ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3647/2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3282/PI

din 25 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul V.R., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale în baza Legii nr.

221/2009, sens în care a fost obligat pârâtul să-i plătească reclamantului 5.000

euro, prin echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale

pentru deportarea bunicilor materni, K.A. și K.P. A fost respinsă cererea

reclamantului de obligare a pârâtului la plata diferenței de 995.000 euro, cu

titlu de despăgubiri morale și materiale.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1075/R din 8 noiembrie 2011, a

respins apelul declarat de reclamantul V.R. împotriva sentinței civile nr. 3282

din 25 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. A admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.

Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a

respins acțiunea formulată de reclamantul V.R.

Împotriva

acestei decizii, reclamantul V.R. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor

art. 299-316 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea

hotărârilor pronunțate în cauză și în consecință, admiterea în totalitate a

cererii de chemare în judecată.

Analizând

recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile

invocate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge,

pentru următoarele considerente:

Problema de

drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii reclamantului

la acordarea daunelor morale în condițiile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat în prezenta cauză, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010.

Criticile vizând

respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din

perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.

Prevederile

art. 147 alin. (1) din Constituție stabilesc că, dispozițiile din legile în vigoare,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale

pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. Totodată,

alin. (4) al art. menționat prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea

nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii,

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia

în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) Teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, decizia

atacată a fost pronunțată la data de 8 noiembrie 2011 împrejurare din care rezultă

că la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată definitiv.

Este de necontestat

că acțiunea reclamantului a fost promovată la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această împrejurare nu presupune

ca efectele textului legal menționat să se întindă pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurentul, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

Este vorba despre

o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi nesocotită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor,

dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În cauză, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Nu se poate susține

că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Dreptul de acces

la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.R. împotriva

deciziei civile nr. 1075/R din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul V.R. împotriva deciziei civile nr. 1075/R din 8

noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 septembrie 2012.