ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, petentul-debitor M.P. -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu

intimatul-creditor G.C. și B.E.J. C.B.M., a solicitat, conform dispozițiilor

art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 92/2011, suspendarea provizorie a executării sentinței civile nr. 441 din

data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

în dosarul nr. 5397/2/2008, până la soluționarea cererii de suspendare

formulată potrivit alin. (4) al art. 6 din O.G. nr. 22/2002, suspendarea

continuării executării silite, până la soluționarea, prin hotărâre definitivă

și irevocabilă, a cererii privind acordarea termenului de grație, precum și

acordarea unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina

sa prin hotărârea judecătorească a cărei executare silită se solicită și

stabilirea unor termene de plată eșalonată a acestei obligații, în sensul art.

6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G.

nr. 45/2010 și O.U.G. nr. 113/2010.

Prin încheierea

din data de 26 august 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-a dispus suspendarea executării silite a sentinței civile nr. 441 din 12

decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5397/2/2008 de Curtea de Apel

București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale (dosar executare silită nr. 173/2009 al B.E.J. C.B.M.), până

la soluționarea, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a cererii privind

acordare a unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată

a obligației datorate.

Prin sentința

civilă nr. 34 din 9 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a Vll-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins, ca nefondată, cererea privind acordarea unui termen de grație și

stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației, formulată de

petentul-debitor M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în contradictoriu cu intimatul-creditor G.C. și cu B.E.J. C.B.M., în

cauza având ca obiect suspendarea executării sentinței civile nr. 441 din data

de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în

dosarul nr. 5397/2/2008.

În argumentarea

acestei sentințe Curtea de Apel a reținut, în esență, că petentul-debitor M.P.

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/2002 privind

executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii, însă din motivele de fapt expuse nu rezultă, în concret,

care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-și poate

realiza atribuțiile prevăzute de lege.

Curtea de Apel

a reținut că prin sintagma „motive temeinice”, legiuitorul a înțeles să se refere

la acele motive temeinice din cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini

obligația stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 și anume,

executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina

instituțiilor și autorităților publice.

Curtea a

apreciat că, având în vedere caracterul de titlu executoriu al sentinței civile

nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a

Vll-a

civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sentință devenită definitivă

și irevocabilă și investită cu formulă executorie, poprirea conturilor

petentului-debitor se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr.

22/2002, și prin urmare, invocarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr.

22/2002 nu este suficientă. În lipsa dovezilor din care să rezulte motivele

temeinice pe care se întemeiază cererea de acordare a unui termen de grație

sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate, ca neîntemeiate.

S-a constatat

că din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă nici un motiv

temeinic pentru care petentul nu își poate executa obligația rezultată din

conținutul titlului executoriu, acestea nereprezentând decât o corespondență

purtată cu M.F.P., prin care se solicitau fonduri bugetare ori pentru refuzul

de viză al controlorului financiar delegat de M.F.P.

Totodată, s-a

reținut că, petentul-debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte

îndeplinirea obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 din O.G. nr.

22/2002, și nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea

obligației prevăzută de dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol și nu și-a

îndeplinit nici obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 4 din O.G. nr.

22/2002.

Referitor la

derogarea de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele

publice, s-a reținut că chiar dacă dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002

interzic transferul între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2)

din O.G. nr. 22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care instituția

bugetară, în speță, ordonatorul principal de credite (în prezenta cauză M.P. -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) avea obligația să

dispună toate măsurile ce se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare,

pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii

Curtea de Apel

a concluzionat că, atâta timp cât, anterior sesizării instanței în temeiul

dispozițiilor art. 6 alin. (1), petentul-debitor M.P. - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a îndeplinit nicio obligație din cele

prevăzute de dispozițiile art. 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002 și nu a făcut dovada

nici unui motiv temeinic pentru care nu poate executa creanța ce rezultă din

titlul executoriu ce a stat la baza popririi conturilor, o astfel de cerere, de

acordare a unui termen de grație și stabilire a unor termene de plată eșalonată

a obligației, este neîntemeiată.

Împotriva

acestei sentințe M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ. și cu aplicarea art. 304

1

C. proc. civ.

În susținerea

motivelor de recurs indicate recurentul a arătat, în esență, că instanța de

fond, în mod netemeinic și nelegal a admis acțiunea doar în parte, în sensul

acordării termenului de grație până la data de 31 martie 2012 și respingerii

cererii de stabilire a unor termene de plată eșalonată a obligației stabilite

în sarcina M.P. prin titlul executoriu. Totodată, prima instanță a reținut în

mod greșit că „executarea eșalonată până în anul 2016 reprezintă o durată

excesivă și nu se circumscrie unui termen rezonabil” interpretând și analizând

greșit dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 92/2011.

Astfel, nu a

fost analizat în mod exhaustiv raportul juridic litigios și nici probatoriul

administrat în cauză, fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., ce statuează că susținerile părților nu pot fi înlăturate decât

motivat, în sensul că soluția a fost motivată prin simpla citare a

dispozițiilor art. 1 și art. 6 din O.G. nr. 22/2002, cât și a dispozițiilor O.U.G.

nr. 71/2009.

De asemenea, în

susținerea acestei critici recurentul a invocat Decizia din 28 noiembrie 2011 a

Curții Constituționale prin care a fost statuată conformitatea dispozițiilor

Legii nr. 230/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2009, incidente în cauză, cu

legea fundamentală.

Recurentul

consideră că argumentele și susținerile M.P. au fost înlăturate în mod nelegal,

instanța de fond interpretând și aplicând în mod greșit dispozițiile art. 1 și

art. 6 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

92/2011 în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, existența

motivelor temeinice, cerința urgenței și îndeplinirea condițiilor prevăzute de

aceste texte de lege pentru existența și aplicarea măsurilor solicitate.

În concret,

arată recurentul, nu au fost analizate consecințele pe care executarea silită

începută în cauză le produce asupra bunei și imediatei funcționări a M.P. -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul

obstrucționării activității principale a instituției, datorită faptului că se

blochează conturile prin care se rulează fondurile necesare desfășurării

activității, altele decât cele în care se încadrează suma datorată [(art. 1

alin. (l) și (

2)din

O.G. nr.

22/2002)].

Recurentul face

referire și la demersurile întreprinse în vederea obținerii de fonduri pentru

plata creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, prezentând situația

financiară a Ministerului Public în perioada de referință, cât și previziunile

bugetare ulterioare.

Conchide

recurentul sub acest aspect în sensul că, neexistând sume prevăzute cu această

destinație în bugetul ordonatorului de credite în perioada de referință, este

evident că orice tip de executare silită pornită împotriva M.P., în baza

titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariate restante, nu va putea

viza decât sumele din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și

de personal, deși acest lucru este expres prohibit de dispozițiile art. 1 alin.

(l) și (2) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

92/2011, raportat la art. 1 alin. (l) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum

a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, ce instituie suspendarea de drept a

oricăror forme de executare silită.

Drept urmare,

în trimestrul

IV

al anului 2010, în baza H.G. nr.

422/2010, creditoarei din cauză i-a fost achitată parțial creanța pentru care a

fost pornită executarea silită.

Arată în

continuare recurentul că a întreprins, de-a lungul timpului, demersuri pe lângă

autoritățile competente pentru a obține fondurile necesare achitării creanțelor

rezultate din hotărâri judecătorești. În acest sens, invocă numeroase adrese ce

atestă în mod neechivoc faptul că, în perioada de referință, M.P., prin

reprezentant legal, a întreprins demersuri în vederea obținerii sumelor de bani

necesare plății drepturilor bănești acordate prin titluri executorii în

favoarea personalului din sistemul justiției.

Recurentul face

trimitere și la jurisprudența C.E.D.O., în cauza I.S. contra Italiei, în care

s-a reținut cu valoare de principiu că „suspendarea executării unei hotărâri

judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție

satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în

circumstanțe excepționale”, precum și la Hotărârea Secției a ll-a a C.E.D.O.,

pronunțată în cauza S. contra Italiei, care a statuat că „în principiu un

sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi

comerciale în criză .. nu este criticabil în sine, având în vedere marja de

apreciere autorizată de alin. (2) al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

Arată

recurentul că în contextul actual, trebuie avută în vedere situația

excepțională în care statul se confruntă cu o lipsă generală și substanțială de

resurse financiare publice, care îl pun în situația de a asigura doar minimul

necesar pentru funcționarea serviciilor publice esențiale, precum justiția, și

în care nu mai există posibilitatea reală de a plăti obligații de ordinul

sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri judecătorești.

Precizează

recurentul că împrejurările prezentate constituie fără îndoială „circumstanțe

excepționale”, „circumscrise marjei de apreciere autorizate a statului”, în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. citată circumstanțe care permit măsuri de

excepție precum eșalonarea executării obligației de plată a sumelor datorate

personalului bugetar în temeiul unor hotărâri judecătorești, chiar pentru o

perioadă relativ îndelungată (ca cea avută în vedere de O.U.G nr. 71/2009, așa

cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011).

Recurentul

susține că imposibilitatea de plată a sumelor datorate cu titlu de drepturi

salariale restante în temeiul unor hotărâri judecătorești rezultă și din Legea

nr. 329/2009.

Faptul că

debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenelor prevăzute de

O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu

reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită

caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea

titlurilor executorii ale personalului bugetar.

De altfel, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că un termen de 2 ani și 7 luni, de

executare a unei hotărâri judecătorești, nu este excesiv în condițiile văditei

lipse de fonduri a unității debitoare, sens în care invocă cauza V.P.K. împotriva

Ucrainei, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010.

Recurentul a

mai susținut că O.G. așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 și O.U.G.

nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, răspund

exigențelor de previzibilitate, de precizie, accesibilitate și nediscriminare

(întrucât privesc executarea tuturor obligațiilor de plată ale instituțiilor

publice, stabilite prin titluri executorii) prevăzute de normele comunitare în

materie, posibilitatea de executare eșalonată fiind prevăzută de lege actele

normative în discuție au fost edictate de organele abilitate și au fost

publicate în M. Of. al României).

În baza

dispozițiilor art. 6 alin. (l) din O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 92/2011, și O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin

Legea nr. 230/2011, M.P. a stabilit cu precizie perioada pentru care solicită

eșalonarea executării titlurilor, precizează nivelul și termenele de efectuare

a plăților intermediare, iar pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac

obiectul titlurilor executorii, în baza Ordinului nr. 96 din 12 aprilie 2010 al

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție (prin care s-au stabilit termenele și modalitățile de calcul ale

sumelor de plată prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de

drepturi salariate personalului din cadrul M.P.), a fost prevăzută actualizarea

drepturilor cu indicele de inflație, ceea ce arată în mod indubitabil că

termenul de grație și eșalonarea solicitate nu sunt de natură a diminua în nici

un mod patrimoniul creditoarei.

Invocând

jurisprudența C.E.D.O., recurentul susține că solicitarea privind acordarea

termenului de grație până la sfârșitul lunii noiembrie 2012 și a eșalonărilor

aferente nu reprezintă un refuz de a executa hotărârile judecătorești împotriva

statului și nici o întârziere nejustificată în executare, cu atât mai mult cu cât

această măsură are aplicabilitate limitată în timp, deoarece statul a stabilit

măsuri cunoscute, de altfel, și de dispozițiile dreptului comun în materia

executării silite, art. 403 C. proc. civ., potrivit cu care până la

soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea

silită, instanța competentă poate suspenda executarea.

Dreptul părții

câștigătoare de a pune în executare hotărârea judecătorească, consacrat prin

dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și garantat prin

prevederile art. 6 alin. (l) din C.A.D.O.L.F., ca o componentă a dreptului la

un proces echitabil, trebuie exercitat potrivit procedurii și în condițiile

instituite de lege, anume în speță în condițiile prevăzute de O.G. nr. 22/2002,

așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, și O.U.G. nr. 71/2009, așa

cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011.

Pentru aceste

motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței

recurate și admiterea cererii astfel cum a fost formulată, în sensul acordării

termenului de grație până la sfârșitul lunii noiembrie a anului 2012 și

aplicării tranșelor de eșalonare menționate.

Prin încheierea

nr. 2746 din 23 mai 2012 Secția a ll-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare Secției

I

Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul

art. 224 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009 privind Codul civil.

Secția

I

Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin

încheierea nr. 5127 din 29 iunie 2012, a scos cauza de pe rol și a trimis cauza

Secției a ll-a Civilă a aceleiași instanțe, în temeiul hotărârii nr. 10 din 22

septembrie 2011 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Înalta Curte,

examinând sentința recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la

pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., verificând susținerile părții prin raportare

la considerentele hotărârii atacate și la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că judecătorul fondului a analizat și

motivat judicios soluția pronunțată, în considerentele hotărârii expunând

argumentele care i-au format convingerea prin indicarea normelor legale și a

conținutului acestora raportat la împrejurarea de fapt, respectiv soluționarea

capătului de cerere principal.

Având în vedere

argumentele pentru care prima instanță a respins cererea petentului, respectiv

pentru că nu a dovedit motivele temeinice pentru care nu a efectuat plata

drepturilor dispuse prin titlul executoriu, deși sarcina probei îi incumba,

Înalta Curte va înlătura critica referitoare la lipsa analizei concrete a

consecințelor pe care executarea silită începută le-ar fi putut produce asupra

funcționării M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

București, reținând că instanța de fond nu putea analiza consecințele unui

prejudiciu pe care însuși petentul s-a limitat a-l afirma, în lipsa oricăror

dovezi.

De asemenea,

reține că practica în materie este unanimă în a susține că judecătorul în motivarea

soluției nu este ținut a răspunde punctual fiecăreia dintre susținerile

părților, fiind suficient să aibă în vedere și să argumenteze soluția

pronunțată din perspectiva normei legale incidente și a situației de fapt

deduse judecății.

În ceea ce privește

critica vizând pretinsa ignorare a Deciziei pronunțate de Curtea

Constituțională la data de 28 noiembrie 2011, Înalta Curte va înlătura și

această critică, constatând că instanța de fond nu și a întemeiat soluția pe

neconstituționalitatea Legii nr. 230/2011.

Nici art. 304 alin.

(8) C. proc. civ., nu este incident în cauză deoarece instanța nu a schimbat

natura juridică a vreunei convenții sau act juridic în condițiile art. 970 alin.

(2), art. 978 – art. 979 și art. 980 – art. 984 C. civ., litigiul având ca

obiect suspendarea executării unor hotărâri judecătorești, care nu vizează

interpretarea hotărârii, a actului juridic în sine ci, doar interpretarea

textelor de lege privind executarea acesteia.

Soluția

instanței de respingere a cererii debitorului este legală sub aspectul

aplicării corecte a dispozițiilor legale invocate de recurent, ca urmare a unei

analize judicioase a raportului juridic dintre părțile litigante și raportată

la situația de fapt, aspecte ce rezultă nemijlocit din motivarea soluției pronunțate.

Aspectele în

legătură cu aplicare O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută

de O.G. nr. 22/2002, având incidență directă asupra actelor de executare și

fiind în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc.

Pe cale de consecință, incidența O.G. nr. 71/2009 și a actelor ulterioare în

legătură cu aceasta poate fi invocată exclusiv pe calea contestației la

executare, când instanța analizează toate problemele de drept cu incidență în

executarea silită.

Prin adoptarea

O.G. nr. 22/2002 legiuitorul nu a dorit așadar să instituie o procedură

paralelă contestației la executare, în care să poată fi analizate, nu de

instanța de executare ci de emitenta titlului executoriu, aceleași aspecte ce

pot fi analizate și pe calea contestației la executare întrucât, în caz

contrar, s-ar fi ajuns la o încălcare a art. 14 C.E.D.O. prin crearea unei

norme de favoare instituțiilor statului în detrimentul persoanelor fizice și

recunoașterea în patrimoniul primelor atât a dreptului de a formula contestație

în procedura dreptului comun dar și în procedura specială a O.G. nr. 22/2002.

Potrivit art. 1

din O.G. nr. 22/2002 creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina

instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de

la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Art. 2 din

același act normativ, arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri

executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția

debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare

pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest lucru curge de la data la care

debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de

executare, la cererea creditorului, stabilindu-se astfel, prin acest act

normativ, un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de Codul

de procedură civilă în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor

bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale

prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor

dispoziții, conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la C.A.D.O.L.F.,

întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești

împotriva statului, nici întârzierea nejustificată în executare, ci numai

instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci,

dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține

prevederi în bugetul pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri

executorii.

Pentru a

beneficia de dispozițiile de favoare ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea

obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri

executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de

termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul

normativ menționat, recurentul trebuia să facă dovada că neexecutarea

obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de

fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de

actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor

instituțiilor publice care nu au putut începe sau continua executarea

obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le

acestora.

Or, în prezenta

cauză, recurentul nu a făcut această dovadă, situație în care nu se poate

prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din

O.G. nr. 22/2002, acest aspect a avut în vedere în mod corect de instanța de

fond.

Simpla

trimitere pe care recurentul debitor o face la dispozițiile art. 6 alin. (1)

din O.G. nr. 22/2002 se dovedește a fi astfel lipsită de fundament.

Jurisprudența C.E.D.O.

aplicabilă materiei este relevantă în acest sens.

Astfel,

începând cu cauza H. contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la

justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care

într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în

defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu. Pe

cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu

poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai

mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților

publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de

drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției.

În cauza Ș.

împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe dau a unei

decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând

parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, și că

dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a

unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să

rămână fără efect în detrimentul unei părți. A mai arătat Curtea că dacă

statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o

execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a

beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice

rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei

persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva

statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține

satisfacere.

În același

sens, Înalta Curte amintește și Cauza B. contra Rusiei, în care Curtea a

stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor

financiare pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre

judecătorească, arătând că reclamantul nu trebuie să fie pus, din cauza

dificultăților financiare ale statului, în imposibilitate de a beneficia de

rezultatul favorabil al unei proceduri, imposibilitate care să afecteze însăși

substanța dreptului său.

C.E.D.O. amintește

că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri

judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de

executare silită pentru a obține satisfacție (Cauza M. împotriva Greciei).

De asemenea,

Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa

sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de

către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un

acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive

pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Curtea a

statuat, de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare

plății debitorului constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce

decurg din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în acest sens

fiind emise mai multe hotărâri (ex. Cauza S. împotriva Franței, cauza S. c.

Ucrainei etc.).

În consecință,

statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil

executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un

motiv justificat pentru întârziere.

În acest

context se constată că hotărârea nu este lipsită de temei legal, fiind dată cu

aplicarea corectă a legii, nefiind întrunite condițiile cerute de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Așa fiind,

raportând caracterul duratei întârzierii în executarea obligației la

circumstanțele concrete ale speței, soluția pronunțată prin sentința recurată

apare ca fiind legală, temeinic motivată, fiind la adăpost de criticile aduse

de recurentul-debitor, instanța de fond apreciind cu justețe că intervalul

estimat pentru executare este unul nerezonabil, fiind contrar jurisprudenței C.E.D.O.

în această materie.

În considerarea

celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 3/2012 din 17 ianuarie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vll-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.