ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 551/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, petentul-debitor M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu intimatul-creditor G.C. și B.E.J. C.B.M., a solicitat, conform dispozițiilor art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, suspendarea provizorie a executării sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 5397/2/2008, până la soluționarea cererii de suspendare formulată potrivit alin. (4) al art. 6 din O.G.

nr. 22/2002, suspendarea continuării executării silite, până la soluționarea, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a cererii privind acordarea termenului de grație, precum și acordarea unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească a cărei executare silită se solicită și stabilirea unor termene de plată eșalonată a acestei obligații, în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 și O.U.G. nr. 113/2010.

Prin încheierea din data de 26 august 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a dispus suspendarea executării silite a sentinței civile nr. 441 din 12 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 5397/2/2008 de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale (dosar executare silită nr. 173/2009 al B.E.J. C.B.M.), până la soluționarea, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a cererii privind acordare a unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației datorate.

Prin sentința civilă nr. 34 din 9 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondată, cererea privind acordarea unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației, formulată de petentul-debitor M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu intimatul-creditor G.C. și cu B.E.J. C.B.M., în cauza având ca obiect suspendarea executării sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. 5397/2/2008.

În argumentarea acestei sentințe Curtea de Apel a reținut, în esență, că petentul-debitor M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, însă din motivele de fapt expuse nu rezultă, în concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-și poate realiza atribuțiile prevăzute de lege. Curtea de Apel a reținut că prin sintagma „motive temeinice”, legiuitorul a înțeles să se refere la acele motive temeinice din cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002 și anume, executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituțiilor și autorităților publice. Curtea a apreciat că, având în vedere caracterul de titlu executoriu al sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sentință devenită definitivă și irevocabilă și investită cu formulă executorie, poprirea conturilor petentului-debitor se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, și prin urmare, invocarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 nu este suficientă. În lipsa dovezilor din care să rezulte motivele temeinice pe care se întemeiază cererea de acordare a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate, ca neîntemeiate.

S-a constatat că din dovezile administrate în prezenta cauză nu rezultă nici un motiv temeinic pentru care petentul nu își poate executa obligația rezultată din conținutul titlului executoriu, acestea nereprezentând decât o corespondență purtată cu M.F.P., prin care se solicitau fonduri bugetare ori pentru refuzul de viză al controlorului financiar delegat de M.F.P. Totodată, s-a reținut că, petentul-debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, și nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligației prevăzută de dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol și nu și-a îndeplinit nici obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 4 din O.G.

nr. 22/2002. Referitor la derogarea de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, s-a reținut că chiar dacă dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care instituția bugetară, în speță, ordonatorul principal de credite (în prezenta cauză M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) avea obligația să dispună toate măsurile ce se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii Curtea de Apel a concluzionat că, atâta timp cât, anterior sesizării instanței în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. (1), petentul-debitor M.P.

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu și-a îndeplinit nicio obligație din cele prevăzute de dispozițiile art. 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002 și nu a făcut dovada nici unui motiv temeinic pentru care nu poate executa creanța ce rezultă din titlul executoriu ce a stat la baza popririi conturilor, o astfel de cerere, de acordare a unui termen de grație și stabilire a unor termene de plată eșalonată a obligației, este neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și cu aplicarea art. 304 1 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs indicate recurentul a arătat, în esență, că instanța de fond, în mod netemeinic și nelegal a admis acțiunea doar în parte, în sensul acordării termenului de grație până la data de 31 martie 2012 și respingerii cererii de stabilire a unor termene de plată eșalonată a obligației stabilite în sarcina M.P. prin titlul executoriu. Totodată, prima instanță a reținut în mod greșit că „executarea eșalonată până în anul 2016 reprezintă o durată excesivă și nu se circumscrie unui termen rezonabil” interpretând și analizând greșit dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011. Astfel, nu a fost analizat în mod exhaustiv raportul juridic litigios și nici probatoriul administrat în cauză, fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., ce statuează că susținerile părților nu pot fi înlăturate decât motivat, în sensul că soluția a fost motivată prin simpla citare a dispozițiilor art. 1 și art. 6 din O.G. nr. 22/2002, cât și a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009. De asemenea, în susținerea acestei critici recurentul a invocat Decizia din 28 noiembrie 2011 a Curții Constituționale prin care a fost statuată conformitatea dispozițiilor Legii nr. 230/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 71/2009, incidente în cauză, cu legea fundamentală. Recurentul consideră că argumentele și susținerile M.P. au fost înlăturate în mod nelegal, instanța de fond interpretând și aplicând în mod greșit dispozițiile art. 1 și art. 6 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 în ceea ce privește cauza cererii de chemare în judecată, existența motivelor temeinice, cerința urgenței și îndeplinirea condițiilor prevăzute de aceste texte de lege pentru existența și aplicarea măsurilor solicitate.

În concret, arată recurentul, nu au fost analizate consecințele pe care executarea silită începută în cauză le produce asupra bunei și imediatei funcționări a M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul obstrucționării activității principale a instituției, datorită faptului că se blochează conturile prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele în care se încadrează suma datorată [(art. 1 alin. (l) și ( 2)din O.G. nr. 22/2002)]. Recurentul face referire și la demersurile întreprinse în vederea obținerii de fonduri pentru plata creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, prezentând situația financiară a Ministerului Public în perioada de referință, cât și previziunile bugetare ulterioare.

Conchide recurentul sub acest aspect în sensul că, neexistând sume prevăzute cu această destinație în bugetul ordonatorului de credite în perioada de referință, este evident că orice tip de executare silită pornită împotriva M.P., în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariate restante, nu va putea viza decât sumele din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și de personal, deși acest lucru este expres prohibit de dispozițiile art. 1 alin. (l) și (2) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art. 1 alin. (l) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, ce instituie suspendarea de drept a oricăror forme de executare silită.

Drept urmare, în trimestrul IV al anului 2010, în baza H.G. nr. 422/2010, creditoarei din cauză i-a fost achitată parțial creanța pentru care a fost pornită executarea silită. Arată în continuare recurentul că a întreprins, de-a lungul timpului, demersuri pe lângă autoritățile competente pentru a obține fondurile necesare achitării creanțelor rezultate din hotărâri judecătorești. În acest sens, invocă numeroase adrese ce atestă în mod neechivoc faptul că, în perioada de referință, M.P., prin reprezentant legal, a întreprins demersuri în vederea obținerii sumelor de bani necesare plății drepturilor bănești acordate prin titluri executorii în favoarea personalului din sistemul justiției. Recurentul face trimitere și la jurisprudența C.E.D.O., în cauza I.S.

contra Italiei, în care s-a reținut cu valoare de principiu că „suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale”, precum și la Hotărârea Secției a ll-a a C.E.D.O., pronunțată în cauza S. contra Italiei, care a statuat că „în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză .. nu este criticabil în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alin. (2) al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenție”.

Arată recurentul că în contextul actual, trebuie avută în vedere situația excepțională în care statul se confruntă cu o lipsă generală și substanțială de resurse financiare publice, care îl pun în situația de a asigura doar minimul necesar pentru funcționarea serviciilor publice esențiale, precum justiția, și în care nu mai există posibilitatea reală de a plăti obligații de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri judecătorești. Precizează recurentul că împrejurările prezentate constituie fără îndoială „circumstanțe excepționale”, „circumscrise marjei de apreciere autorizate a statului”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O. citată circumstanțe care permit măsuri de excepție precum eșalonarea executării obligației de plată a sumelor datorate personalului bugetar în temeiul unor hotărâri judecătorești, chiar pentru o perioadă relativ îndelungată (ca cea avută în vedere de O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011).

Recurentul susține că imposibilitatea de plată a sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale restante în temeiul unor hotărâri judecătorești rezultă și din Legea nr. 329/2009. Faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenelor prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. De altfel, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că un termen de 2 ani și 7 luni, de executare a unei hotărâri judecătorești, nu este excesiv în condițiile văditei lipse de fonduri a unității debitoare, sens în care invocă cauza V.P.K.

împotriva Ucrainei, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010. Recurentul a mai susținut că O.G. așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 și O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, răspund exigențelor de previzibilitate, de precizie, accesibilitate și nediscriminare (întrucât privesc executarea tuturor obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii) prevăzute de normele comunitare în materie, posibilitatea de executare eșalonată fiind prevăzută de lege actele normative în discuție au fost edictate de organele abilitate și au fost publicate în M. Of. al României). În baza dispozițiilor art. 6 alin. (l) din O.G.

nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, și O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, M.P. a stabilit cu precizie perioada pentru care solicită eșalonarea executării titlurilor, precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare, iar pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, în baza Ordinului nr. 96 din 12 aprilie 2010 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (prin care s-au stabilit termenele și modalitățile de calcul ale sumelor de plată prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din cadrul M.P.), a fost prevăzută actualizarea drepturilor cu indicele de inflație, ceea ce arată în mod indubitabil că termenul de grație și eșalonarea solicitate nu sunt de natură a diminua în nici un mod patrimoniul creditoarei.

Invocând jurisprudența C.E.D.O., recurentul susține că solicitarea privind acordarea termenului de grație până la sfârșitul lunii noiembrie 2012 și a eșalonărilor aferente nu reprezintă un refuz de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului și nici o întârziere nejustificată în executare, cu atât mai mult cu cât această măsură are aplicabilitate limitată în timp, deoarece statul a stabilit măsuri cunoscute, de altfel, și de dispozițiile dreptului comun în materia executării silite, art. 403 C. proc. civ., potrivit cu care până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea.

Dreptul părții câștigătoare de a pune în executare hotărârea judecătorească, consacrat prin dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și garantat prin prevederile art. 6 alin. (l) din C.A.D.O.L.F., ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie exercitat potrivit procedurii și în condițiile instituite de lege, anume în speță în condițiile prevăzute de O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, și O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011. Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și admiterea cererii astfel cum a fost formulată, în sensul acordării termenului de grație până la sfârșitul lunii noiembrie a anului 2012 și aplicării tranșelor de eșalonare menționate.

Prin încheierea nr. 2746 din 23 mai 2012 Secția a ll-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare Secției I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în temeiul art. 224 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Secția I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 5127 din 29 iunie 2012, a scos cauza de pe rol și a trimis cauza Secției a ll-a Civilă a aceleiași instanțe, în temeiul hotărârii nr. 10 din 22 septembrie 2011 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, examinând sentința recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., verificând susținerile părții prin raportare la considerentele hotărârii atacate și la dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că judecătorul fondului a analizat și motivat judicios soluția pronunțată, în considerentele hotărârii expunând argumentele care i-au format convingerea prin indicarea normelor legale și a conținutului acestora raportat la împrejurarea de fapt, respectiv soluționarea capătului de cerere principal. Având în vedere argumentele pentru care prima instanță a respins cererea petentului, respectiv pentru că nu a dovedit motivele temeinice pentru care nu a efectuat plata drepturilor dispuse prin titlul executoriu, deși sarcina probei îi incumba, Înalta Curte va înlătura critica referitoare la lipsa analizei concrete a consecințelor pe care executarea silită începută le-ar fi putut produce asupra funcționării M.P.

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, reținând că instanța de fond nu putea analiza consecințele unui prejudiciu pe care însuși petentul s-a limitat a-l afirma, în lipsa oricăror dovezi. De asemenea, reține că practica în materie este unanimă în a susține că judecătorul în motivarea soluției nu este ținut a răspunde punctual fiecăreia dintre susținerile părților, fiind suficient să aibă în vedere și să argumenteze soluția pronunțată din perspectiva normei legale incidente și a situației de fapt deduse judecății. În ceea ce privește critica vizând pretinsa ignorare a Deciziei pronunțate de Curtea Constituțională la data de 28 noiembrie 2011, Înalta Curte va înlătura și această critică, constatând că instanța de fond nu și a întemeiat soluția pe neconstituționalitatea Legii nr. 230/2011.

Nici art. 304 alin. (8) C. proc. civ., nu este incident în cauză deoarece instanța nu a schimbat natura juridică a vreunei convenții sau act juridic în condițiile art. 970 alin. (2), art. 978 – art. 979 și art. 980 – art. 984 C. civ., litigiul având ca obiect suspendarea executării unor hotărâri judecătorești, care nu vizează interpretarea hotărârii, a actului juridic în sine ci, doar interpretarea textelor de lege privind executarea acesteia. Soluția instanței de respingere a cererii debitorului este legală sub aspectul aplicării corecte a dispozițiilor legale invocate de recurent, ca urmare a unei analize judicioase a raportului juridic dintre părțile litigante și raportată la situația de fapt, aspecte ce rezultă nemijlocit din motivarea soluției pronunțate.

Aspectele în legătură cu aplicare O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută de O.G. nr. 22/2002, având incidență directă asupra actelor de executare și fiind în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc. Pe cale de consecință, incidența O.G. nr. 71/2009 și a actelor ulterioare în legătură cu aceasta poate fi invocată exclusiv pe calea contestației la executare, când instanța analizează toate problemele de drept cu incidență în executarea silită. Prin adoptarea O.G. nr. 22/2002 legiuitorul nu a dorit așadar să instituie o procedură paralelă contestației la executare, în care să poată fi analizate, nu de instanța de executare ci de emitenta titlului executoriu, aceleași aspecte ce pot fi analizate și pe calea contestației la executare întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o încălcare a art. 14 C.E.D.O.

prin crearea unei norme de favoare instituțiilor statului în detrimentul persoanelor fizice și recunoașterea în patrimoniul primelor atât a dreptului de a formula contestație în procedura dreptului comun dar și în procedura specială a O.G. nr. 22/2002. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002 creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Art. 2 din același act normativ, arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.

Acest lucru curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, stabilindu-se astfel, prin acest act normativ, un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de Codul de procedură civilă în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la C.A.D.O.L.F., întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificată în executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi în bugetul pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri executorii.

Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, recurentul trebuia să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituțiilor publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.

Or, în prezenta cauză, recurentul nu a făcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. nr. 22/2002, acest aspect a avut în vedere în mod corect de instanța de fond. Simpla trimitere pe care recurentul debitor o face la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 se dovedește a fi astfel lipsită de fundament. Jurisprudența C.E.D.O. aplicabilă materiei este relevantă în acest sens. Astfel, începând cu cauza H. contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți, în caz contrar, accesul la justiție fiind iluzoriu.

Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori a autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. În cauza Ș. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentințe dau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, și că dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți.

A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătorești, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacere. În același sens, Înalta Curte amintește și Cauza B. contra Rusiei, în care Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, arătând că reclamantul nu trebuie să fie pus, din cauza dificultăților financiare ale statului, în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri, imposibilitate care să afecteze însăși substanța dreptului său.

C.E.D.O. amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (Cauza M. împotriva Greciei). De asemenea, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Curtea a statuat, de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitorului constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri (ex.

Cauza S. împotriva Franței, cauza S. c. Ucrainei etc.). În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere. În acest context se constată că hotărârea nu este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind întrunite condițiile cerute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa fiind, raportând caracterul duratei întârzierii în executarea obligației la circumstanțele concrete ale speței, soluția pronunțată prin sentința recurată apare ca fiind legală, temeinic motivată, fiind la adăpost de criticile aduse de recurentul-debitor, instanța de fond apreciind cu justețe că intervalul estimat pentru executare este unul nerezonabil, fiind contrar jurisprudenței C.E.D.O.

în această materie. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 3/2012 din 17 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.