ÎCCJ, Secția penală

Asupra

plângerii de față

în baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, petiționarul A.I. a

solicitat efectuarea de cercetări față de procurorul J.R., pentru pretinsa

săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264, art. 261

1

,

art. 206, art. 271, art. 253

1

, art. 289 și "complicitate la

tentative de omor".

În motivarea

plângerii sale, în esență, petentul a arătat că este nemulțumit de soluția de

neîncepere a urmăririi penale, dispusă de procurorul J.R., față de procurorul O.O.

pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264C.

pen. și art. 289 C. pen., rezoluție confirmată de procurorul șef al Secției de

Urmărire penală și criminalistică.

Prin

rezoluția din 4 august 2011 dată în dosarul nr. 632/P/2011 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și

Criminalistică, s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (1) și (6)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

procurorul J.R. pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., reținându-se

în esență, următoarele:

Încadrarea

juridică este atributul exclusiv al organelor judiciare, care sesizează/descriu

doar faptele vătămătoare, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 221-223 C.

proc. pen., motiv pentru care soluția s-a dispus în cauză doar sub aspectul

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., restul încadrărilor menționate de

petent în plângere nefiind aplicabile în speță.

S-a reținut că soluționarea de către procuror, în

exercitarea atribuțiilor

sale legale, printr-un act procedural motivat

în fapt și în drept, a unei cauze penale cu care a fost investit, fără a exista

vreun indiciu de rea credință ori vreun alt motiv de suspiciune asupra obiectivității

modului de apreciere și exprimare a convingerii/argumentelor în emiterea

actului de soluționare, nu poate constitui un abuz în serviciu, ca faptă

penală.

Împotriva

rezoluției sus-menționate a formulat plângere petentul A.I., aceasta fiind respinsă,

ca neîntemeiată, prin rezoluția din 2

septembrie

2011, dată în dosarul nr. 1961/11 /2/2011 a procurorului șef adjunct al

Secției

de Urmărire penală și criminalistică.

Prin

plângerea depusă la instanță, petiționarul a solicitat desființarea rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei în vederea începerii

urmăririi penale față de procurorul J.R.

Din

examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect,

procurorul a dispus soluția de neîncepere a

urmăririi penale.

Într-adevăr,

așa cum a rezultat din actele premergătoare efectuate în cauză, nu sunt indicii

cu privire la faptele reclamate de petiționar, care în mod corect au fost

încadrate în dispozițiile art. 246 C. pen., magistratul procuror J.R.

îndeplinindu-și atribuțiile de serviciu în conformitate cu dispozițiile legale.

Criticile

petiționarului referitoare la greșita soluție de netrimitere în judecată,

dispusă de către intimata procuror urmare plângerii sale penale formulate

împotriva unui alt procuror, nu sunt întemeiate.

Activitatea

desfășurată de procuror urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăși

infracțiunea incriminată de legiuitor, prin textul art. 246 C. pen. Legalitatea

și temeinicia unei soluții dispuse de procuror poate fi supusă cenzurii, prin exercitarea

căii de atac a plângerii la procurorul ierarhic superior, în conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., iar,

ulterior, prin exercitarea căilor de atac la instanța competentă.

Drept urmare, nu se poate reține că procurorul

și-ar fi exercitat în mod

abuziv atribuțiile de serviciu.

Pe de altă

parte, emiterea în cauzele penale a unor soluții de

neurmărire penală sau de netrimitere în judecată, chiar greșite, nu pot

antrena

răspunderea penală procurorilor, decât în măsura în care există

probe că au fost interesați sau de rea-credință.

Or, din

conținutul actelor premergătoare efectuate nu se constată indicii cu privire la

săvârșirea vreunei infracțiuni în sarcina intimatei procuror.

În ce

privește criticile petiționarului, referitoare la lipsa probelor și actelor de

cercetare penală efectuate de către procuror urmare plângerii sale penale,

acestea nu sunt întemeiate.

Urmare

sesizării printr-o plângere penală, organul de urmărire penală este obligat, ca

în virtutea principiilor rolului activ și al oficialității, să îndeplinească

toate actele necesare soluționării plângerii cu care a fost investit și care

să-i creeze convingerea că sunt sau nu temeiuri pentru începerea urmăririi

penale.

În acest

sens, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în

vederea începerii urmăririi penale, poate efectua acte premergătoare.

Întrucât în

faza actelor premergătoare s-a constatat că fapta pretins săvârșită de

magistrat teoretic nu poate reprezenta o infracțiune, este evident motivul pentru

care organele de urmărire penală nu au considerat necesară administrarea de

probe în cauză.

În raport de

considerentele expuse, se constată că rezoluția procurorului este temeinică și

legală, urmând a fi respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

A.I. împotriva rezoluției din 4 august 2011 dată în dosarul nr. 632/P/2011 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire

Penală și Criminalistică, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției din 4

august 2011 dată în dosarul nr. 632/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică,

rezoluție pe care o menține.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 26 ianuarie 2012.