ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2264/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2264/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 3 mai 2012

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin sentința

civilă

nr. 33 din 9 septembrie

2011

a respins

ca nefondată cererea privind acordarea unui termen de grație și stabilirea unor

termene de plată eșalonată a obligației, formulată de petentul-debitor

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție

în contradictoriu cu intimatul

creditor S.L. și cu BEJ C.B.M.

In fundamentarea

acestei

soluții,

prima instanță a

reținut, în principal, că prin somația nr. 173 din 8 februarie 2010 emisă în

dosarul de executare nr. 173/2009, Executorul judecătoresc C.B.M. l-a somat pe

debitorul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să

plătească creditorului S.L. următoarele sume:

- 138.442 lei

reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada

august 2004 - august 2009 și

- 7140 lei

cheltuieli de executare.

Ministerul Public

a formulat contestație la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului

5 București sub nr. 2874/302/2010 solicitând anularea tuturor actelor de

executare

silită

începute în cauză și

constatarea existenței suspendării de drept a oricărei forme de executare, iar

acest demers

juridic

a fost respins

prin sentința

civilă

nr. 4991 din 2

iulie

civilă

din

17 iunie

2011

Tribunalul București,

secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul

Public.

Petentul debitor

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 6

alin.

(1)

din O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale

instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Din motivele de

fapt expuse nu a rezultat în concret, care sunt motivele temeinice din cauza

cărora petentul debitor nu-și poate realiza atribuțiile prevăzute de lege.

Prin sintagma

„motive temeinice" legiuitorul a înțeles să se refere la acele împrejurări

din

cauza cărora debitorul nu își

poate îndeplini obligația stabilită în

art.

1

alin. (1)

din

O.G. nr. 22/2002 și anume, executarea

creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina

instituțiilor

și autorităților publice.

In prezenta cauză

creanța intimatului creditor S.L. este întemeiată pe sentința

civilă

nr.

441 din 12

decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5397/2/2008 de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, sentință devenită definitivă și

irevocabilă, investită cu formulă executorie.

Având în vedere

caracterul de

titlu

executoriu al

sentinței expuse anterior, care se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1)

din O.G. nr. 22/2002, cererea de acordare a unui termen de grație sau/și

stabilirea unor termene de plată eșalonate devine neîntemeiată.

Petentul debitor

nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor

prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, mai ales că nu

și-a îndeplinit nici

obligațiile

care se regăsesc la art. 4 din același act normativ.

Chiar dacă

dispozițiile art. 47

din

Legea nr.

500/2002 interzic transferul între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4

alin. (2)din O.G. nr. 22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care

instituția bugetară, în speță Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, avea obligația să depună toate măsurile ce se

impuneau, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor

stabilite prin titluri executorii.

Împotriva

sentinței civile nr. 33 din 9 septembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, a promovai recurs petentul debitor Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă

Înalta

Curte

de Casație și Justiție care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate

și netemeinicie, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și admiterea cererii așa cum a

fost formulată, respectiv acordarea unui termen de grație pentru obligația de

plată stabilită, precum și stabilirea unor termene de plată eșalonate în sensul

art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cu respectarea dispozițiilor imperative

ale O.U.G. nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Astfel, O.G. nr.

22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, coroborată cu O.U.G.

nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, respectă toate

garanțiile procesuale conținute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, inclusiv art. 6, cât și de Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Este real că s-a

statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dreptul bănesc

recunoscut printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă edictarea O.G. nr.

22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cât și a O.U.G. nr.

71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, constituie măsuri de

garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul

Convenției, fiind, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în

condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o

eventuală încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Deci, nu poate fi

vorba de o eventuală ingerință din partea statului în dreptul de proprietate al

creditorului în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în

condițiile

în care, potrivit

jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un

bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută

pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce

este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere

întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului.

totodată, privarea de un bun trebuind să fie proporțională cu scopul urmărit.

În acest sens,

s-a statuat că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este

discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei,

2000), anume dacă încalcă principiul legalității.

Înalta Curte,

analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la

criticile

aduse de recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru

următoarele considerente.

Potrivit cererii

de chemare în judecată, petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție,

a solicitat în contradictoriu cu BEJ C.B.I. și creditorul S.L., în temeiul art.

1 și ar. 6 alin. (1), (4), (5) și (6), art. 7 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 90/2011 raportat la art. 1 alin. (1) și (2) din

O.U.G. nr.

1

13/2010 cu aplicarea

art. 17

din Legea nr.146/1997

republicată,

acordarea unui termen de grație, de suspendare a începerii executării silite,

respectiv de suspendare provizorie în ceea ce privește executarea

silită

începută în baza sentinței civile

nr. 441 din 12

decembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 5397/2/2008.

De remarcat că

prin sentința

civilă

nr. 441 din 12

decembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, devenită

irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamantul S.L. a

sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat Ia

indemnizația sau salariul de bază brut lunar de încadrare, începând cu luna

august 2004 la zi și în continuare lunar, corespunzător perioadei lucrate

efectiv, actualizat cu indicele de

inflație

de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.

In materia

executării

silite

sunt aplicabile

dispozițiile art. 371 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează că orice

obligație stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se

aduce la îndeplinire de bunăvoie.

Amplu documentat,

bine argumentat și prin aplicarea corectă a cadrului legal în speță, instanța

de fond a dat eficiență

juridică

dispozițiilor

art. 1

alin. (1)

din

O.G. nr. 22/2002 care

menționează că toate creanțele stabilite

prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se

achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau,

după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată

respectivă.

Debitorul nu a

tăcut dovada că a întreprins demersurile necesare și nici depunerea de

diligente pentru a-și îndeplini cu bună credință obligațiile care au fost

instituite prin titlul executoriu analizat anterior.

Jurisprudența

CEDO vizează și protecția punerii în executare a hotărârilor judecătorești,

statuând că dreptul la

justiție

garantat

de art. 6 protejează în egală măsură și executarea electivă a hotărârilor

judecătorești definitive și obligatorii, prin aceea că într-un stat care

respectă preeminența dreptului acestea nu pot rămâne tară efect în defavoarea

uneia din părți. Astfel s-a reținut că există obligația pozitivă a statului și

a

instituțiilor

publice de a se

„plia" la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care au

fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei

persoane, care a obținut o creanță contra statului. sau contra unei instituții

publice, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască să inițieze procedura

executării pentru satisfacerea creanței sale. (Cauza Metaxas împotriva Greciei,

Cererea nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004).

Pentru aceste

rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței

civile

nr. 33 din 9 septembrie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nefiind îndeplinită nici o

cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA

CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva

sentinței

civile

nr. 33 din 9

septembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VII-a

civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări s

ociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 3 mai 2012.