ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7333/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2012 la Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat în contradictoriu cu intimații creditori A.G., A.M.Ș., B.M., B.A., C.N., C.S., D.C.E., D.M.V., M.D.S., N.M., O.N.R., P.O.R., P.I., S.A., Ș.E. și V.M.A. suspendarea provizorie și suspendarea continuării executării silite, respectiv de acordare a unui termen de grație în Dosarul de executare nr. 1082/2009. În motivarea cererii petentul a arătat că prin somația din 20 martie 2009 B.E.J.A.

„G.D. și G.L.” a somat debitorul să se conformeze dispozitivului titlului executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 491 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 5623/2/2008 și să achite creditorilor contravaloarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada octombrie 2004 la zi și în continuare, lunar, ținând seama de data angajării fiecărui reclamant și de perioada efectiv lucrată.

Petentul a mai arătat că trebuie avută în vedere situația excepțională în care statul se confruntă cu o lipsă generală și substanțială de resurse financiare publice, care îl pun în situația de a asigura doar minimumul necesar pentru funcționarea serviciilor publice esențiale, precum justiția și în care nu mai există posibilitatea reală de a plăti obligații de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri judecătorești. S-a mai arătat că cererile deduse judecății îndeplinesc cerința urgenței și a existenței împrejurărilor speciale, conform legii și sunt dovedite.

Imposibilitatea de plată a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale restante în temeiul unor hotărâri judecătorești rezultă și din Legea nr. 329/2009, care dispunea că în vederea încadrării în constrângerile bugetare determinate de situația de criză economică în perioada octombrie - decembrie 2009 conducătorii autorităților și instituțiilor publice, indiferent de modul de finanțare au obligația de a diminua cheltuielile de personal în medie cu 15,5%. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate fi interpretată în sensul că ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor, art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 1 la Convenție conferind o marjă de apreciere.(Immobiliare Safi contra Italiei, Saggio contra Italiei).

În cauză s-a formulat contestație la executare.(Judecătoria sector 5, Dosar nr. 3963/302/2009). În drept au fost invocate dispozițiile art. 1, art. 6 alin. (1), (2), (4), (5) și (6), art. 7 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 raportat la art. 1, alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011. Prin Decizia nr. 11 din 9 aprilie 2012 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut în esență că art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 92/2011, face referire la existența unor motive temeinice în vederea acordării termenului de grație, care sunt la aprecierea judecătorului.

Prin Decizia nr. 1/2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, a respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009, modificată și completată prin O.U.G. nr. 18/2010 și O.U.G. nr. 45/2010 în procedura de executare silită a titlurilor executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă o parte a procesului civil, astfel că instanțele sunt ținute a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanțele de judecată au posibilitatea de a efectua o analiză nemijlocită a compatibilității dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009 cu exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție în raport de situația particulară a fiecărei spețe. În ce privește susținerea referitoare la blocarea activității Ministerului Public, nu au fost depuse dovezi. Împotriva acestei sentințe Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs. În motivarea recursului s-a susținut în esență că în mod greșit prima instanță a respins cererea având în vedere că suspendarea legală a oricăror forme de executare și eșalonarea plății creanțelor rezultate din hotărâri judecătorești prevăzute de O.U.G.

nr. 71/2009 și acordarea unui termen de grație conform prevederilor art. 6 din O.G. nr. 22/2002 reprezintă instituții juridice distincte, având cauze juridice, modalități de aplicare și scopuri diferite, astfel că o eventuală intercondiționare sau coroborare a acestora nu poate avea ca efect excluderea reciprocă de la aplicare. S-a mai arătat că prima instanță a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1 și 6 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 92/2011 în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, existența motivelor temeinice, cerința urgenței și îndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste texte de lege pentru existența și aplicarea măsurilor solicitate.

Recurentul a mai arătat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 și 1 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată de Legea nr. 92/2011, astfel că suspendarea de drept și eșalonarea prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt de natură a înlătura finalitatea instituției termenului de grație și de plată eșalonată a obligației bănești. Existența pe rol a unei contestații la executare nu poate constitui motiv de respingere a cererii privind suspendarea continuării executării silite până la soluționarea prin hotărâre definitivă și irevocabilă a cererii principale constând în acordarea termenului de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonate.

Examinând recursul în raport de excepția de necompetență materială invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale recursului, Înalta Curte va admite excepția și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București pentru următoarele considerente. Prin dispozițiile art. I ale O.U.G. nr. 75/2008 se stipula că cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G. nr. 27/2006 „privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției” cu modificările și completările ulterioare sunt soluționate în primă instanță de curțile de apel.

Corelativ, alin. (2) al textului prevedea că recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Curtea Constituțională a stabilit însă că atât dispozițiile art. I cât și cele ale art. II ale O.U.G. nr. 75/2008 contravin exigențelor art. 21 alin. (3) și art. 115 alin. (4) și (6) din Constituție și prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 s-a constatat că acestea sunt neconstituționale, situație în care s-a revenit la competențele anterioare. Cât privește cererea de față, ea ține de executarea silită, ultima fază a procesului civil, ulterioară recunoașterii judecătorești a dreptului pretins prin acțiune. Or, nu există nici un argument de lege lata ca în această etapă procesuală, menită să obțină realizarea hotărârii definitive, competențele să fie diferite față de cele stabilite pentru soluționarea fondului pricinii.

Așa fiind, cum Curtea de Apel a fost instanța care a soluționat calea extraordinară de atac a litigiului prin care s-a realizat efectiv dreptul subiectiv pretins, aceleiași instanțe îi revine și competența soluționării recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunțată în etapa executării silite, ca fază succesivă a procesului civil. În consecință, Înalta Curte va declina competența soluționării recursului în favoarea Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Deciziei civile nr. 11 din 9 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în favoarea Curții de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS