ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4107/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20 iulie 2010, contestatorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat, în contradictoriu cu intimații I.M.E. și B.E.J. C.B.M., cerere de acordare a unui termen de grație, de suspendare a începerii executării silite, respectiv de suspendare provizorie. Contestatorul a arătat că prin somația din 08 februarie 2010, comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 09 februarie 2010, emisă în dosarul de executare al B.E.J. C.B.M., a fost înștiințat să se conformeze dispozitivului titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

A arătat și faptul că prin sentința civilă nr. 3347 din 05 mai 2010, a fost admisă contestația la executare formulată de către Ministerul Public, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr. 3358/302/2010 prin care s-a solicitat anularea tuturor actelor de executare silită, precum și constatarea existenței suspendării de drept a oricărei forme de executare. Ulterior, prin decizia civilă nr. 1068R din 12 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, a fost admis recursul declarat de către recurentul-reclamant, fiind modificată în tot sentința, în sensul respingerii contestației la executare ca neîntemeiată. În final, contestator faptul a solicitat acordarea unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa și stabilirea unor termene de plată eșalonată a acestei obligații în sensul art. 6 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 și O.U.G. nr. 11/2010. Prin sentința nr. 6896 din data de 08 septembrie 2011, Judecătoria Sector 5 București, secția a II-a civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând incidența dispozițiilor art. 6 alin. (2) raportat la art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.

Prin sentința civilă nr. 45 din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondată, cererea privind acordarea unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației, formulată de petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauza având ca obiect suspendarea executării sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 5397/2/2008. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că din motivele de fapt expuse nu rezultă, în concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-și poate realiza atribuțiile prevăzute de lege.

Cererea petentului-debitor rezultă din faptul că prin executarea silită asupra conturilor instituției, aceasta nu își mai poate îndeplini obligațiile de achitare a datoriilor către furnizori și acest lucru ar presupune blocarea activității Ministerului Public. Or, prin sintagma „motive temeinice” legiuitorul a înțeles să se refere la acele motive temeinice din cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, și anume executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituțiilor și autorităților publice. În prezenta cauză, creanța intimatului-creditor I.M.E. se întemeiază pe sentința civilă nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5397/2/2008, de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sentință devenită definitivă și irevocabilă și învestită cu formulă executorie.

Prin urmare, s-a apreciat că invocarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 nu este suficientă, în lipsa dovezilor din care să rezulte motivele temeinice pe care se întemeiază cererea de acordare a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate, ca neîntemeiate. Or, din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă niciun motiv temeinic pentru care petentul nu își poate executa obligația rezultată din conținutul titlului executoriu, acestea nereprezentând decât o corespondență purtată cu Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicitau fonduri bugetare ori pentru refuzul de viză al controlorului financiar delegat de Ministerului Finanțelor Publice.

S-a mai reținut și faptul că petentul-debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, care prevăd că: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca în termen de 6 luni să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”. De asemenea, nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligației prevăzută de dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit cărora: „în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit C. proc.

civ. și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.” Mai mult decât atât, petentul-debitor nu și-a îndeplinit nici obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002. Instanța a reținut și faptul că dispozițiile O.G. nr. 22/2002, care limitează dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aflate în patrimoniul instituției publice, în raport de procedura instituită de această ordonanță, încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. și ale art. 6 alin. (4) și (6) al O.G. nr. 22/2002, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 92/2011. La termenul din 05 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuția părților necompetența sa materială în judecarea recursului, în raport de competențele instituite prin lege pentru soluționarea cauzelor de natura celei de față. Se constată competența Curții de Apel București, în soluționarea recursului de față, având în vedere argumentele ce succed: Prin dispozițiile art. 1 ale O.U.G. nr. 75/2008 se stipula că cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G. nr. 27/2006 „privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției”, cu modificările și completările ulterioare sunt soluționate, în primă instanță, de Curțile de apel.

Corelativ, alin. (2) al textului prevedea că recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Curtea Constituțională a stabilit însă că atât dispozițiile art. 1, cât și cele ale art. 2 ale O.U.G. nr. 75/2008, contravin exigențelor art. 21 alin. (3) și respectiv art. 115 alin. (4) și (6) din Legea fundamentală, prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 constatându-se că acestea sunt neconstituționale.

Ca atare, s-a revenit la competențele anterioare edictării actului normativ mai sus citat, stabilite prin dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii - ce viza obligarea pârâților la plata actualizată în favoarea reclamanților a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică - respectiv la 20 septembrie 2007. În consecință, recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 441 din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel București, - titlul executoriu în cauză - a fost soluționat tot de către Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 5136/R din 14 iulie 2009. Cât privește cererea de față, ea ține de executarea silită, ultima fază a procesului civil, ulterioară recunoașterii judecătorești a dreptului afirmat prin acțiune.

Or, nu există niciun argument de lege lata ca în această etapă procesuală, menită să obțină realizarea hotărârii definitive, competențele să fie diferite față de cele care au fost stabilite pentru soluționarea fondului cauzei. Așa fiind, cum Curtea de apel a fost instanța care a soluționat calea extraordinară de atac în litigiul prin care s-a realizat efectiv dreptul subiectiv pretins, aceleiași instanțe îi revine și competența soluționării recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunțată în etapa executării silite, ca fază succesivă a procesului civil. În considerarea celor ce preced urmează a se declina competența soluționării recursului în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursul declarat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București împotriva sentinței nr. 45 din data de 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, la Curtea de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2012.