ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5421/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5421/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții M.O., M.F.S.A.I.,

S.A., Ș.P.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.I.R.A. obligarea acestuia

la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de 30%, din indemnizația de încadrare

brută lunară pentru perioada 01 septembrie 2002-31 martie 2006, actualizate, precum

și obligarea pârâților să efectueze retroactiv mențiunile corespunzătoare în evidențele

privind salarizarea acestora, cu cheltuieli de judecata.

În motivarea

cererii reclamanții au

arătat că sunt ofițeri de politie judiciara in cadrul M.I.R.A., iar potrivit dispozițiilor

Legii nr. 360/2002 și O.G. nr. 38/2002 în cadrul M.I.R.A. se practica un sistem

discriminatoriu de salarizare a ofițerilor de politie judiciara, fiind acordat un

spor de 30% din indemnizația de încadrare lunară, respectiv solda lunară, pentru

activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție. Acest spor anticorupție

a fost acordat inițial ofițerilor de politie judiciara care lucrează în cadrul Parchetului

Național Anticorupție și ulterior ofițerilor de politie judiciara care lucrează

in cadrul D.G.A. a M.I.R.A.

Prin întâmpinare, pârâtul

M.I.R.A. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada 01

septembrie 2002-10 aprilie 2005, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca

fiind neîntemeiată, arătând că în raport de art. 1 alin. (3) și art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din

criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1), să se refere la persoane aflate în situații

comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una

dintre categoriile prevăzute în textul de lege.

Reclamanții au formulat

o cerere precizatoare solicitând introducerea în cauză a C.N.C.D., anexând cererii

dovada existenței raporturilor de serviciu cu M.I.R.A.

Pârâtul C.N.C.D. a formulat

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La data de 18

noiembrie 2008 reclamanta S.A. a formulat cerere de renunțare la judecată, în raport

de care instanța a luat act potrivit art. 246 C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 289 din 27 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios,

administrativ și fiscal, a luat act de renunțare la judecată formulată de reclamanta

S.A., a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01

septembrie 2002-10 aprilie 2005; a respins acțiunea pentru această perioadă ca fiind

prescris dreptul la acțiune, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții

a obligat pârâtul M.I.R.A. la plata către reclamanți a sumelor reprezentând c/v

sporului de 30%, prevăzut de O.U.G. nr. 43/2002, pe perioada 10 aprilie 2005-31

martie 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății și a obligat pârâtul

să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă al reclamanților.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului

la acțiune pentru perioada 01 septembrie 2002-10 aprilie 2005, având în vedere prevederile

art. 283 lit. c) C. muncii și prevederile art. 1 și 3 din decretul nr. 167/1958,

fiind vorba despre o acțiune în pretenții, cu privire la un drept patrimonial, respectiv

plata unor drepturi salariale, neputându-se reține nici o împrejurare de întrerupere

sau suspendare a termenului de prescripție, pentru perioada anterioară datei de

18 decembrie 2004, trei ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive a C.N.C.D., instanța de fond, în raport de prevederea

expresă a art. 27 din O.G. nr. 137/2000, și având în vedere că reclamanții au invocat

în fundamentarea pretențiilor bănești discriminarea creată în raport cu alte categorii

de ofițeri de poliție judiciară, a respins această excepție ca neîntemeiată.

Susținerea potrivit căreia

polițiștii care lucrează în cadrul D.G.A. din M.I.R.A. și D.N.A. nu se află în situație

analoagă cu ceilalți polițiști din cadrul poliției judiciare existând o justificare

obiectivă a diferenței bazată pe criteriul detașării și nu pe criteriul incoruptibilității

polițiștilor nu a fost reținută de instanța de fond aceasta considerând că detașarea,

prin ea însăși, ca măsură de modificare a raporturilor de serviciu, nu poate constitui

criteriu pentru acordarea unui tratament diferențiat, în ceea ce privește acordarea

sporului de 30%.

Instanța de fond a mai

apreciat că acordarea unor stimulente financiare ofițerilor de poliție judiciară

detașați la D.N.A. sau D.G.A., pentru desfășurarea unor activități în domeniul combaterii

corupției în rândul personalului M.I.R.A., în condițiile în care au același statut

cu ceilalți ofițeri de poliție judiciară din structurile M.I.R.A., respectiv funcționari

publici cu statut special, nu reprezintă o justificare obiectivă de un scop legitim,

iar această metodă de atingere a acestui scop este adecvată și necesară.

În fine, instanța a considerat

că nu există o justificare obiectivă a diferențierii, iar simplul fapt al detașării

nu conferă polițistului detașat un alt statut profesional superior, astfel încât

având același statut cu ceilalți ofițeri de poliție judiciară nu se justifică remunerarea

superioară, întrucât nu există criterii obiective pentru a stabilit că activitatea

sa în cadrul D.G.A. și D.N.A., din punct de vedere al actelor de urmărire penală

efectuate, ar fi mai complexă decât activitatea de urmărire penală desfășurată de

ceilalți ofițeri de poliție judiciară cu privire la celelalte infracțiuni decât

cele de corupție.

Împotriva acestei hotărârii

pârâtul M.A.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se invocă dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 819 din 3 iulie 2008

prin care s-a dispus admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea

și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, în măsura în care

din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să

anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând

că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară

sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Recurentul consideră că

ne aflăm în situația analizată de Curtea Constituțională, în care, instanța de fond,

prin admiterea acțiunii a înlăturat de la aplicare prevederile O.G. nr. 38/2003,

substituindu-le cu cele ale O.U.G. nr. 43/2002.

În privința modului în

care instanța de judecată s-a pronunțat asupra fondului cauzei, recurentul precizează

că:

- în raport de calitatea

pe care o au, salarizarea membrilor de sindicat se face potrivit normelor cuprinse

în O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor și nicidecum

prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., cu modificările și

completările ulterioare.

- Legea nr. 78/2000 pentru

prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, a instituit, în

art. 29 alin. (2), un spor de 30% din salariul de bază, pentru judecătorii care

compuneau completele specializate, procurorii care funcționau în cadrul S.C.C.C.O.

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al serviciilor

și birourilor teritoriale specializate, precum și pentru polițiștii și specialiștii

detașați în cadrul acestor structuri.

- acest spor a fost menținut

prin art. X din O.G. nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996,

privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.

- prin art. 34 din O.U.G.

nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție au fost abrogate dispozițiile

art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și s-a stabilit, în art. 28 alin. (4), că

personalul prevăzut la alin. (1)-(3), adică procurorii din cadrul Parchetului Național

Anticorupție specialiștii, ofițerii de poliție judiciară și judecătorii care compun

completele specializate în infracțiunile de corupție primesc, pentru activitatea

de combatere a corupției, un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară,

respectiv din solda lunară, în cazul ofițerilor de poliție judiciară.

- d

ispozițiile art. 28

alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, care prevedeau acordarea sporului pentru polițiștii

detașați în cadrul D.N.A., au fost abrogate în mod expres de art. 41 lit. e) din

O.U.G. nr. 27/ 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor. procurorilor

și altor categorii de personal din sistemul justiției.

Prin urmare, sporurile

salariale prevăzute de textele legale susmenționate, se acordă, pentru perioadele

cât au fost aplicabile aceste acte normative, doar anumitor categorii de procurori,

specialiști cu înaltă calificare, ofițeri de poliție judiciară și judecători, distincția

fiind făcută în raport de două criterii: natura activității prestate, respectiv

instrumentarea și judecarea cauzelor privind infracțiunile de corupție și rangul

instanței sau al parchetului unde funcționează beneficiarii | acestor sporuri.

Astfel, susține recurentul,

nu se încalcă principiul egalității în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1)

din legea fundamentală și nici cel al independenței judecătorului, prevăzut de

art. 124 alin. (3) din Constituție, nu se instituie nici privilegii și nici discriminări,

întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane specializate în

lupta împotriva corupției, respectiv, tuturor judecătorilor, procurorilor și polițiștilor

; încadrați sau detașați la o anumită instanță sau parchet și nu poate fi extins

cu privire la toți judecătorii, procurorii și polițiști.

Principiul egalității

de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații

diferite, justificate pe baza unor criterii diferite și raționale.

Examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit prevederilor

art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002, în vigoare până la data de 29 martie 2006,

când a fost abrogată în mod expres prin O.U.G. nr. 27/2006, ofițerii și agenții

de poliție detașați în cadrul D.N.A., beneficiau de un spor de 30% „pentru activitatea

specializată de combatere a infracțiunilor de corupție pe care o desfășoară".

Adoptarea O.U.G. nr. 43/2002

- ca, de altfel, și a altor acte normative, cum ar fi Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, O.U.G. nr. 24/2004 privind creșterea

transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum

și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției - a fost determinată

de necesitatea luării unor măsuri de prevenire și combatere a corupției în acord

și cu legislația europeană în vigoare, măsuri care s-au concretizat inclusiv în

sistemul de salarizare al polițiștilor și specialiștilor detașați în cadrul D.N.A.,

prin acordarea sporului de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară.

Așadar, este evident că,

la acordarea acestui spor, legiuitorul a avut în vedere natura activității desfășurate

de către persoanele ce exercită funcțiile respective, și anume instrumentarea și

judecarea cauzelor privind infracțiunile de corupție, singura condiție care trebuie

respectată fiind aceea ca de aceste sporuri să beneficieze toți salariații care

se află în situații identice.

Intimații-reclamanții

au invocat discriminarea între polițiștii de poliție judiciară care, fiind detașați

la D.N.A., exercită atribuții specifice în cadrul acestei structuri, pe de o parte,

și polițiștii de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul altor

structuri, pe de altă parte.

Însă numai primei categorii

de polițiști, în enumerarea de mai sus, îi este recunoscut, printr-un act normativ,

dreptul la acordarea acestui spor.

Criteriul de discriminare

invocat de intimații-reclamanți și preluat în mod greșit de către instanța de fond

în considerentele hotărârii recurate, întemeiat pe prevederile art. 2 alin. (1),

(3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare, nu este relevant în cauză, deoarece activitățile desfășurate de cele

două categorii de polițiști nu sunt identice; ele sunt asemănătoare sub aspectul

formal, în realitate - sub aspectul conținutului lor - fiind diferite în raport

cu nivelul structurii în care polițiștii își desfășoară activitatea și cu complexitatea

dosarelor penale în care întocmesc acte de procedură.

Dispozițiile O.G. nr.

137/2000 definind noțiunea de discriminare, prevăd că nu este discriminatorie deosebirea,

excluderea, restricția sau preferința, atunci când este bazată pe un criteriu, justificat

obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate

și necesare".

Or, tocmai acest criteriu

își găsește aplicarea în cauză, el fiind justificat de natura atribuțiilor specifice

pe care polițiștii de poliție judiciară din cadrul D.N.A. le exercită în cadrul

acestei structuri și de necesitatea creării unor condiții speciale în acest sens.

Lupta împotriva corupției,

ca scop legitim, trebuie, deci, să fie susținută de un corp de profesioniști care

au nevoie de condiții speciale în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor lor,

din acest punct de vedere existența unor diferențieri în ceea ce privește nivelul

salarizării reprezentând metoda adecvată și necesară de atingere a scopului legitim

al D.N.A.

Rezultă, așadar, că situația

polițiștilor din structura M.I.R.A. nu este identică cu cea a polițiștilor detașați

la D.N.A., diferențierea rezultând din însăși natura atribuțiilor exercitate efectiv

de către cele două categorii de polițiști și din specificul cazurilor anchetate.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are

o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților

fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin

raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație

dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor

în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții

se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și /sau

de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat

în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei

forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională

a unui stat contractant.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități

impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea

să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional

al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații

identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru

persoanele aflate în situații distincte.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale

în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a intimaților-reclamanți

în raport cu polițiștii la care fac referire nu poate fi primită.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat

o hotărâre netemeinică și nelegală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi admis, sentința atacată modificată în sensul respingerii

acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de M.A.I. împotriva sentinței civile nr. 289 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 27 noiembrie 2009.