ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 31/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 31/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrata pe rolul Curții de Apel București, sub nr. 3153/2/2012

reclamantul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție București a chemat în judecată pe paratul creditor B.I. și B.E.J. D.D.C.,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul art.

1, art. 6 alin. (1), (4), (5), (6), (7) din O.G. nr. 22/2002, să dispună

suspendarea provizorie și suspendarea continuării executării, respectiv

acordarea unui termen de grație în ceea ce privește executarea silită începută

de B.E.J. D.D.C. în dosar de executare nr. 380/2010.

Prin sentința

nr. 15/2012 din 22 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și

pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului B.E.J. D.D.C., ca

neîntemeiată.

A respins

cererea de acordare a unui termen de gratie/eșalonare a plații, formulată de

petentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație șl Justiție

în contradictoriu cu intimații B.E.J. D.D.C. și B.I., ca neîntemeiată.

A respins

cererea de suspendare a executării formulată în temeiul art. 6 alin. (4) din O.G.

nr. 22/2002, ca rămasă fără obiect.

În

fundamentarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în principal, că prin

somația din 6 septembrie 2011, emisă în Dosarul de executare nr. 380/2010,

executorul judecătoresc D.D.C. l-a somat pe debitorul Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație șl Justiție București să se conformeze

dispozitivului titlului executoriu și să plătească creditoarei B.I., suma de 240.051.60

RON precum și suma de 9.368,60 RON cheltuieli de executare, stabilite prin

procesul verbal din 6 septembrie 2011.

Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație șl Justiție București, a formulat

contestație la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București

sub nr. 18089/302/2011, prin care a solicitat instanței în principal, să constate

că executarea silită începută în dosarul de executare nr. 380/2010 - B.E.J. D.D.C.,

este suspendată de drept, iar în subsidiar, admiterea contestației la executare,

anularea tuturor actelor întocmite de executorul judecătoresc având în vedere dispozițiile

O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată de O.U.G. nr. 45/2010.

În analiza fondului

cererii dedusă judecății, instanța a avut în vedere numai incidența condițiilor

prevăzute de O.G. nr. 22/2002 și conformitatea acestora cu pactele și tratatele

la care România este parte, în acord cu dispozițiile Constituționale - art. 11

alin. (2), reținând că aspectele legate de aplicarea O.G. nr. 71/2009 nu pot fi

invocate în procedura prevăzută de O.G. nr. 22/2002, având incidență directă asupra

actelor de executare și fiind în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite

de executorul judecătoresc.

În fapt, prin

adoptarea O.G. nr. 22/2002 legiuitorul a urmărit, așa cum reiese din art. 2 al textului,

să acorde instituției debitoare posibilitatea ca, în caz de lipsă de lichidități,

să execute de bunăvoie obligația de plată în termen de maxim 6 luni de la comunicarea

titlului executoriu.

Ulterior expirării

termenului de 6 luni, așa cum art. 3 menționează, executarea silită se desfășoară

potrivit normelor de drept comun.

S-a reținut ca

neîntemeiat, motivul invocat de reclamant prin care a susținut că respectarea hotărârii

judecătorești și achitarea debitului ar conduce la blocarea activității, avându-se

în vedere faptul că bugetul necesar organizării și funcționării acestuia, nu este

afectat de procedura executării silite, iar din motivele de fapt expuse nu a rezultat

în concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-și

poate realiza atribuțiile prevăzute de lege.

Prin sintagma,

motive temeinice, legiuitorul a înțeles să se refere la acele împrejurări din cauza

cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația stabilită în art. 1 alin. (1)

din O.G. nr. 22/2002 și anume, executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii,

în sarcina instituțiilor și autorităților publice.

În prezenta cauză,

creanța intimatei creditoare B.I. este întemeiată pe decizia civilă nr. 4997/R

din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă, investită cu formulă

executorie.

Având în vedere

caracterul de titlu executoriu al deciziei expuse anterior, care se încadrează în

dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cererea de acordare a unui termen

de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate devine neîntemeiată.

Petentul debitor

nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor prevăzute

de dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, mai ales că nu și-a îndeplinit

nici obligațiile care se regăsesc la art. 4 din același act normativ.

Chiar dacă dispozițiile

art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul între capitolele bugetare, dispozițiile

art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care instituția

bugetară, în speță Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, avea obligația să întreprindă toate măsurile ce se impuneau, inclusiv

virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri

executorii.

Reclamantul debitor

a invocat faptul că a întreprins demersuri cu privire la acordarea fondurilor necesare

pentru executarea hotărârii judecătorești, dar din actele dosarului se constată

că aceste demersuri nu au fost realizate după pronunțarea deciziei irevocabile,

când în mod benevol, așa cum a reținut Curtea Europeană în jurisprudența sa, trebuia

să execute obligația de plată, obligație care nu a fost executată nici în următorii

2 ani de la emiterea titlului.

Instanța a avut

în vedere și dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituția României care prevăd

că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern",

și ale art. 20 alin. (2), conform căruia „dacă există neconcordanțe între pactele

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este

parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile",

dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene

a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește

respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Astfel, reclamantul,

tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca

reprezentant la autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității

și la a executa de bună voie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă. Or,

în cauză, s-a constatat că între momentul emiterii titlului executoriu și data formulării

de către creditor a cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea

debitorului pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu,

iar în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, astfel că simpla

lipsă de lichidități învederată în recurs, nu o poate scuti pe debitoare de executarea

silită.

În acest sens,

s-a ținut cont și de concluziile CEDO în Cauza Șandor împotriva României sau în

cauza Săcăleanu C.României, când s-a reținut că „executarea unei sentințe sau a

unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie să fie considerată

ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 din Convenție. Dreptul

la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant

ar permite ca o hotărâre judecătoreasă definitivă și obligatorie să rămână inoperantă

în detrimentul unei părți (Immobiliare Saffi împotriva Italiei (GC), nr. 22774/93,

pct. 63, CEDO 1999-V).

De asemenea, curtea

reamintește că administrația constituie un element al statului de drept, interesul

său identificând-se cu cel al unei bune administrări a justiției, și că, în cazul

în care administrația refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie chiar

în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul pe

parcursul fazei judiciare a procedurii își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby

împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii

1997-11, p. 510-511, pct. 41)".

De asemenea, curtea

a reținut și cauza Săcăleanu c. României, și faptul că „o autoritate a statului

nu poate pretexta că îi lipsesc resursele pentru a nu onora o datorie întemeiată

pe o hotărâre judecătorească (Burdov împotriva Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002,

Culegere de hotărâri și decizii 2002-III, p.338, pct. 35)" și că „termenul

de douăzeci de luni (nr. pentru eșalonarea sumelor datorate) este nerezonabil, în

sensul art. 6 și 1 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență"

Raportând concluziile

Curții Europene, care a reținut o încălcare a art. 6 CEDO prin eșalonarea datoriei

pe un termen de 20 de luni, la speța de față, în care deși creditorul era îndreptățit

la plata debitului încă din iulie 2009 nici până la jumătatea anului 2012 acesta

nu a fost integral achitat (deci după mai bine de 22 de luni) instanța a reținut

că o eventuală eșalonare a obligației de plată ori acordare a unui termen de grație

ar aduce atingere garanțiilor instituite prin art. 6 CEDO, cu atât mai mult cu cât

anterior, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, curtea a stabilit că o autoritate a

statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată

dintr-o hotărâre judecătorească.

De altfel prin

Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România

să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind

această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect

dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană.

De asemenea s-a

reținut că, se poate acorda termen de gratie potrivit legislației în materie, în

anumite cazuri care justifica luarea acestei masuri , însă s-a apreciat că în prezenta

cauză, în raport de evaluarea nemijlocită, directă și de circumstanțele speței,

nu se poate dispune acordarea unui termen de grație judecătoresc care să prelungească

executarea unor sume infime în raport de bugetul debitorului, în condițiile în care

au trecut deja aproximativ 3 ani de la data pronunțării hotărârii judecătorești

de executat, întrucât o asemenea măsură nu poate fi conforma cu dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudență Curții de la Strasbourg.

În ceea ce privește

cererea de suspendare a continuării executării silite, întemeiată pe dispozițiile

art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 22/2002, față de soluția dată cererii de acordare

a unui termen de grație/eșalonare a plății, se constată că această cerere a rămas

fără obiect la judecata fondului.

Împotriva sentinței

nr. 15/2012 din 22 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru

cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, recurentul Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea

sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de acordare a termenului de grație

pentru obligația de plată dispusă prin decizia civilă nr. 4997/R din 2 iulie 2009

a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale, în sarcina Ministerului Public și de stabilire a

unor termene de plată eșalonată a acestei obligații, în sensul art. 6 alin. (1)

din O.G. nr. 22/2002, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009

aprobată prin Legea nr. 230/2011.

În criticile formulate,

recurentul a susținut în esență următoarele aspecte:

Instanța de fond

a respins în mod nelegal cererea de acordare a unui termen de grație pentru obligația

de plată a Ministerului Public și de stabilire a unor termene de plată eșalonată

a acestei obligații în sensul art. 6 alin. (1) și art. 1 din O.G. nr. 22/2002, așa

cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative

ale O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, schimbând înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al actelor și raporturilor juridice incidente, fapt ce a generat

pronunțarea unei hotărâri cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul a susținut

că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât s-a dat cu interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și alin. (6) din O.G. nr.

22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011.

Astfel, se arată,

că nu a fost analizat raportul juridic litigios, susținerile reclamantului și nici

probatoriul administrat în cauză, fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ. ce statuează fără echivoc că susținerile părților nu pot

fi înlăturate decât motivat, atât în drept, cât și în fapt, în sensul că soluția

de respingere pe fond a cererii a fost motivată prin simpla citare a dispozițiilor

art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.

În concret, a

arătat recurentul, că nu au fost analizate consecințele pe care executarea silită

începută în cauză le produce asupra bunei și imediatei funcționări a Ministerullui

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, în

sensul obstrucționării activității principale a instituției, datorită faptului că

se blochează conturile prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității,

altele decât cele în care se încadrează suma datorată (art. 1 alin. (1) și (2) din

O.G. nr. 22/2002).

Recurentul face

referire și la demersurile întreprinse în vederea obținerii de fonduri pentru plata

creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, prezentând situația financiară

a Ministerului Public în perioada de referință, cât și previziunile bugetare ulterioare.

Conchide recurentul

sub acest aspect în sensul că, neexistând sume prevăzute cu această destinație în

bugetul ordonatorului de credite în perioada de referință, este evident că orice

tip de executare silită pornită împotriva Ministerului Public, în baza titlurilor

executorii având ca obiect drepturi salariale restante, nu va putea viza decât sumele

din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și de personal, deși acest

lucru este expres prohibit de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din O.G. nr.

22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art. 1

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea

nr. 230/2011, ce instituie suspendarea de drept a oricăror forme de executare silită.

A apreciat recurentul

că, acțiunea formulată a fost în mod corect introdusă și dedusă spre soluționare,

deoarece nu exista nici o dispoziție procedurală care săi condiționeze admisibilitatea

acesteia, fiind întemeiată în raport de prevederile legale anterior menționate.

Se arată în continuare

că acceptarea unei teze contrare ar echivala cu blocarea conturilor de cheltuieli

materiale, de organizare și funcționare și de cheltuieli de capital, care sunt conturile

din care Ministerul Public își achită furnizorii de servicii și anume: serviciile

de poștă și telecomunicații, serviciile de energie electrică, serviciile de utilități

de apă, gaze, necesare pentru desfășurarea activității.

Precizează recurentul

că acest blocaj ar afecta nu numai plata cheltuielilor cu caracter funcțional, ci

însăși realizarea atribuțiilor instituției, în condițiile în care avansarea cheltuielilor

judiciare conform art. 189 C. proc. pen., onorarii expertize și acte medico-legale,

asigurarea traducerilor în dosarele penale și cooperării judiciare internaționale,

și plata serviciilor poștale pentru transmiterea actelor de procedură către justițiabili,

conform art. 228 alin. (6) C. proc. pen., art. 246 C. proc. pen., art. 249 C.

proc. pen. și art. 278 C. proc. pen., nu ar putea fi efectuate, pe această cale

putând fi lezate atât garanțiile dreptului la un proces echitabil, cât și principiul

celerității în procesul penal.

Recurentul a arătat

în continuare, că a întreprins, de-a lungul timpului, demersuri pe lângă autoritățile

competente pentru a obține fondurile necesare achitării creanțelor rezultate din

hotărâri judecătorești, invocând în acest sens adresele din 17 iunie 2008, din 23

iunie 2008, din 23 ianuarie 2009, din 26 mai 2009 și din 9 iunie 2009 (anexate),

ce atestă în mod neechivoc faptul că, în perioada de referință, Ministerul Public,

prin reprezentant legal, a întreprins demersuri în vederea obținerii sumelor de

bani necesare plății drepturilor bănești acordate prin titluri executorii în favoarea

personalului din sistemul justiției.

În acest context,

recurentul a susținut că cererea dedusă judecății îndeplinește atât cerința urgenței,

cât și condițiile existenței motivelor temeinice și împrejurărilor speciale, conform

legii, aspecte ce apar dovedite în raport de faptul că eventuala blocare a conturilor

instituției prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele

decât cele în care s-ar încadra suma datorată, ce ar putea fi urmată de indisponibilizarea

debitului și cuantumul ridicat al acestuia.

Recurentul a făcut

trimitere și la jurisprudența CEDO, în cauza Immobiliare Safi contra Italiei, în

care s-a reținut cu valoare de principiu că „suspendarea executării unei hotărâri

judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare

pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale",

precum și la Hotărârea secției a ll-a a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată

în cauza Saggio contra Italiei, care a statuat că „în principiu un sistem de suspendare

temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză(...) nu este

criticabil în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alin. (2) al

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție".

A arătat recurentul

că, în contextul actual, trebuie avută în vedere situația excepțională în care statul

se confruntă cu o lipsă generală și substanțială de resurse financiare publice,

care îl pun în situația de a asigura doar minimul necesar pentru funcționarea serviciilor

publice esențiale, precum justiția, și în care nu mai există posibilitatea reală

de a plăti obligații de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri

judecătorești.

Recurentul a susținut

că împrejurările prezentate constituie circumstanțe excepționale, circumscrise marjei

de apreciere autorizate a statului, în sensul jurisprudenței CEDO citate, circumstanțe

care permit măsuri de excepție precum eșalonarea executării obligației de plată

a sumelor datorate personalului bugetar în temeiul unor hotărâri judecătorești,

chiar pentru o perioadă relativ îndelungată (ca cea avută în vedere de O.U.G.

nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011).

Pe fond a solicitat

acordarea unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa

- în sumă de 240.051,60 RON - și stabilirea unor termene de plată eșalonată a acestei

obligații în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009

și O.U.G. nr. 45/2010, astfel:

- instituirea

unui termen de gratie pentru plata debitului până la sfârșitul lunii noiembrie a

anului 2012;

- stabilirea unor

termene de plată defalcate astfel:

- în luna decembrie

2012: 5% din valoarea titlului executoriu;

- în anul 2013:10%

din valoarea titlului executoriu;

- în anul 2014:25%

din valoarea titlului executoriu;

- în anul 2015:25%

din valoarea titlului executoriu;

- în anul 2016:35%

din valoarea titlului executoriu.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar la data de 20 septembrie 2012, intimata B.I., a cerut respingerea

recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței

de fond.

Prin încheierea

nr. 3598 din 25 septembrie 2012, secția a ll-a civilă a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare

secției I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 224

alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind C. civ..

Secția I civilă

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 6933 din 13 noiembrie

2012, a scos cauza de pe rol și a trimis-o secției a ll-a civilă a aceleiași instanțe,

în temeiul Hotărârii nr. 10 din 22 septembrie a Colegiului de Conducere al

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

examinând sentința nr. 15/2012 din 22 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări

sociale, din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit cererii

de chemare în judecată, reclamantul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București a solicitat în contradictoriu

cu pârâta creditoare B.I. și cu B.E.J. D.D.C., în temeiul art. 1, art. 6 alin.

(1), (4), (5), (6), (7) din O.G. nr. 22/2002 să dispună suspendarea provizorie și

suspendarea continuării executării, respectiv acordarea unui termen de grație în

ceea ce privește executarea silită începută în baza deciziei civile nr. 4997/R

din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, investită cu formulă executorie,

în dosarul de executare nr. 380/2010.

De remarcat că,

prin decizia civilă nr. 4997/R din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția

a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

s-a dispus obligarea pârâților la plata și către reclamanta B.I. a drepturilor bănești

reprezentând spor anticorupție de 30% pentru perioada aprilie 2002 - septembrie

2002, și la plata dobânzii legale aferente drepturilor acordate de la data introducerii

acțiunii, 14 septembrie 2007 și până la data plății efective.

În materia executării

silite sunt aplicabile dispozițiile art. 371

1

alin. (1) din C. proc.

civ., care stabilesc că, orice obligație stabilită prin hotărârea unei instanțe

sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

Urmare a unei

analize judicioase a raportului juridic dintre părțile litigante, raportată la situația

de fapt, instanța de fond amplu documentat și argumentat, a dat eficiență juridică

dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 care menționează că toate creanțele

stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice

se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau,

după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată

respectivă.

Aspectele legate

de aplicarea O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută de O.G.

nr. 22/2002, acestea având incidență directă asupra actelor de executare și fiind

în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc.

Prin adoptarea

O.G. nr. 22/2002, legiuitorul nu a dorit așadar să instituie o procedură paralelă

contestației la executare, în care să poată fi analizate, nu de instanța de executare

ci de emitenta titlului executoriu, aceleași aspecte ce pot fi analizate și pe calea

contestației la executare întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o încălcare

a art. 14 CEDO prin crearea unei norme de favoare instituțiilor statului în detrimentul

persoanelor fizice și recunoașterea în patrimoniul primelor atât a dreptului de

a formula contestație în procedura dreptului comun dar și în procedura specială

a O.G. nr. 22/2002.

Art. 2 din același

act normativ arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii

nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată

ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația

de plată. Acest lucru curge de la data la care debitorul a primit somația de plată

comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, stabilindu-se

astfel, prin acest act normativ, un regim special, derogatoriu de la regimul comun

instituit de C. proc. civ. în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor

bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin

care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, conformă

cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a

executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificată

în executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care

nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a

obține prevederi în bugetul pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri

executorii.

Pentru a beneficia

de dispozițiile de favoare ale O.G. nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor

de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru

efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, recurentul trebuia

să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu

s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială

reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor

instituțiilor publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației

de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.

Or, în prezenta

cauză, recurentul nu a făcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala

de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. nr.

22/2002, acest aspect fiind avut în vedere în mod corect de instanța de fond.

Simpla trimitere

pe care recurentul debitor o face la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr.

22/2002 se dovedește a fi astfel lipsită de fundament.

Jurisprudența

CEDO vizează și protecția punerii în executare a hotărârilor judecătorești, statuând

că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și executarea

efectivă a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, prin aceea că într-un

stat care respectă preeminența dreptului acestea nu pot rămâne fără efect în defavoarea

uneia din părți.

Astfel, s-a reținut

că există obligația pozitivă a statului și a instituțiilor publice de a se „plia"

la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care au fost obligate

la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane, care a obținut

o creanță contra statului, sau contra unei instituții publice, în urma unei proceduri

judiciare, să trebuiască să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței

sale. (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cauza Șandor împotriva României).

În același sens,

Înalta Curte amintește și Cauza Burdov contra Rusiei, în care Curtea a stabilit

că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru

a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, arătând că reclamantul

nu trebuie să fie pus, din cauza dificultăților financiare ale statului, în imposibilitate

de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri, imposibilitate care să

afecteze însăși substanța dreptului său.

Pentru aceste

rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței

nr. 15/2012 din 22 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a

civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, nefiind

îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 din C.

proc. civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție București împotriva sentinței nr. 15/2012 din 22 mai 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflictele

de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2013.