ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4436/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4436/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, petentul-debitor Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu

intimatul-creditor G.C. și BEJ C.B.M., a solicitat, conform dispozițiilor art.

6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

92/2011, suspendarea provizorie a executării sentinței civile nr. 441 din data

de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr.

5397/2/2008, până la soluționarea cererii de suspendare formulată potrivit

alin. (4) al art. 6 din O.G. nr. 22/2002, suspendarea continuării executării

silite, până la soluționarea, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a

cererii privind acordarea termenului de grație, precum și acordarea unui termen

de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa prin hotărârea

judecătorească a cărei executare silită se solicită și stabilirea unor termene

de plată eșalonată a acestei obligații, în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr.

22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea

dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 și O.U.G.

nr. 113/2010.

Prin

încheierea din data de 26 august 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-a dispus suspendarea executării silite a sentinței civile nr. 441 din 12

decembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 5397/2/2008, de Curtea de Apel

București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, până la soluționarea, prin hotărâre definitivă și

irevocabilă, a cererii privind acordare a unui termen de grație și stabilirea

unor termene de plată eșalonată a obligației datorate.

Prin sentința

civilă nr. 34 din 09 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a Vll-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins, ca nefondată, cererea privind acordarea unui termen de grație și

stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației, formulată de

petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în contradictoriu cu intimatul-creditor G.C. și cu BEJ

C.B.M., în cauza având ca obiect suspendarea executării sentinței civile nr.

441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

în Dosarul nr. 5397/2/2008.

În argumentarea

acestei sentințe Curtea de apel a reținut, în esență, că petentul-debitor Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea

obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii,

însă din motivele de fapt expuse nu rezultă, în concret, care sunt motivele temeinice

din cauza icărora petentul debitor nu-și poate realiza atribuțiile prevăzute de

lege.

S-a constatat

că cererea petentului-debitor se referă la faptul că, prin poprirea asupra conturilor

instituției nu își mai poate îndeplini obligațiile de achitare a datoriilor către

furnizori și că acest lucru ar presupune blocarea activității Ministerului Public.

Curtea de Apel

a reținut că prin sintagma „motive temeinice”, legiuitorul a înțeles să se refere

la acele motive temeinice din cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația

stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, și anume executarea creanțelor

stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituțiilor și autorităților publice.

Curtea a apreciat

că, având în vedere caracterul de titlu executoriu al sentinței civile nr. 441 din

data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sentință

devenită definitivă și irevocabilă și investită cu formulă executorie, poprirea

conturilor petentului-debitor se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din

O.G. nr. 22/2002, și prin urmare, invocarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002 nu este suficientă, în lipsa dovezilor din care să rezulte motivele

temeinice pe care se întemeiază cererea de acordare a unui termen de grație sau/și

stabilirea unor termene de plată eșalonate, ca neîntemeiate.

S-a constatat

că din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă nici un motiv temeinic

pentru care petentul nu își poate executa obligația rezultată din conținutul titlului

executoriu, acestea nereprezentând decât o corespondență purtată cu Ministerul Finanțelor

Publice, prin care se solicitau fonduri bugetare ori pentru refuzul de viză al controlorului

financiar delegat de Ministerului Finanțelor Publice.

Totodată s-a reținut

că petentul-debitor nu au administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea

obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. din O.G. nr. 22/2002, și nu

a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligației prevăzută

de dispozițiile alin. (2) al aceluiași art. și nu și-a îndeplinit nici obligațiile

prevăzute de dispozițiile art. 4 din O.G. nr. 22/2002.

Referitor la derogarea

de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, s-a

reținut că chiar dacă dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul

între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 a

creat o excepție pentru cazul în care instituția bugetară, în speță, ordonatorul

principal de credite (în prezenta cauză Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție) avea obligația sa dispună toate măsurile ce

se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor

stabilite prin titluri executorii.

Curtea de Apel

a concluzionat că atâta timp cât, anterior sesizării instanței în temeiul dispozițiilor

art. 6 alin. (1), petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a îndeplinit nicio obligație din cele

prevăzute de dispozițiile art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002 și nu a făcut dovada

niciunui motiv temeinic pentru care nu poate executa creanța ce rezultă din titlul

executoriu ce a stat la baza popririi conturilor, o astfel de cerere - de acordare

a unui termen de grație și stabilire a unor termene de plată eșalonată a obligației

- este neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs indicate recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond

a reținut în mod greșit că „din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă

niciun motiv temeinic pentru care petentul nu își poate executa obligația rezultată

din conținutul titlului executoriu” fără a analiza și incidența dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009.

Din acest punct

de vedere recurentul precizează că măsura suspendării legale a oricăror forme de

executare, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 și acordarea termenului de

grație, respectiv stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligațiilor, conform

prevederilor art. 6 din O.G. nr. 22/2002, reprezintă instituții juridice distincte

având cauze juridice, modalități de aplicare și scopuri diferite, astfel că o eventuală

interconditionare sau coroborare a acestora nu poate avea ca efect excluderea reciprocă

de la aplicare.

De asemenea, în

susținerea acestei criticii recurentul a invocat Decizia din 28 noiembrie 2011 a

Curții Constituționale prin care a fost statuată conformitatea dispozițiilor Legii

nr. 230/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2009, incidente în cauză, cu Legea

fundamentală.

În opinia recurentului

cererea de chemare în judecată îndeplinește atât cerința urgenței, cât și condițiile

existenței motivelor temeinice și împrejurărilor speciale, conform legii și sunt

dovedite față de faptul că eventuala blocare a conturilor instituției prin care

se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele în care

s-ar încadra suma datorată, ce ar putea fi urmată de indisponibilizarea debitului

și cuantumul ridicat al acestuia, cât și caracterul perturbator al cererilor de

executare silită, sunt de natură să lezeze în mod grav activitatea instituției.

Recurentul consideră

că argumentele și susținerile Ministerului Public au fost înlăturate în mod nelegal,

instanța de fond interpretând și aplicând în mod greșit dispozițiile art. 1 și

art. 6 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011

în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, existența motivelor temeinice,

cerința urgenței și îndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste texte de lege pentru

existența și aplicarea măsurilor solicitate.

În concret, arată

recurentul, nu au fost analizate consecințele pe care executarea silită începută

în cauză le produce asupra bunei și imediatei funcționări a Ministerului Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul obstrucționării

activității principale a instituției, datorită faptului că se blochează conturile

prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele

în care se încadrează suma datorată [art. 1 alin. (1) și 2 din O.G nr. 22/2002].

Recurentul face

referire și la demersurile întreprinse în vederea obținerii de fonduri pentru plata

creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, prezentând situația financiară

a Ministerului Public în perioada de referință, cât și previziunile bugetare ulterioare.

Conchide recurentul

sub acest aspect în sensul că, neexistând sume prevăzute cu această destinație în

bugetul ordonatorului de credite în perioada de referință, este evident că orice

tip de executare silită pornită împotriva Ministerului Public, în baza titlurilor

executorii având ca obiect drepturi salariate restante nu va putea viza decât sumele

din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și de personal, deși acest

lucru este expres prohibit de dispozițiile art. 1 alin. (1) și 2 din O.G. nr.

22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art. 1

alin. (1) și 2 din O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr.

230/2011, ce instituie suspendarea de drept a oricăror forme de executare silită.

Apreciază recurentul

că acțiunea formulată a fost în mod corect introdusă și dedusă spre soluționare,

deoarece nu exista nicio dispoziție procedurală care să-i condiționeze admisibilitatea

acesteia, fiind întemeiată în raport de prevederile legale anterior menționate.

Se arată în continuare

că acceptarea unei teze contrare ar echivala cu blocarea conturilor de cheltuieli

materiale, de organizare și funcționare și de cheltuieli de capital, care sunt conturile

din care Ministerul Public își achită furnizorii de servicii, și anume: serviciile

de poștă și telecomunicații, serviciile de energie electrică, serviciile de utilități

de apă, gaze, necesare pentru desfășurarea activității.

Precizează recurentul

că acest blocaj ar afecta nu numai plata cheltuielilor cu caracter funcțional, ci

însăși realizarea atribuțiilor instituției, în condițiile în care avansarea cheltuielilor

judiciare conform art. 189 C. proc. pen. (onorarii expertize și acte medico-legale,

asigurarea traducerilor în dosarele penale și cooperării judiciare internaționale)

și plata serviciilor poștale pentru transmiterea actelor de procedură către justițiabili,

conform art. 228 alin. (6) C. proc. pen., art. 246 C. proc. pen., art. 249 C.

proc. pen. și art. 278 C. proc. pen., nu ar putea fi efectuate, pe această cale

putând fi lezate atât garanțiile dreptului la un proces echitabil, cât și principiul

celerității în procesul penal.

Arată în continuare

recurentul că a întreprins, de-a lungul timpului, demersuri pe lângă autoritățile

competente pentru a obține fondurile necesare achitării creanțelor rezultate din

hotărâri judecătorești. În acest sens, invocă adresele din 17 iunie, din 23 iunie

2008, din 23 ianuarie, din 26 mai 2009 și din 09 iunie 2009, ce atestă în mod neechivoc

faptul că, în perioada de referință, Ministerul Public, prin reprezentant legal,

a întreprins demersuri în vederea obținerii sumelor de bani necesare plății drepturilor

bănești acordate prin titluri executorii în favoarea personalului din sistemul justiției.

Recurentul face

trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Immobiliare

Safi contra Italiei, în care s-a reținut cu valoare de principiu că „suspendarea

executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru

a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată,

în circumstanțe excepționale”, precum și la hotărârea secției a II-a a Curții Europene

a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, care a statuat

că „în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi

comerciale în criză (...) nu este criticabil în sine, având în vedere marja de apreciere

autorizată de alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

Arată recurentul

că în contextul actual, trebuie avută în vedere situația excepțională în care statul

se confruntă cu o lipsă generală și substanțială de resurse financiare publice,

care îl pun în situația de a asigura doar minimul necesar pentru funcționarea serviciilor

publice esențiale, precum justiția, și în care nu mai există posibilitatea reală

de a plăti obligații de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri

judecătorești.

Precizează recurentul

că împrejurările prezentate constituie fără îndoială „circumstanțe excepționale”,

„circumscrise marjei de apreciere autorizate a statului”, în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului citată, circumstanțe care permit măsuri de

excepție precum eșalonarea executării obligației de plată a sumelor datorate personalului

bugetar în temeiul unor hotărâri judecătorești, chiar pentru o perioadă relativ

îndelungată (ca cea avută în vedere de O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată

prin Legea nr. 230/2011).

Recurentul susține

că dispozițiile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Libertăților și a Drepturilor

Fundamentale nu sunt încălcate prin aplicarea în cauza dedusă judecății a dreptului

intern relevant - O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011,

coroborată cu O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011;

ca atare, acesta nu poate fi înlăturat de la aplicare pentru motivul contrarietătii

sale cu Convenția.

Pentru aceste

motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și

admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea

din 26 aprilie 2012, secția a II-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție a scos

cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare secției I civilă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 224 alin. (2) din Legea

nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Secția I civilă

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea din 21 iunie 2012, a scos

cauza de pe rol și a trimis cauza secției a II-a civilă a aceleiași instanțe, în

temeiul hotărârii din 22 septembrie 2011 a Colegiului de Conducere al Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

examinând sentința recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Aspectele în legătură

cu aplicare O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută de O.G.

nr. 22/2002, având incidență directă asupra actelor de executare și fiind în directă

legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc. Pe cale

de consecință, incidența O.G. nr. 71/2009 și a actelor ulterioare în legătură cu

aceasta poate fi invocată exclusiv pe calea contestației la executare, când instanța

analizează toate problemele de drept cu incidență în executarea silită.

Prin adoptarea

O.G. nr. 22/2002, legiuitorul nu a dorit așadar să instituie o procedură paralelă

contestației la executare, în care să poată fi analizate, nu de instanța de executare,

ci de emitenta titlului executoriu, aceleași aspecte ce pot fi analizate și pe calea

contestației la executare întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o încălcare

a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin crearea unei norme de

favoare instituțiilor statului în detrimentul persoanelor fizice și recunoașterea

în patrimoniul primelor atât a dreptului de a formula contestație în procedura dreptului

comun, dar și în procedura specială a O.G. nr. 22/2002.

Potrivit art.

1 din O.G. nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor

publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de

cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Art. 2 din același

act normativ arată că dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii

nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată

ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația

de plată. Acest lucru curge de la data la care debitorul a primit somația de plată

comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, stabilindu-se

astfel, prin acest act normativ, un regim special, derogatoriu de la regimul comun

instituit de C. proc. civ. în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor

bugetare. Această derogare este, însă, conform deciziilor Curții Constituționale

prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții,

conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul

de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificată

în executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care

nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a

obține prevederi în bugetul pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri

executorii.

Pentru a beneficia

de dispozițiile de favoare ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor

de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru

efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, recurentul trebuia

să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu

s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială

reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor

instituțiilor publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației

de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.

Or, în prezenta

cauză, recurentul nu a fâcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala

de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. nr.

22/2002, acest aspect a avut în vedere în mod corect de instanța de fond.

Simpla trimitere

pe care recurentul debitor o face la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr.

22/2002 se dovedește a fi astfel lipsită de fundament.

Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului aplicabilă materiei este relevantă în acest

sens.

Astfel, începând

cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție

protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care

respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți,

în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis

că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată

pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva

statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un

element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări

a justiției.

În cauza Șandor

împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe sau a unei decizii,

indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă

din „proces”, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, și că dreptul de acces la

justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar

permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul

unei părți. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești,

refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile

art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își

pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri

unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva

statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacere.

În același sens,

Înalta Curte amintește și cauza Burdov contra Rusiei, în care Curtea a stabilit

că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru

a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, arătând că reclamantul

nu trebuie să fie pus, din cauza dificultăților financiare ale statului, în imposibilitate

de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri, imposibilitate care să

afecteze însăși substanța dreptului său.

Curtea Europeană

a Drepturilor Omului amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care

în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă

la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (cauza Metaxas împotriva

Greciei).

De asemenea, Curtea

a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentința, precum

și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești,

autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința

executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la

încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a statuat,

de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitorului

constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce decurg din art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri (ex.

cauza Sanglier împotriva Franței, cauza Shmalko c. Ucrainei etc.).

Așa cum rezultă

din cele arătate anterior, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a drepturilor

Omului, în maniera în care a fost interpretat de către Curtea Europeană, impune

statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se „plia” la hotărârile

judecătorești definitive și obligatorii prin care a fost obligat la plata unor sume

de bani, nefiind oportun „să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra

statului, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să inițieze procedura

executării pentru satisfacerea creanței sale”.

În consecință,

statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea

unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat

pentru întârziere.

Așa fiind, raportând

caracterul duratei întârzierii în executarea obligației la circumstanțele concrete

ale speței, soluția pronunțată prin sentința recurată apare ca fiind legală, temeinic

motivată, fiind la adăpost de criticile aduse de recurentul-debitor.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 34 din 09 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012.