ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 31/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Curții de Apel București, sub nr. 3153/2/2012 reclamantul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București a chemat în judecată pe paratul creditor B.I. și B.E.J. D.D.C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul art. 1, art. 6 alin. (1), (4), (5), (6), (7) din O.G. nr. 22/2002, să dispună suspendarea provizorie și suspendarea continuării executării, respectiv acordarea unui termen de grație în ceea ce privește executarea silită începută de B.E.J. D.D.C. în dosar de executare nr. 380/2010.

Prin sentința nr. 15/2012 din 22 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului B.E.J. D.D.C., ca neîntemeiată. A respins cererea de acordare a unui termen de gratie/eșalonare a plații, formulată de petentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație șl Justiție în contradictoriu cu intimații B.E.J. D.D.C. și B.I., ca neîntemeiată. A respins cererea de suspendare a executării formulată în temeiul art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 22/2002, ca rămasă fără obiect. În fundamentarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în principal, că prin somația din 6 septembrie 2011, emisă în Dosarul de executare nr. 380/2010, executorul judecătoresc D.D.C.

l-a somat pe debitorul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație șl Justiție București să se conformeze dispozitivului titlului executoriu și să plătească creditoarei B.I., suma de 240.051.60 RON precum și suma de 9.368,60 RON cheltuieli de executare, stabilite prin procesul verbal din 6 septembrie 2011. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație șl Justiție București, a formulat contestație la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr. 18089/302/2011, prin care a solicitat instanței în principal, să constate că executarea silită începută în dosarul de executare nr. 380/2010 - B.E.J. D.D.C., este suspendată de drept, iar în subsidiar, admiterea contestației la executare, anularea tuturor actelor întocmite de executorul judecătoresc având în vedere dispozițiile O.U.G.

nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată de O.U.G. nr. 45/2010. În analiza fondului cererii dedusă judecății, instanța a avut în vedere numai incidența condițiilor prevăzute de O.G. nr. 22/2002 și conformitatea acestora cu pactele și tratatele la care România este parte, în acord cu dispozițiile Constituționale - art. 11 alin. (2), reținând că aspectele legate de aplicarea O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută de O.G. nr. 22/2002, având incidență directă asupra actelor de executare și fiind în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc. În fapt, prin adoptarea O.G. nr. 22/2002 legiuitorul a urmărit, așa cum reiese din art. 2 al textului, să acorde instituției debitoare posibilitatea ca, în caz de lipsă de lichidități, să execute de bunăvoie obligația de plată în termen de maxim 6 luni de la comunicarea titlului executoriu.

Ulterior expirării termenului de 6 luni, așa cum art. 3 menționează, executarea silită se desfășoară potrivit normelor de drept comun. S-a reținut ca neîntemeiat, motivul invocat de reclamant prin care a susținut că respectarea hotărârii judecătorești și achitarea debitului ar conduce la blocarea activității, avându-se în vedere faptul că bugetul necesar organizării și funcționării acestuia, nu este afectat de procedura executării silite, iar din motivele de fapt expuse nu a rezultat în concret, care sunt motivele temeinice din cauza cărora petentul debitor nu-și poate realiza atribuțiile prevăzute de lege. Prin sintagma, motive temeinice, legiuitorul a înțeles să se refere la acele împrejurări din cauza cărora debitorul nu își poate îndeplini obligația stabilită în art. 1 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002 și anume, executarea creanțelor stabilite prin titluri executorii, în sarcina instituțiilor și autorităților publice. În prezenta cauză, creanța intimatei creditoare B.I. este întemeiată pe decizia civilă nr. 4997/R din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă, investită cu formulă executorie. Având în vedere caracterul de titlu executoriu al deciziei expuse anterior, care se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cererea de acordare a unui termen de grație sau/și stabilirea unor termene de plată eșalonate devine neîntemeiată. Petentul debitor nu a administrat nicio probă din care să rezulte îndeplinirea obligațiilor prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (2) din O.G.

nr. 22/2002, mai ales că nu și-a îndeplinit nici obligațiile care se regăsesc la art. 4 din același act normativ. Chiar dacă dispozițiile art. 47 din Legea nr. 500/2002 interzic transferul între capitolele bugetare, dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002 a creat o excepție pentru cazul în care instituția bugetară, în speță Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, avea obligația să întreprindă toate măsurile ce se impuneau, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Reclamantul debitor a invocat faptul că a întreprins demersuri cu privire la acordarea fondurilor necesare pentru executarea hotărârii judecătorești, dar din actele dosarului se constată că aceste demersuri nu au fost realizate după pronunțarea deciziei irevocabile, când în mod benevol, așa cum a reținut Curtea Europeană în jurisprudența sa, trebuia să execute obligația de plată, obligație care nu a fost executată nici în următorii 2 ani de la emiterea titlului.

Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituția României care prevăd că „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", și ale art. 20 alin. (2), conform căruia „dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile", dispoziții care atrag prioritatea în soluționarea cauzei de față a Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții în această materie, în ceea ce privește respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Astfel, reclamantul, tocmai în considerarea calității sale de instituție publică are îndatorirea, ca reprezentant la autorității statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și la a executa de bună voie o hotărâre judecătorească ce îi este opozabilă. Or, în cauză, s-a constatat că între momentul emiterii titlului executoriu și data formulării de către creditor a cererii de executare silită nu a existat niciun demers din partea debitorului pentru achitarea benevolă a obligației stabilite prin titlul executoriu, iar în lipsa demersurilor necesare pentru obținerea fondurilor, astfel că simpla lipsă de lichidități învederată în recurs, nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.

În acest sens, s-a ținut cont și de concluziile CEDO în Cauza Șandor împotriva României sau în cauza Săcăleanu C.României, când s-a reținut că „executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent de instanța care a pronunțat-o, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 din Convenție. Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătoreasă definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți (Immobiliare Saffi împotriva Italiei (GC), nr. 22774/93, pct. 63, CEDO 1999-V).

De asemenea, curtea reamintește că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său identificând-se cu cel al unei bune administrări a justiției, și că, în cazul în care administrația refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie chiar în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul pe parcursul fazei judiciare a procedurii își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-11, p. 510-511, pct. 41)". De asemenea, curtea a reținut și cauza Săcăleanu c. României, și faptul că „o autoritate a statului nu poate pretexta că îi lipsesc resursele pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească (Burdov împotriva Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002, Culegere de hotărâri și decizii 2002-III, p.338, pct. 35)" și că „termenul de douăzeci de luni (nr. pentru eșalonarea sumelor datorate) este nerezonabil, în sensul art. 6 și 1 din Convenție, astfel cum a fost interpretat de jurisprudență" Raportând concluziile Curții Europene, care a reținut o încălcare a art. 6 CEDO prin eșalonarea datoriei pe un termen de 20 de luni, la speța de față,

în care deși creditorul era îndreptățit la plata debitului încă din iulie 2009 nici până la jumătatea anului 2012 acesta nu a fost integral achitat (deci după mai bine de 22 de luni) instanța a reținut că o eventuală eșalonare a obligației de plată ori acordare a unui termen de grație ar aduce atingere garanțiilor instituite prin art. 6 CEDO, cu atât mai mult cu cât anterior, în cauza Bourdov împotriva Rusiei, curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. De altfel prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană.

De asemenea s-a reținut că, se poate acorda termen de gratie potrivit legislației în materie, în anumite cazuri care justifica luarea acestei masuri , însă s-a apreciat că în prezenta cauză, în raport de evaluarea nemijlocită, directă și de circumstanțele speței, nu se poate dispune acordarea unui termen de grație judecătoresc care să prelungească executarea unor sume infime în raport de bugetul debitorului, în condițiile în care au trecut deja aproximativ 3 ani de la data pronunțării hotărârii judecătorești de executat, întrucât o asemenea măsură nu poate fi conforma cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudență Curții de la Strasbourg. În ceea ce privește cererea de suspendare a continuării executării silite, întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (4) din O.G.

nr. 22/2002, față de soluția dată cererii de acordare a unui termen de grație/eșalonare a plății, se constată că această cerere a rămas fără obiect la judecata fondului. Împotriva sentinței nr. 15/2012 din 22 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc.

civ., admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de acordare a termenului de grație pentru obligația de plată dispusă prin decizia civilă nr. 4997/R din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în sarcina Ministerului Public și de stabilire a unor termene de plată eșalonată a acestei obligații, în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011. În criticile formulate, recurentul a susținut în esență următoarele aspecte: Instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de acordare a unui termen de grație pentru obligația de plată a Ministerului Public și de stabilire a unor termene de plată eșalonată a acestei obligații în sensul art. 6 alin. (1) și art. 1 din O.G.

nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor și raporturilor juridice incidente, fapt ce a generat pronunțarea unei hotărâri cu aplicarea greșită a legii. Recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și alin. (6) din O.G. nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011. Astfel, se arată, că nu a fost analizat raportul juridic litigios, susținerile reclamantului și nici probatoriul administrat în cauză, fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. ce statuează fără echivoc că susținerile părților nu pot fi înlăturate decât motivat, atât în drept, cât și în fapt, în sensul că soluția de respingere pe fond a cererii a fost motivată prin simpla citare a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002. În concret, a arătat recurentul, că nu au fost analizate consecințele pe care executarea silită începută în cauză le produce asupra bunei și imediatei funcționări a Ministerullui Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București, în sensul obstrucționării activității principale a instituției, datorită faptului că se blochează conturile prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele în care se încadrează suma datorată (art. 1 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 22/2002). Recurentul face referire și la demersurile întreprinse în vederea obținerii de fonduri pentru plata creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești, prezentând situația financiară a Ministerului Public în perioada de referință, cât și previziunile bugetare ulterioare. Conchide recurentul sub acest aspect în sensul că, neexistând sume prevăzute cu această destinație în bugetul ordonatorului de credite în perioada de referință, este evident că orice tip de executare silită pornită împotriva Ministerului Public, în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale restante, nu va putea viza decât sumele din conturile de cheltuieli de organizare și funcționare și de personal, deși acest lucru este expres prohibit de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din O.G.

nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, ce instituie suspendarea de drept a oricăror forme de executare silită. A apreciat recurentul că, acțiunea formulată a fost în mod corect introdusă și dedusă spre soluționare, deoarece nu exista nici o dispoziție procedurală care săi condiționeze admisibilitatea acesteia, fiind întemeiată în raport de prevederile legale anterior menționate. Se arată în continuare că acceptarea unei teze contrare ar echivala cu blocarea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și funcționare și de cheltuieli de capital, care sunt conturile din care Ministerul Public își achită furnizorii de servicii și anume: serviciile de poștă și telecomunicații, serviciile de energie electrică, serviciile de utilități de apă, gaze, necesare pentru desfășurarea activității.

Precizează recurentul că acest blocaj ar afecta nu numai plata cheltuielilor cu caracter funcțional, ci însăși realizarea atribuțiilor instituției, în condițiile în care avansarea cheltuielilor judiciare conform art. 189 C. proc. pen., onorarii expertize și acte medico-legale, asigurarea traducerilor în dosarele penale și cooperării judiciare internaționale, și plata serviciilor poștale pentru transmiterea actelor de procedură către justițiabili, conform art. 228 alin. (6) C. proc. pen., art. 246 C. proc. pen., art. 249 C. proc. pen. și art. 278 C. proc. pen., nu ar putea fi efectuate, pe această cale putând fi lezate atât garanțiile dreptului la un proces echitabil, cât și principiul celerității în procesul penal.

Recurentul a arătat în continuare, că a întreprins, de-a lungul timpului, demersuri pe lângă autoritățile competente pentru a obține fondurile necesare achitării creanțelor rezultate din hotărâri judecătorești, invocând în acest sens adresele din 17 iunie 2008, din 23 iunie 2008, din 23 ianuarie 2009, din 26 mai 2009 și din 9 iunie 2009 (anexate), ce atestă în mod neechivoc faptul că, în perioada de referință, Ministerul Public, prin reprezentant legal, a întreprins demersuri în vederea obținerii sumelor de bani necesare plății drepturilor bănești acordate prin titluri executorii în favoarea personalului din sistemul justiției.

În acest context, recurentul a susținut că cererea dedusă judecății îndeplinește atât cerința urgenței, cât și condițiile existenței motivelor temeinice și împrejurărilor speciale, conform legii, aspecte ce apar dovedite în raport de faptul că eventuala blocare a conturilor instituției prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele în care s-ar încadra suma datorată, ce ar putea fi urmată de indisponibilizarea debitului și cuantumul ridicat al acestuia.

Recurentul a făcut trimitere și la jurisprudența CEDO, în cauza Immobiliare Safi contra Italiei, în care s-a reținut cu valoare de principiu că „suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale", precum și la Hotărârea secției a ll-a a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, care a statuat că „în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză(...) nu este criticabil în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alin. (2) al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție". A arătat recurentul că, în contextul actual, trebuie avută în vedere situația excepțională în care statul se confruntă cu o lipsă generală și substanțială de resurse financiare publice, care îl pun în situația de a asigura doar minimul necesar pentru funcționarea serviciilor publice esențiale, precum justiția, și în care nu mai există posibilitatea reală de a plăti obligații de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri judecătorești.

Recurentul a susținut că împrejurările prezentate constituie circumstanțe excepționale, circumscrise marjei de apreciere autorizate a statului, în sensul jurisprudenței CEDO citate, circumstanțe care permit măsuri de excepție precum eșalonarea executării obligației de plată a sumelor datorate personalului bugetar în temeiul unor hotărâri judecătorești, chiar pentru o perioadă relativ îndelungată (ca cea avută în vedere de O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011). Pe fond a solicitat acordarea unui termen de grație pentru obligația de plată stabilită în sarcina sa - în sumă de 240.051,60 RON - și stabilirea unor termene de plată eșalonată a acestei obligații în sensul art. 6 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispozițiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009 și O.U.G. nr. 45/2010, astfel: - instituirea unui termen de gratie pentru plata debitului până la sfârșitul lunii noiembrie a anului 2012; - stabilirea unor termene de plată defalcate astfel: - în luna decembrie 2012: 5% din valoarea titlului executoriu; - în anul 2013:10% din valoarea titlului executoriu; - în anul 2014:25% din valoarea titlului executoriu; - în anul 2015:25% din valoarea titlului executoriu; - în anul 2016:35% din valoarea titlului executoriu. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 20 septembrie 2012, intimata B.I., a cerut respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.

Prin încheierea nr. 3598 din 25 septembrie 2012, secția a ll-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre competentă soluționare secției I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 224 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 6933 din 13 noiembrie 2012, a scos cauza de pe rol și a trimis-o secției a ll-a civilă a aceleiași instanțe, în temeiul Hotărârii nr. 10 din 22 septembrie a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, examinând sentința nr. 15/2012 din 22 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare: Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul debitor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București a solicitat în contradictoriu cu pârâta creditoare B.I. și cu B.E.J. D.D.C., în temeiul art. 1, art. 6 alin. (1), (4), (5), (6), (7) din O.G.

nr. 22/2002 să dispună suspendarea provizorie și suspendarea continuării executării, respectiv acordarea unui termen de grație în ceea ce privește executarea silită începută în baza deciziei civile nr. 4997/R din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, investită cu formulă executorie, în dosarul de executare nr. 380/2010. De remarcat că, prin decizia civilă nr. 4997/R din 2 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a dispus obligarea pârâților la plata și către reclamanta B.I. a drepturilor bănești reprezentând spor anticorupție de 30% pentru perioada aprilie 2002 - septembrie 2002, și la plata dobânzii legale aferente drepturilor acordate de la data introducerii acțiunii, 14 septembrie 2007 și până la data plății efective.

În materia executării silite sunt aplicabile dispozițiile art. 371 1 alin. (1) din C. proc. civ., care stabilesc că, orice obligație stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Urmare a unei analize judicioase a raportului juridic dintre părțile litigante, raportată la situația de fapt, instanța de fond amplu documentat și argumentat, a dat eficiență juridică dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 care menționează că toate creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Aspectele legate de aplicarea O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută de O.G. nr. 22/2002, acestea având incidență directă asupra actelor de executare și fiind în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc. Prin adoptarea O.G. nr. 22/2002, legiuitorul nu a dorit așadar să instituie o procedură paralelă contestației la executare, în care să poată fi analizate, nu de instanța de executare ci de emitenta titlului executoriu, aceleași aspecte ce pot fi analizate și pe calea contestației la executare întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o încălcare a art. 14 CEDO prin crearea unei norme de favoare instituțiilor statului în detrimentul persoanelor fizice și recunoașterea în patrimoniul primelor atât a dreptului de a formula contestație în procedura dreptului comun dar și în procedura specială a O.G.

nr. 22/2002. Art. 2 din același act normativ arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest lucru curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, stabilindu-se astfel, prin acest act normativ, un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de C. proc. civ.

în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificată în executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi în bugetul pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri executorii.

Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale O.G. nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, recurentul trebuia să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituțiilor publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.

Or, în prezenta cauză, recurentul nu a făcut această dovadă, situație în care nu se poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. nr. 22/2002, acest aspect fiind avut în vedere în mod corect de instanța de fond. Simpla trimitere pe care recurentul debitor o face la dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 se dovedește a fi astfel lipsită de fundament. Jurisprudența CEDO vizează și protecția punerii în executare a hotărârilor judecătorești, statuând că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și executarea efectivă a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, prin aceea că într-un stat care respectă preeminența dreptului acestea nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia din părți.

Astfel, s-a reținut că există obligația pozitivă a statului și a instituțiilor publice de a se „plia" la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care au fost obligate la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului, sau contra unei instituții publice, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. (Cauza Metaxas împotriva Greciei, Cauza Șandor împotriva României).

În același sens, Înalta Curte amintește și Cauza Burdov contra Rusiei, în care Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, arătând că reclamantul nu trebuie să fie pus, din cauza dificultăților financiare ale statului, în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri, imposibilitate care să afecteze însăși substanța dreptului său. Pentru aceste rațiuni, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 15/2012 din 22 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, nefiind îndeplinită nici o cerință din cele prevăzute de dispozițiile art. 304 din C. proc.

civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție București împotriva sentinței nr. 15/2012 din 22 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 15 ianuarie 2013.