ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2266/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2266/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 3 mai 2012

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 36 din 9 septembrie

2011

a respins ca nefondată cererea privind

acordarea unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată a

obligației, formulată de petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu intimatul

creditor I.M.E. și cu BEJ C.B.M.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în principal, că prin somația nr. 173 din 8

februarie

2010

emisă în dosarul de

executare nr. 173/2009, Executorul Judecătoresc C.B.M. l-a somat pe debitorul

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească

creditorului I.M.E. drepturile bănești constând în sporul de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică câștigate în baza

titlului

executoriu reprezentat de sentința

civilă

nr.

441 din 12

decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

în dosarul nr. 5397/2/2008 precum și

cheltuielile

de executare ocazionate.

Ministerul Public

a formulat contestației de executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector

5 București sub nr. 3358/302/2010, solicitând anularea tuturor actelor de

executare silită începute în cauză și constatarea existenței suspendării de

drept a oricărei forme de executare.

Prin sentința

civilă

nr. 3347 din 5 mai 2010 pronunțată

în dosarul nr. 3358/302/2010, Judecătoria Sectorului 5 București a admis

contestația la executare formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și a anulat executarea

silită

începută de BEJ C.B.M.

Conform deciziei

civile nr. l068/R din 12 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a

III-A

civilă, a fost admis recursul

reclamantului

I.M.E.

și modificată în

tot sentința recurată în sensul respingerii contestației la executare, ca

neîntemeiată.

Petentul debitor

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 6

alin.

(1)

din O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată

ale

instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii.

Din motivele de

fapt expuse nu a rezultat în concret, care sunt motivele temeinice

din

cauza cărora petentul debitor nu-și

poate realiza atribuțiile prevăzute de lege.

Prin sintagma

„motive temeinice" legiuitorul a înțeles să se refere la acele împrejurări

din

cauza cărora debitorul nu își

poate îndeplini obligația

stabilită

în art. 1

alin. (1)

din

O.G. nr. 22/2002 și anume, executarea

creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina

instituțiilor

și autorităților publice.

In prezenta cauză

creanța intimatului creditor I.M.E. este întemeiată pe sentința

civilă

nr. 441 din 12 decembrie 2008

pronunțată în dosarul nr. 5397/2/2008 de Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

sentință devenită definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie.

Având în vedere

caracterul de titlu executoriu al sentinței expuse anterior, care se încadrează

în dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cererea de acordare a

unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate devine

neîntemeiată.

Petentul debitor

nu a administrat

nicio

probă din care

să rezulte îndeplinirea obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (2)

din O.G. nr. 22/2002, mai ales că nu și-a îndeplinit nici

obligațiile

care se regăsesc la art. 4

din

același act normativ.

Chiar dacă

dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul între

capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 au

creat o excepție pentru cazul în care instituția bugetară, în speță Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă

Înalta

Curte

de Casație și Justiție, avea obligația să depună toate măsurile ce se impuneau,

inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite

prin titluri executorii.

Împotriva sentinței

civile nr. 36/9 septembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția

a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

a promovat recurs petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție care a criticat această hotărâre

judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în temeiul art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei

atacate și admiterea cererii așa cum a fost formulată, respectiv acordarea unui

termen de grație pentru obligația de plată stabilită, precum și stabilirea unor

termene de plată eșalonate în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cu

respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009 aprobată prin Legea

nr. 230/2011.

Astfel, O.G. nr.

22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, coroborată cu O.U.G.

nr.71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, respectă toate

garanțiile procesuale conținute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, inclusiv art. 6, cât și de Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Este real că s-a

statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dreptul bănesc

recunoscut printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă edictarea O.G. nr.

22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cât și a O.U.G. nr. 71/2009,

așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, constituie măsuri de garantare

a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind,

o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize

financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare a

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Deci, nu poate fi

vorba de o eventuală ingerință din partea

statului

în dreptul de proprietate al creditorului în sensul

art. 1

din Protocolul 1 Ia Convenție, în

condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a

Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1

din

Protocolul adițional la Convenție,

poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin

economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnalare o

anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a

Drepturilor Omului, totodată, privarea de un bun trebuind să fie proporțională

cu scopul urmărit.

În acest sens,

s-a statuat că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este

discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva

Italiei,

2000), anume dacă încalcă

principiul legalității.

Înalta Curte,

analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la

criticile

aduse de recurentul Ministerul

Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru

următoarele considerente.

Potrivit cererii

de chemare în judecată, petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție,

a solicitat în contradictoriu cu BEJ C.B.M. și creditorul I.M.E., în temeiul

art. 1 și 6

alin.

(1), (4), (5) și (6),

art. 7

din

O.G. nr. 22/2002 astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 90/2011 raportat la art. 1 alin. (1) și (2)

din O.U.G. nr.

113/2010

cu aplicarea

art. 17 din Legea nr. 146 1997 republicată, acordarea unui termen de grație, de

suspendare a începerii executării silite, respectiv de suspendare provizorie în

ceea ce privește executarea

silită

începută în baza sentinței

civile

nr. 441 din 12

decembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 5397/2/2008.

De remarcat că

prin sentința civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, devenită irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâților la plata către

reclamantul I.M.E. a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în

procent de 50% calculat la indemnizația sau salariul de bază brut lunar de

încadrare, începând cu luna august 2004 la zi și în continuare lunar, corespunzător

perioadei lucrate electiv, actualizat cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la data plătii efective.

In materia

executării

silite

sunt aplicabile

dispozițiile

art. 371 alin. (1) C. proc.

civ. care reglementează că orice obligație stabilită prin hotărârea unei instanțe

sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

Amplu documentat,

bine argumentat și prin aplicarea corectă a cadrului legal în speță, instanța

de fond a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 1

alin. (1)

din O.G. nr. 22/2002 care menționează că toate

creanțele stabilite prin

titluri

executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din

sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de

la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Debitorul nu a

făcut dovada că a întreprins demersurile necesare și nici depunerea de

diligente pentru a-și îndeplini cu bună credință obligațiile care au fost

instituite prin titlul executoriu analizat anterior.

Jurisprudența CEDO

vizează și protecția punerii în executare a hotărârilor judecătorești, statuând

că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și

executarea efectivă a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, prin

aceea că într-un stat care respectă preeminența dreptului acestea nu pot rămâne

tară efect în defavoarea uneia din părți. Astfel s-a reținut că există

obligația pozitivă a statului și a instituțiilor publice de a se „plia" la

hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care au fost obligate

la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane, care a

obținut o creanță contra statului, sau contra unei instituții publice, în urma

unei proceduri judiciare, să trebuiască să inițieze procedura executării pentru

satisfacerea creanței sale. (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8415/02,

paragraful 19, 27 mai 2004).

Pentru aceste

rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

civile

nr. 36 din 9 septembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nefiind îndeplinită nici o cerință

din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA

CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 36 din 9 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 3 mai 2012.