ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6214/2010

Asupra recursului de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 6540 din 3 din 19 februarie 2009, reclamantul Birou Executor Judecătoresc L.P. a solicitat, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și S.R. prin M.F.P., obligarea pârâților la plata către reclamant a sumei de 827.930,25 lei, reprezentând prejudiciul material calculat pentru perioada de doi ani și o lună de interzicere nelegală a desfășurării activității. În motivarea acțiunii s-a arătat că prin Rechizitoriul nr. 485/P/2003 Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a trimis în judecată pe numitul P.L., iar prin sentința penală nr. 486 din 22 februarie 2005 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia penală nr. 249 din 17 februarie 2006 a Curții de Apel București, acesta a fost achitat pentru toate capetele de acuzare.

Întrucât P.L.G. avea la acea dată funcția de executor judecătoresc pe toată durata procesului penal i s-a interzis, prin ordin al Ministrului Justiției, în temeiul art. 47 din Legea nr. 188/2000, exercitarea funcției și desfășurarea oricărei activități a B.E.J. L.P. care să-i asigure mijloacele materiale necesare desfășurării legale a activității, conservării și întreținerii patrimoniului. Dispozițiile legale menționate (art. 47 din Legea nr. 188/2000) au fost modificate ulterior, în mod expres, prin art. II pct. 12 din O.U.G.

190/2005, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 332/2006, fapt ce reprezintă o recunoaștere tacită a culpei S.R., prin puterea legislativă, în redactarea nelegală a prevederilor art. 47, în forma inițială și care, coroborate cu incompetența și reau-credință a organelor de cercetare penală și a procurorilor care au instrumentat dosarul de urmărire penală au dus la crearea prejudiciului ce face obiectul acestui demers, a apreciat reclamantul. De asemenea, prin prisma hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză s-a dovedit că rechizitoriul a fost un act profund netemeinic și în esența lui nelegal, iar consecințele sale, respectiv interzicerea desfășurării activității B.E.J. L.P., i-a creat acestuia un prejudiciu material în valoare de 827.930,25 lei, valoare ce urmează a fi actualizată până la data plății efective, a mai susținut reclamantul.

Temeiul de drept al acțiunii indicat de reclamant au fost dispozițiile art. 67 – art. 69 din Legea nr. 304/2004, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 35 din Decretul 31/1954 și art. 52 din Constituția României. Totodată, reclamantul a menționat că prezenta acțiune a fost formulată și în temeiul art. 504 C. proc. pen., însă instanțele de judecată au respins în mod irevocabil acțiunea, ca inadmisibilă, întrucât s-a considerat că obiectul cererii nu se încadra în prevederile dispozițiilor legale referitoare la erori judiciare în materia penală. Prin sentința nr. 790 din 22 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Analizând acțiunea din perspectiva dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen., s-a reținut că reclamantul nu îndeplinește condiția premisă de admisibilitate de a fi „persoană condamnată ori privată de libertate”, întrucât persoana pretins condamnată pe nedrept este P.L.G. și nu Biroul Executor Judecătoresc L.P. De asemenea, s-a constatat că acțiunea este inadmisibilă și cu privire la termenul de sesizare al instanței, prevăzut de art. 506 C. proc. pen., fiind introdusă peste termenul de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată sau a ordonanței procurorului, în speță, hotărârea penală de achitare fiind definitivă lai 7 februarie 2006. Analizând acțiunea și cu referire la dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., tribunalul a reținut că numai S.R., ca urmare a unei condamnări de către o instanță internațională, se poate îndrepta, într-o acțiune în regres împotriva persoanei vinovate care cu rea-credință ori din gravă neglijență, a provocat situația generatoare de daune.

Prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., nu sunt nici ele aplicabile în speță, întrucât între procurori și instituțiile la care funcționează nu există raporturi de prepușenie. Răspunderea procurorilor poate fi angajată fie pe cale administrativă, potrivit Regulamentului, fie în condițiile art. 507 C. proc. pen., astfel cum s-a analizat. Totodată, tribunalul a apreciat și că reclamantului nu îi este încălcat dreptul de acces la o instanță, potrivit art. 6 paragraf 1 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. recunoscând statelor dreptul de a stabili baza legală a unei acțiuni și termene limită de introducere. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat apel, respins, ca nefondat, prin decizia nr. 504/ A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Reclamantul a criticat sentința primei instanțe, apreciind că excepția inadmisibilității este nefondată în raport cu decizia Curții Constituționale nr. 45 din 10 martie 1998 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen., sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Invocând considerentele acestei decizii ca având aplicabilitate și în speța de față, reclamantul a arătat că art. 504 C. proc.

pen., restrânge la două situații posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor unor erori judiciare, și anume când persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputată sau aceasta nu există, în timp ce soluția constituțională prevăzută de art. 52 alin. (3), în concordanță cu art. 3 din protocolul nr. 7 la C.E.D.O., instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară săvârșită în procesele penale.

Din dispozițiile constituționale rezultă că principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare săvârșită în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, iar sintagma „potrivit legii” din art. 52 alin. (3) din Constituție se referă la stabilirea modalităților și condițiilor în care urmează a se face angajarea răspunderii pentru plata despăgubirilor cuvenite și nu la înlăturarea răspunderii statului în ipoteza unor cazuri ce constituie erori judiciare. Cu alte cuvinte, a apreciat reclamantul, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă.

Având în vedere faptul că B.E.J. P.L.G. nu a fost parte în procesul penal, însă această eroare judiciară a determinat suspendarea activității acestui contribuabil, lipsindu-l de prerogativa desfășurării unei activități aducătoare de venituri, reclamantul a considerat, în raport cu cele arătate, că excepția inadmisibilității este nefondată. Instanța de apel a respins apelul astfel cum a fost motivat, apreciind că prima instanță a statuat corect, în considerarea principiului disponibilității procesului civil, că acțiunea este inadmisibilă. Dispozițiile legale incidente în speță sunt în acord cu prevederile constituționale, astfel încât nu se poate spune că dreptul la despăgubire nu este efectiv.

Este, însă, necesar ca formularea acțiunii să îndeplinească anumite cerințe pe care legile speciale le impun, și anume, potrivit cu dispozițiile art. 504 C. proc. pen., existența unei hotărâri definitive de condamnare și a unei hotărâri definitive de achitare pentru aceeași faptă, iar acțiunea în pretenții să fie îndreptată împotriva statului, în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege. Aceste cerințe nu sunt întrunite în cauză, a mai reținut instanța de apel. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul a declarat prezentul recurs. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a apreciat hotărârea instanței de apel netemeinică și nelegală și a invocat cu titlu de motive de recurs criticile formulate în apel, astfel cum acestea au fost redate în precedent.

Analizând recursul, Înalta Curte va constata următoarele: Obiectul unei cereri de recurs este reprezentat de decizia instanței de apel, sub aspectul neegalității acesteia. Motivarea recursului presupune arătarea cu claritate a acelor critici care, încadrabile fiind motivelor de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii atacate. Prin urmare, un recurs nu poate fi socotit motivat decât atunci când motivația sa se află în legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se Într-o critică totală sau parțială a acesteia. În speță, recurentul nu a formulat critici referitoare la modul de judecată al instanței de apel. După cum rezultă, în mod incontestabil, din parcurgerea filelor din dosarul de recurs, respectiv filelor 2 și 3 din dosarul de apel, recurentul a reiterat ad litteram cererea de apel cu titlu de motive de recurs.

Așa fiind, susținerile invocate sunt străine de considerentele deciziei atacate, întrucât nu arata, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanța de apel supuse analizei instanței superioare. Nemulțumirea recurentului față de soluție și simpla afirmație în sensul că decizia este nelegală nu se pot constitui în critici ale acelei decizii și nu echivalează cu motivarea căii de atac. În consecință, față de dispozițiile art. 302 alin. (l) lit. c) și art. 306 alin. (l) C. proc. civ., raportate la prevederile art. 304 C. proc. civ., constatând că așa-numitele motive de recurs sunt de fapt motivele din apel, analizate deja de instanța anterioară, se va constata nulitatea căii de atac astfel exercitată.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul Biroul Executorului Judecătoresc P.L.G. împotriva deciziei nr. 504/ A din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2010.