ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4604/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie

2011

petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție în contradictoriu cu intimatul-creditor Constantin Ion

Marcel, cu B.E.J. - C.B.M. și cu terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate

Publică - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor

Publice a solicitat, conform dispozițiilor art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, suspendarea provizorie a

executării sentinței civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 5397/2/2008, până la soluționarea

cererii de suspendare formulată potrivit alin. (4) al art. 6 din O.G. nr. 22/2002;

suspendarea continuării executării silite, până la soluționarea, prin hotărâre

definitivă și irevocabilă, a cererii privind acordarea unui termen de grație

pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa prin hotărârea judecătorească

a cărei executare silită se solicită și stabilirea unor termene de plată

eșalonată a acestei obligații, în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011; precum și acordarea unui

termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa, prin

hotărârea judecătorească a cărei executare silită se solicită, în suma de

133.542,55 lei și stabilirea unor termene de plată eșalonată a acestei

obligații, în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale

O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 și O.U.G. nr. 113/2010, cu respectarea

dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 și O.U.G. nr.

113/2010.

Prin încheierea din

data de 02 august 2011

,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a - civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul de față, s-a dispus

suspendarea provizorie a executării sentinței civile nr. 441 din data de 12

decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5397/2/2011, de Curtea de Apel București,

secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, până la soluționarea cererii de suspendare formulată potrivit alin.

(4) al art. 6 din O.G. nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 92/2011.

De asemenea, prin

încheierea din data de 26 august 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-a dispus suspendarea executării silite a sentinței civile nr. 441 din 12

decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5397/2/2008, de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale (Dosar executare silită nr. 173/2009 al B.E.J. – C.B.M.), până la

soluționarea, prin hotărâre definitivă și irevocabilă, a prezentei cereri

privind acordare a unui termen de grație și stabilirea unor termene de plată

eșalonată a obligației datorate.

Prin sentința nr. 35

din data de 9 septembrie 2011, Curtea de Apel București

, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a

respins, ca nefondată, cererea privind acordarea unui termen de grație și

stabilirea unor termene de plată eșalonată a obligației, formulată de

petentul-debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, în cauza având ca obiect suspendarea executării sentinței

civile nr. 441 din data de 12 decembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale, în Dosarul nr. 5397/2/2008.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că din motivele de fapt expuse nu rezultă, în

concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-și

poate realiza atribuțiile prevăzute de lege.

Cererea

petentului-debitor se referă la faptul că, prin poprirea asupra conturilor

instituției nu își mai poate îndeplini obligațiile de achitare a datoriilor

către furnizori și că acest lucru ar presupune blocarea activității

Ministerului Public.

Or, prin sintagma „motive

temeinice” legiuitorul a înțeles să se refere la acele motive temeinice din

cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația stabilită în art. 1 alin.

(1) din O.G. nr. 22/2002 și anume, executarea creanțelor stabilite prin titluri

executorii, în sarcina instituțiilor și autorităților publice.

În prezenta cauză,

creanța intimatului-creditor C.I.M. se întemeiază pe sentința civilă nr. 441

din data de 12 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 5397/2/2008, de Curtea

de Apel București, secția a VII-a - civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă și asigurări sociale, sentință devenită definitivă și irevocabilă și

investită cu formulă executorie.

Curtea de apel a

apreciat că, având în vedere caracterul de titlu executoriu al sentinței

sus-menționate, poprirea conturilor petentului-debitor se încadrează în

dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.

Prin urmare,

invocarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 nu este

suficientă, în lipsa dovezilor din care să rezulte motivele temeinice pe care

se întemeiază cererea de acordare a unui termen de grație sau/și stabilirea

unor termene de plată eșalonate, ca neîntemeiate.

Or, din dovezile

administrate în prezenta cauză nu rezultă niciun motiv temeinic pentru care

petentul nu își poate executa obligația rezultată din conținutul titlului

executoriu, acestea nereprezentând decât o corespondență purtată cu Ministerul

Finanțelor Publice, prin care se solicitau fonduri bugetare ori pentru refuzul

de viză al controlorului financiar delegat de Ministerului Finanțelor Publice.

În plus,

petentul-debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea

obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002,

care prevăd că: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu

începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este

obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și

îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a

primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la

cererea creditorului.”.

De asemenea, nu a

administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligației prevăzută

de dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, potrivit cărora: „În cazul în

care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul

prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite

potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale

aplicabile în materie.”

Mai mult decât atât, petentul-debitor

nu și-a îndeplinit nici obligațiile prevăzute de dispozițiile art. 4 din O.G. nr.

22/2002.

Instanța a reținut și

faptul că, chiar dacă dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic

transferul între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr.

22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care instituția bugetară, în speță,

ordonatorul principal de credite (în prezenta cauză Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) avea obligația să

dispună toate măsurile ce se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare,

pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii

Prin urmare, atâta

timp cât, anterior sesizării instanței în temeiul dispozițiilor art. 6 alin.

(1), petentul-debitor nu și-a îndeplinit nicio obligație din cele prevăzute de

dispozițiile art. 2 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002 și nu a făcut dovada

niciunui motiv temeinic pentru care nu poate executa creanța ce rezultă din titlul

executoriu ce a stat la baza popririi conturilor, curtea de apel a apreciat că

o astfel de cerere - de acordare a unui termen de grație și stabilire a unor

termene de plată eșalonată a obligației - este neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs petentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție

, criticând-o ca fiind netemeinică și

nelegală și solicitând casarea acesteia și admiterea cererii privind acordarea

unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa prin

hotărârile judecătorești a căror executare silită se solicită și stabilirea

unor termene de plată eșalonată a acestei obligații, în sensul art. 6 alin. (1)

din O.G. nr. 22/2002.

La termenul din 19

iunie 2012

,

Înalta Curte a pus în discuția părților necompetența sa materială în judecarea

recursului, în raport de competențele instituite prin lege pentru soluționarea

cauzelor de natura celei de față, precum și de dispozițiile deciziei nr. 104

din 20 ianuarie 2009 a Curții Constituționale.

Se constată

competența Curții de Apel București, în soluționarea recursului de față, având

în vedere argumentele ce succed.

Prin dispozițiile art.

1 ale O.U.G. nr. 75/2008 se stipula că cererile având ca obiect acordarea unor

drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit O.U.G. nr. 27/2006

„privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor

categorii de personal din sistemul justiției”, cu modificările și completările

ulterioare … sunt soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.

Corelativ, alin. (2)

al textului prevedea că recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate în

primă instanță de curțile de apel, se judecă de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Curtea

Constituțională a stabilit însă că atât dispozițiile art. 1, cât și cele ale art.

2 ale O.U.G. nr. 75/2008, contravin exigențelor art. 21 alin. (3) și respectiv art.

115 alin. (4) și (6) din legea fundamentală, prin decizia nr. 104 din 20

ianuarie 2009 constatându-se că acestea sunt neconstituționale.

Ca atare, s-a revenit

la competențele anterioare edictării actului normativ mai sus citat, stabilite

prin dispozițiile legale în vigoare la data introducerii acțiunii - ce viza

obligarea pârâților la plata actualizată în favoarea reclamanților a sporului

de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Sentința civilă nr. 441

din data de 12 decembrie 2008 - titlul executoriu, în cauză - a fost pronunțată

de către Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Cât privește cererea

de față, ea ține de executarea silită, ultima fază a procesului civil,

ulterioară recunoașterii judecătorești a dreptului afirmat prin acțiune.

Or, nu există niciun

argument de lege lata ca în această etapă procesuală, menită să obțină

realizarea hotărârii definitive, competențele să fie diferite, față de cele

care au fost stabilite pentru soluționarea fondului cauzei.

Așa fiind, cum curtea

de apel era instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în

litigiul prin care s-a realizat efectiv dreptul subiectiv pretins, aceleiași

instanțe îi revine și competența soluționării recursului declarat împotriva

unei hotărâri pronunțată în etapa executării silite, ca fază succesivă a

procesului civil.

În considerarea celor

ce preced, urmează a se declina competența soluționării recursului în favoarea

Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența

soluționării recursului declarat de petentul Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 35 din

data de 9 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în favoarea

Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.