ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5421/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții M.O., M.F.S.A.I., S.A., Ș.P.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.I.R.A. obligarea acestuia la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de 30%, din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 01 septembrie 2002-31 martie 2006, actualizate, precum și obligarea pârâților să efectueze retroactiv mențiunile corespunzătoare în evidențele privind salarizarea acestora, cu cheltuieli de judecata. În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt ofițeri de politie judiciara in cadrul M.I.R.A., iar potrivit dispozițiilor Legii nr. 360/2002 și O.G. nr. 38/2002 în cadrul M.I.R.A.

se practica un sistem discriminatoriu de salarizare a ofițerilor de politie judiciara, fiind acordat un spor de 30% din indemnizația de încadrare lunară, respectiv solda lunară, pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție. Acest spor anticorupție a fost acordat inițial ofițerilor de politie judiciara care lucrează în cadrul Parchetului Național Anticorupție și ulterior ofițerilor de politie judiciara care lucrează in cadrul D.G.A. a M.I.R.A. Prin întâmpinare, pârâtul M.I.R.A. a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada 01 septembrie 2002-10 aprilie 2005, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, arătând că în raport de art. 1 alin. (3) și art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1), să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege. Reclamanții au formulat o cerere precizatoare solicitând introducerea în cauză a C.N.C.D., anexând cererii dovada existenței raporturilor de serviciu cu M.I.R.A. Pârâtul C.N.C.D. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. La data de 18 noiembrie 2008 reclamanta S.A. a formulat cerere de renunțare la judecată, în raport de care instanța a luat act potrivit art. 246 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 289 din 27 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, a luat act de renunțare la judecată formulată de reclamanta S.A., a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01 septembrie 2002-10 aprilie 2005; a respins acțiunea pentru această perioadă ca fiind prescris dreptul la acțiune, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții a obligat pârâtul M.I.R.A. la plata către reclamanți a sumelor reprezentând c/v sporului de 30%, prevăzut de O.U.G. nr. 43/2002, pe perioada 10 aprilie 2005-31 martie 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății și a obligat pârâtul să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă al reclamanților.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01 septembrie 2002-10 aprilie 2005, având în vedere prevederile art. 283 lit. c) C. muncii și prevederile art. 1 și 3 din decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre o acțiune în pretenții, cu privire la un drept patrimonial, respectiv plata unor drepturi salariale, neputându-se reține nici o împrejurare de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, pentru perioada anterioară datei de 18 decembrie 2004, trei ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a C.N.C.D., instanța de fond, în raport de prevederea expresă a art. 27 din O.G.

nr. 137/2000, și având în vedere că reclamanții au invocat în fundamentarea pretențiilor bănești discriminarea creată în raport cu alte categorii de ofițeri de poliție judiciară, a respins această excepție ca neîntemeiată. Susținerea potrivit căreia polițiștii care lucrează în cadrul D.G.A. din M.I.R.A. și D.N.A. nu se află în situație analoagă cu ceilalți polițiști din cadrul poliției judiciare existând o justificare obiectivă a diferenței bazată pe criteriul detașării și nu pe criteriul incoruptibilității polițiștilor nu a fost reținută de instanța de fond aceasta considerând că detașarea, prin ea însăși, ca măsură de modificare a raporturilor de serviciu, nu poate constitui criteriu pentru acordarea unui tratament diferențiat, în ceea ce privește acordarea sporului de 30%.

Instanța de fond a mai apreciat că acordarea unor stimulente financiare ofițerilor de poliție judiciară detașați la D.N.A. sau D.G.A., pentru desfășurarea unor activități în domeniul combaterii corupției în rândul personalului M.I.R.A., în condițiile în care au același statut cu ceilalți ofițeri de poliție judiciară din structurile M.I.R.A., respectiv funcționari publici cu statut special, nu reprezintă o justificare obiectivă de un scop legitim, iar această metodă de atingere a acestui scop este adecvată și necesară. În fine, instanța a considerat că nu există o justificare obiectivă a diferențierii, iar simplul fapt al detașării nu conferă polițistului detașat un alt statut profesional superior, astfel încât având același statut cu ceilalți ofițeri de poliție judiciară nu se justifică remunerarea superioară, întrucât nu există criterii obiective pentru a stabilit că activitatea sa în cadrul D.G.A.

și D.N.A., din punct de vedere al actelor de urmărire penală efectuate, ar fi mai complexă decât activitatea de urmărire penală desfășurată de ceilalți ofițeri de poliție judiciară cu privire la celelalte infracțiuni decât cele de corupție. Împotriva acestei hotărârii pârâtul M.A.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se invocă dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 819 din 3 iulie 2008 prin care s-a dispus admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Recurentul consideră că ne aflăm în situația analizată de Curtea Constituțională, în care, instanța de fond, prin admiterea acțiunii a înlăturat de la aplicare prevederile O.G. nr. 38/2003, substituindu-le cu cele ale O.U.G. nr. 43/2002. În privința modului în care instanța de judecată s-a pronunțat asupra fondului cauzei, recurentul precizează că: - în raport de calitatea pe care o au, salarizarea membrilor de sindicat se face potrivit normelor cuprinse în O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor și nicidecum prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., cu modificările și completările ulterioare. - Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, a instituit, în art. 29 alin. (2), un spor de 30% din salariul de bază, pentru judecătorii care compuneau completele specializate, procurorii care funcționau în cadrul S.C.C.C.O. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, al serviciilor și birourilor teritoriale specializate, precum și pentru polițiștii și specialiștii detașați în cadrul acestor structuri. - acest spor a fost menținut prin art. X din O.G.

nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești. - prin art. 34 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție au fost abrogate dispozițiile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și s-a stabilit, în art. 28 alin. (4), că personalul prevăzut la alin. (1)-(3), adică procurorii din cadrul Parchetului Național Anticorupție specialiștii, ofițerii de poliție judiciară și judecătorii care compun completele specializate în infracțiunile de corupție primesc, pentru activitatea de combatere a corupției, un spor de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda lunară, în cazul ofițerilor de poliție judiciară.

- d ispozițiile art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002, care prevedeau acordarea sporului pentru polițiștii detașați în cadrul D.N.A., au fost abrogate în mod expres de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/ 2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor. procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. Prin urmare, sporurile salariale prevăzute de textele legale susmenționate, se acordă, pentru perioadele cât au fost aplicabile aceste acte normative, doar anumitor categorii de procurori, specialiști cu înaltă calificare, ofițeri de poliție judiciară și judecători, distincția fiind făcută în raport de două criterii: natura activității prestate, respectiv instrumentarea și judecarea cauzelor privind infracțiunile de corupție și rangul instanței sau al parchetului unde funcționează beneficiarii | acestor sporuri.

Astfel, susține recurentul, nu se încalcă principiul egalității în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală și nici cel al independenței judecătorului, prevăzut de art. 124 alin. (3) din Constituție, nu se instituie nici privilegii și nici discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane specializate în lupta împotriva corupției, respectiv, tuturor judecătorilor, procurorilor și polițiștilor ; încadrați sau detașați la o anumită instanță sau parchet și nu poate fi extins cu privire la toți judecătorii, procurorii și polițiști. Principiul egalității de tratament nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite, justificate pe baza unor criterii diferite și raționale.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit prevederilor art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002, în vigoare până la data de 29 martie 2006, când a fost abrogată în mod expres prin O.U.G. nr. 27/2006, ofițerii și agenții de poliție detașați în cadrul D.N.A., beneficiau de un spor de 30% „pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție pe care o desfășoară". Adoptarea O.U.G. nr. 43/2002 - ca, de altfel, și a altor acte normative, cum ar fi Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, O.U.G.

nr. 24/2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice și a funcțiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției - a fost determinată de necesitatea luării unor măsuri de prevenire și combatere a corupției în acord și cu legislația europeană în vigoare, măsuri care s-au concretizat inclusiv în sistemul de salarizare al polițiștilor și specialiștilor detașați în cadrul D.N.A., prin acordarea sporului de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară. Așadar, este evident că, la acordarea acestui spor, legiuitorul a avut în vedere natura activității desfășurate de către persoanele ce exercită funcțiile respective, și anume instrumentarea și judecarea cauzelor privind infracțiunile de corupție, singura condiție care trebuie respectată fiind aceea ca de aceste sporuri să beneficieze toți salariații care se află în situații identice.

Intimații-reclamanții au invocat discriminarea între polițiștii de poliție judiciară care, fiind detașați la D.N.A., exercită atribuții specifice în cadrul acestei structuri, pe de o parte, și polițiștii de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul altor structuri, pe de altă parte. Însă numai primei categorii de polițiști, în enumerarea de mai sus, îi este recunoscut, printr-un act normativ, dreptul la acordarea acestui spor. Criteriul de discriminare invocat de intimații-reclamanți și preluat în mod greșit de către instanța de fond în considerentele hotărârii recurate, întemeiat pe prevederile art. 2 alin. (1), (3) din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, nu este relevant în cauză, deoarece activitățile desfășurate de cele două categorii de polițiști nu sunt identice; ele sunt asemănătoare sub aspectul formal, în realitate - sub aspectul conținutului lor - fiind diferite în raport cu nivelul structurii în care polițiștii își desfășoară activitatea și cu complexitatea dosarelor penale în care întocmesc acte de procedură. Dispozițiile O.G. nr. 137/2000 definind noțiunea de discriminare, prevăd că nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricția sau preferința, atunci când este bazată pe un criteriu, justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare". Or, tocmai acest criteriu își găsește aplicarea în cauză, el fiind justificat de natura atribuțiilor specifice pe care polițiștii de poliție judiciară din cadrul D.N.A.

le exercită în cadrul acestei structuri și de necesitatea creării unor condiții speciale în acest sens. Lupta împotriva corupției, ca scop legitim, trebuie, deci, să fie susținută de un corp de profesioniști care au nevoie de condiții speciale în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor lor, din acest punct de vedere existența unor diferențieri în ceea ce privește nivelul salarizării reprezentând metoda adecvată și necesară de atingere a scopului legitim al D.N.A. Rezultă, așadar, că situația polițiștilor din structura M.I.R.A. nu este identică cu cea a polițiștilor detașați la D.N.A., diferențierea rezultând din însăși natura atribuțiilor exercitate efectiv de către cele două categorii de polițiști și din specificul cazurilor anchetate.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și /sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a intimaților-reclamanți în raport cu polițiștii la care fac referire nu poate fi primită. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, sentința atacată modificată în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de M.A.I. împotriva sentinței civile nr. 289 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2009.