiale necesare desfășurării legale a

activității, conservării și întreținerii patrimoniului.

Dispozițiile legale menționate (art. 47

din Legea nr. 188/2000) au fost modificate ulterior, în mod expres, prin art.

II

pct. 12 din O.U.G. 190/2005, astfel

cum au fost completate prin Legea nr. 332/2006, fapt ce reprezintă o

recunoaștere tacită a culpei S.R., prin puterea legislativă, în redactarea

nelegală a prevederilor art. 47, în forma inițială și care, coroborate cu

incompetența și reau-credință a organelor de cercetare penală și a procurorilor

care au instrumentat dosarul de urmărire penală au dus la crearea prejudiciului

ce face obiectul acestui demers, a apreciat reclamantul.

De asemenea, prin prisma hotărârilor

judecătorești pronunțate în cauză s-a dovedit că rechizitoriul a fost un act

profund netemeinic și în esența lui nelegal, iar consecințele sale, respectiv

interzicerea desfășurării activității B.E.J. L.P., i-a creat acestuia un

prejudiciu material în valoare de 827.930,25 lei, valoare ce urmează a fi

actualizată până la data plății efective, a mai susținut reclamantul.

Temeiul de drept al acțiunii indicat

de reclamant au fost dispozițiile art. 67 – art. 69 din Legea nr. 304/2004, art.

999, art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 35 din Decretul 31/1954 și art. 52 din

Constituția României. Totodată, reclamantul a menționat că prezenta acțiune a

fost formulată și în temeiul art. 504 C. proc. pen., însă instanțele de

judecată au respins în mod irevocabil acțiunea, ca inadmisibilă, întrucât s-a

considerat că obiectul cererii nu se încadra în prevederile dispozițiilor

legale referitoare la erori judiciare în materia penală.

Prin sentința nr. 790 din 22 mai 2009,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Analizând acțiunea din perspectiva

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., s-a reținut că reclamantul nu

îndeplinește condiția premisă de admisibilitate de a fi „persoană condamnată

ori privată de libertate”, întrucât persoana pretins condamnată pe nedrept este

P.L.G. și nu Biroul Executor Judecătoresc L.P.

De asemenea, s-a constatat că acțiunea

este inadmisibilă și cu privire la termenul de sesizare al instanței, prevăzut de

art. 506 C. proc. pen., fiind introdusă peste termenul de 18 luni de la data

rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanței

procurorului, în speță, hotărârea penală de achitare fiind definitivă lai 7

februarie 2006.

Analizând acțiunea și cu referire la

dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., tribunalul a reținut că numai S.R.,

ca urmare a unei condamnări de către o instanță internațională, se poate

îndrepta, într-o acțiune în regres împotriva persoanei vinovate care cu

rea-credință ori din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de

daune.

Prevederile art. 1000 alin. (3) C.

civ., nu sunt nici ele aplicabile în speță, întrucât între procurori și

instituțiile la care funcționează nu există raporturi de prepușenie.

Răspunderea procurorilor poate fi

angajată fie pe cale administrativă, potrivit Regulamentului, fie în condițiile

art. 507 C. proc. pen., astfel cum s-a analizat.

Totodată, tribunalul a apreciat și că

reclamantului nu îi este încălcat dreptul de acces la o instanță, potrivit art.

6 paragraf 1 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. recunoscând statelor dreptul de a

stabili baza legală a unei acțiuni și termene limită de introducere.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul

a formulat apel, respins, ca nefondat, prin decizia nr. 504/ A din 19 octombrie

2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și familie.

Reclamantul a criticat sentința primei

instanțe, apreciind că excepția inadmisibilității este nefondată în raport cu

decizia Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 prin care s-a

constatat că dispozițiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen., sunt

constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de

text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Invocând considerentele acestei

decizii ca având aplicabilitate și în speța de față, reclamantul a arătat că art.

504 C. proc. pen., restrânge la două situații posibilitatea acordării de

despăgubiri victimelor unor erori judiciare, și anume când persoana condamnată

nu a săvârșit fapta imputată sau aceasta nu există, în timp ce soluția

constituțională prevăzută de art. 52 alin. (3), în concordanță cu art. 3 din

protocolul nr. 7 la C.E.D.O., instituie răspunderea patrimonială a statului

pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară săvârșită în procesele

penale.

Din dispozițiile constituționale

rezultă că principiul responsabilității statului față de persoanele care au

suferit din cauza unei erori judiciare săvârșită în procesele penale trebuie

aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, iar sintagma „potrivit legii”

din art. 52 alin. (3) din Constituție se referă la stabilirea modalităților și

condițiilor în care urmează a se face angajarea răspunderii pentru plata

despăgubirilor cuvenite și nu la înlăturarea răspunderii statului în ipoteza

unor cazuri ce constituie erori judiciare. Cu alte cuvinte, a apreciat

reclamantul, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu

ar putea alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.

Având în vedere faptul că B.E.J. P.L.G.

nu a fost parte în procesul penal, însă această eroare judiciară a determinat

suspendarea activității acestui contribuabil, lipsindu-l de prerogativa

desfășurării unei activități aducătoare de venituri, reclamantul a considerat,

în raport cu cele arătate, că excepția inadmisibilității este nefondată.

Instanța de apel a respins apelul

astfel cum a fost motivat, apreciind că prima instanță a statuat corect, în

considerarea principiului disponibilității procesului civil, că acțiunea este

inadmisibilă.

Dispozițiile legale incidente în speță

sunt în acord cu prevederile constituționale, astfel încât nu se poate spune că

dreptul la despăgubire nu este efectiv. Este, însă, necesar ca formularea

acțiunii să îndeplinească anumite cerințe pe care legile speciale le impun, și

anume, potrivit cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen., existența unei hotărâri

definitive de condamnare și a unei hotărâri definitive de achitare pentru

aceeași faptă, iar acțiunea în pretenții să fie îndreptată împotriva statului,

în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.

Aceste cerințe nu sunt întrunite în

cauză, a mai reținut instanța de apel.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, reclamantul a declarat prezentul recurs.

Invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurentul a apreciat hotărârea instanței de apel netemeinică

și nelegală și a invocat cu titlu de motive de recurs criticile formulate în

apel, astfel cum acestea au fost redate în precedent.

Analizând recursul, Înalta Curte va

constata următoarele:

Obiectul unei cereri de recurs este

reprezentat de decizia instanței de apel, sub aspectul neegalității acesteia.

Motivarea recursului presupune

arătarea cu claritate a acelor critici care, încadrabile fiind motivelor de

recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt de natură a

evidenția nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, un recurs nu poate fi

socotit motivat decât atunci când motivația sa se află în legătură cu hotărârea

atacată, constituindu-se Într-o critică totală sau parțială a acesteia.

În speță, recurentul nu a formulat

critici referitoare la modul de judecată al instanței de apel.

După cum rezultă, în mod

incontestabil, din parcurgerea filelor din dosarul de recurs, respectiv filelor

2 și 3 din dosarul de apel, recurentul a reiterat

ad litteram

cererea de

apel cu titlu de motive de recurs.

Așa fiind, susținerile invocate sunt

străine de considerentele deciziei atacate, întrucât nu arata, în concret, în

ce constau greșelile săvârșite de instanța de apel supuse analizei instanței

superioare.

Nemulțumirea recurentului față de

soluție și simpla afirmație în sensul că decizia este nelegală nu se pot

constitui în critici ale acelei decizii și nu echivalează cu motivarea căii de

atac.

În consecință, față de dispozițiile art.

302 alin. (l) lit. c) și art. 306 alin. (l) C. proc. civ., raportate la

prevederile art. 304 C. proc. civ., constatând că așa-numitele motive de recurs

sunt de fapt motivele din apel, analizate deja de instanța anterioară, se va

constata nulitatea căii de atac astfel exercitată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul Biroul Executorului Judecătoresc P.L.G. împotriva deciziei nr. 504/

A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 noiembrie 2010.