ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7333/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 martie

2012 la Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, petentul debitor Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat în

contradictoriu cu intimații creditori A.G., A.M.Ș., B.M., B.A., C.N., C.S.,

D.C.E., D.M.V., M.D.S., N.M., O.N.R., P.O.R., P.I., S.A., Ș.E. și V.M.A.

suspendarea provizorie și suspendarea continuării executării silite, respectiv

de acordare a unui termen de grație în Dosarul de executare nr. 1082/2009.

În motivarea cererii

petentul a arătat că prin somația din 20 martie 2009 B.E.J.A. „G.D. și G.L.” a

somat debitorul să se conformeze dispozitivului titlului executoriu reprezentat

de Sentința civilă nr. 491 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, în Dosarul nr. 5623/2/2008 și să achite creditorilor

contravaloarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică

pentru perioada octombrie 2004 la zi și în continuare, lunar, ținând seama de

data angajării fiecărui reclamant și de perioada efectiv lucrată.

Petentul a mai arătat

că trebuie avută în vedere situația excepțională în care statul se confruntă cu

o lipsă generală și substanțială de resurse financiare publice, care îl pun în

situația de a asigura doar minimumul necesar pentru funcționarea serviciilor

publice esențiale, precum justiția și în care nu mai există posibilitatea reală

de a plăti obligații de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin

hotărâri judecătorești.

S-a mai arătat că

cererile deduse judecății îndeplinesc cerința urgenței și a existenței

împrejurărilor speciale, conform legii și sunt dovedite.

Imposibilitatea de

plată a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale restante în temeiul

unor hotărâri judecătorești rezultă și din Legea nr. 329/2009, care dispunea că

în vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situația de

criză economică în perioada octombrie - decembrie 2009 conducătorii

autorităților și instituțiilor publice, indiferent de modul de finanțare au

obligația de a diminua cheltuielile de personal în medie cu 15,5%.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul că ar stabili

în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor,

art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenție conferind o marjă de

apreciere.(Immobiliare Safi contra Italiei, Saggio contra Italiei).

În cauză s-a formulat

contestație la executare.(Judecătoria sector 5, Dosar nr. 3963/302/2009).

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 1, art. 6 alin. (1), (2), (4), (5) și (6), art. 7

din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011

raportat la art. 1, alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin

Legea nr. 230/2011.

Prin Decizia nr. 11

din 9 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut în esență că art. 6 alin. (1) din O.G. nr.

22/2002, modificată prin Legea nr. 92/2011, face referire la existența unor

motive temeinice în vederea acordării termenului de grație, care sunt la

aprecierea judecătorului.

Prin Decizia nr.

1/2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece

recursul în interesul legii, a respins recursul în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr.

71/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr. 18/2010 și O.U.G. nr. 45/2010

în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect

acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Procedura de

executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă o parte a procesului civil,

astfel că instanțele sunt ținute a observa că și în privința acesteia sunt

antrenate toate garanțiile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Instanțele de

judecată au posibilitatea de a efectua o analiză nemijlocită a compatibilității

dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009 cu exigențele art.

6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și cu art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție în raport de situația particulară a

fiecărei spețe.

În ce privește

susținerea referitoare la blocarea activității Ministerului Public, nu au fost

depuse dovezi.

Împotriva acestei

sentințe Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs.

În motivarea

recursului s-a susținut în esență că în mod greșit prima instanță a respins

cererea având în vedere că suspendarea legală a oricăror forme de executare și

eșalonarea plății creanțelor rezultate din hotărâri judecătorești prevăzute de

O.U.G. nr. 71/2009 și acordarea unui termen de grație conform prevederilor art.

6 din O.G. nr. 22/2002 reprezintă instituții juridice distincte, având cauze

juridice, modalități de aplicare și scopuri diferite, astfel că o eventuală

intercondiționare sau coroborare a acestora nu poate avea ca efect excluderea

reciprocă de la aplicare.

S-a mai arătat că

prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 și 6 din

O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 92/2011 în ceea ce

privește cauza cererii de chemare în judecată, existența motivelor temeinice,

cerința urgenței și îndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste texte de lege

pentru existența și aplicarea măsurilor solicitate.

Recurentul a mai

arătat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art.

6 și 1 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 92/2011,

astfel că suspendarea de drept și eșalonarea prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 nu

sunt de natură a înlătura finalitatea instituției termenului de grație și de

plată eșalonată a obligației bănești.

Existența pe rol a

unei contestații la executare nu poate constitui motiv de respingere a cererii

privind suspendarea continuării executării silite până la soluționarea prin

hotărâre definitivă și irevocabilă a cererii principale constând în acordarea

termenului de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonate.

Examinând recursul în

raport de excepția de necompetență materială invocată din oficiu, a cărei

analiză este prioritară față de aspectele de fond ale recursului, Înalta Curte

va admite excepția și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel București pentru următoarele considerente.

Prin dispozițiile

art. I ale O.U.G. nr. 75/2008 se stipula că cererile având ca obiect acordarea

unor drepturi salariale formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G. nr.

27/2006 „privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor

și altor categorii de personal din sistemul justiției” cu modificările și

completările ulterioare sunt soluționate în primă instanță de curțile de apel.

Corelativ, alin. (2)

al textului prevedea că recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate în

primă instanță de curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Curtea

Constituțională a stabilit însă că atât dispozițiile art. I cât și cele ale

art. II ale O.U.G. nr. 75/2008 contravin exigențelor art. 21 alin. (3) și art.

115 alin. (4) și (6) din Constituție și prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie

2009 s-a constatat că acestea sunt neconstituționale, situație în care s-a

revenit la competențele anterioare.

Cât privește cererea

de față, ea ține de executarea silită, ultima fază a procesului civil,

ulterioară recunoașterii judecătorești a dreptului pretins prin acțiune.

Or, nu există nici un

argument de lege lata ca în această etapă procesuală, menită să obțină

realizarea hotărârii definitive, competențele să fie diferite față de cele

stabilite pentru soluționarea fondului pricinii.

Așa fiind, cum Curtea

de Apel a fost instanța care a soluționat calea extraordinară de atac a

litigiului prin care s-a realizat efectiv dreptul subiectiv pretins, aceleiași

instanțe îi revine și competența soluționării recursului declarat împotriva

unei hotărâri pronunțată în etapa executării silite, ca fază succesivă a

procesului civil.

În consecință, Înalta

Curte va declina competența soluționării recursului în favoarea Curții de Apel

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de

soluționare a recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Deciziei civile nr. 11 din 9

aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în favoarea Curții de Apel

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS