ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2264/2012

Ședința publică de la 3 mai 2012 Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 33 din 9 septembrie 2011 a respins ca nefondată cererea privind acordarea unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației, formulată de petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu intimatul creditor S.L. și cu BEJ C.B.M. In fundamentarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în principal, că prin somația nr. 173 din 8 februarie 2010 emisă în dosarul de executare nr. 173/2009, Executorul judecătoresc C.B.M.

l-a somat pe debitorul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească creditorului S.L. următoarele sume: - 138.442 lei reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada august 2004 - august 2009 și - 7140 lei cheltuieli de executare. Ministerul Public a formulat contestație la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr. 2874/302/2010 solicitând anularea tuturor actelor de executare silită începute în cauză și constatarea existenței suspendării de drept a oricărei forme de executare, iar acest demers juridic a fost respins prin sentința civilă nr. 4991 din 2 iulie 2010. De asemenea prin decizia civilă din 17 iunie 2011 Tribunalul București, secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public.

Petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Din motivele de fapt expuse nu a rezultat în concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-și poate realiza atribuțiile prevăzute de lege. Prin sintagma „motive temeinice" legiuitorul a înțeles să se refere la acele împrejurări din cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 și anume, executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituțiilor și autorităților publice.

In prezenta cauză creanța intimatului creditor S.L. este întemeiată pe sentința civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5397/2/2008 de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sentință devenită definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie. Având în vedere caracterul de titlu executoriu al sentinței expuse anterior, care se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cererea de acordare a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate devine neîntemeiată. Petentul debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.G.

nr. 22/2002, mai ales că nu și-a îndeplinit nici obligațiile care se regăsesc la art. 4 din același act normativ. Chiar dacă dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2)din O.G. nr. 22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care instituția bugetară, în speță Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, avea obligația să depună toate măsurile ce se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Împotriva sentinței civile nr. 33 din 9 septembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a promovai recurs petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și admiterea cererii așa cum a fost formulată, respectiv acordarea unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită, precum și stabilirea unor termene de plată eșalonate în sensul art. 6 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011. Astfel, O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, coroborată cu O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, respectă toate garanțiile procesuale conținute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv art. 6, cât și de Protocolul nr. 1 la Convenție. Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dreptul bănesc recunoscut printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, însă edictarea O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cât și a O.U.G.

nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție. Deci, nu poate fi vorba de o eventuală ingerință din partea statului în dreptul de proprietate al creditorului în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului.

totodată, privarea de un bun trebuind să fie proporțională cu scopul urmărit. În acest sens, s-a statuat că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000), anume dacă încalcă principiul legalității. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele considerente. Potrivit cererii de chemare în judecată, petentul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat în contradictoriu cu BEJ C.B.I.

și creditorul S.L., în temeiul art. 1 și ar. 6 alin. (1), (4), (5) și (6), art. 7 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 90/2011 raportat la art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 1 13/2010 cu aplicarea art. 17 din Legea nr.146/1997 republicată, acordarea unui termen de grație, de suspendare a începerii executării silite, respectiv de suspendare provizorie în ceea ce privește executarea silită începută în baza sentinței civile nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 5397/2/2008. De remarcat că prin sentința civilă nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, devenită irevocabilă, s-a dispus obligarea pârâților la plata către reclamantul S.L.

a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat Ia indemnizația sau salariul de bază brut lunar de încadrare, începând cu luna august 2004 la zi și în continuare lunar, corespunzător perioadei lucrate efectiv, actualizat cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective. In materia executării silite sunt aplicabile dispozițiile art. 371 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează că orice obligație stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Amplu documentat, bine argumentat și prin aplicarea corectă a cadrului legal în speță, instanța de fond a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002 care menționează că toate creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Debitorul nu a tăcut dovada că a întreprins demersurile necesare și nici depunerea de diligente pentru a-și îndeplini cu bună credință obligațiile care au fost instituite prin titlul executoriu analizat anterior. Jurisprudența CEDO vizează și protecția punerii în executare a hotărârilor judecătorești, statuând că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și executarea electivă a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, prin aceea că într-un stat care respectă preeminența dreptului acestea nu pot rămâne tară efect în defavoarea uneia din părți.

Astfel s-a reținut că există obligația pozitivă a statului și a instituțiilor publice de a se „plia" la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care au fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului. sau contra unei instituții publice, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cererea nr. 8415/02, paragraful 19, 27 mai 2004). Pentru aceste rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 33 din 9 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 33 din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări s ociale. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 3 mai 2012.