ÎCCJ, Secția penală

Asupra

plângerii de față

în baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin plângerea

formulată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția

Urmărire Penală și Criminalistică, petiționarul B.E. a solicitat efectuarea de

cercetări față de magistrații judecători A.N., A.C.G. și G.M. din cadrul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și față de procurorul de ședință

D.I., pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.,

art. 248

1

și art. 323 C. pen.

În motivarea

plângerii sale, în esență, petentul a arătat că este nemulțumit de soluția

pronunțată de magistrații sus-menționați în dosarul penal nr. 1067/35/2010 al

instanței supreme.

Prin rezoluția

din 2 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 386/P/2011 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Urmărire Penală și Criminalistică,

s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10

lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi

penale

față de magistrații judecători A.N., A.C.G.

și G.M. din cadrul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, precum și față de procurorul de ședință D.I.

pentru infracțiunile reclamate, reținându-se că îndreptarea hotărârilor

judecătorești poate fi făcută exclusiv, prin utilizarea căilor de atac

prevăzute de lege.

Împotriva

rezoluției sus-menționate a formulat plângere petentul, aceasta fiind respinsă,

ca neîntemeiată, prin rezoluția din 28 septembrie 2011, dată în dosarul nr.

2349/l 1/2/2011 a procurorului șef al Secției de Urmărire penală și

criminalistică.

Prin plângerea

depusă la instanță, petiționarul a solicitat desființarea rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei în vederea începerii

urmăririi penale.

Din examinarea

lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect,

procurorul a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Într-adevăr,

așa cum a rezultat din actele premergătoare efectuate în cauză, nu sunt indicii

cu privire la faptele reclamate de petiționar.

Criticile

petiționarului, care se referă la modul de soluționare a recursului declarat

împotriva unei decizii definitive de către intimații judecători și la faptul că

procurorul de ședință a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului nu

pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistraților sub

aspectul săvârșirii infracțiunii reclamate de petiționar.

Persoanele

care îndeplinesc o activitate de jurisdicție în cadrul instanțelor de judecată,

își desfășoară activitatea în temeiul legii, având obligația să-și

îndeplinească atribuțiile ce le revin, prin pronunțarea unor soluții legale și

temeinice, ce pot fi verificate și desființate prin intermediul căilor legale

de atac.

Desfășurarea

activității de jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia

acelora care realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în

Constituție și în Statutul Magistraților.

Așa fiind,

hotărârile judecătorești și eventualele încălcări ale dispozițiilor procesual

penale nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel

că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o

infracțiune.

Pe de altă parte, din conținutul actelor

premergătoare efectuate nu se constată indicii cu privire la săvârșirea vreunei

infracțiuni nici în sarcina intimatei

procuror D.I., activitatea unui

procuror de ședință, care în exercitarea atribuțiilor sale legale pune

concluzii într-o cauză, nefiind de natură a atrage o răspundere penală.

De altfel, din

lecturarea plângerii petiționarului, motivată la filele 1-53, se constată că

nemulțumirile acestuia se referă la mai mulți magistrați procurori și

judecători, care au fost investiți cu plângeri sau căi de atac exercitate de

acesta.

În ce privește

criticile petiționarului, referitoare la lipsa probelor și actelor de cercetare

penală efectuate de către procuror urmare plângerii sale penale, acestea nu

sunt întemeiate.

Urmare

sesizării printr-o plângere penală, organul de urmărire penală este obligat, ca

în virtutea principiilor rolului activ și al oficialității, să îndeplinească

toate actele necesare soluționării plângerii cu care a fost investit și care

să-i creeze convingerea că sunt sau nu temeiuri pentru începerea urmăririi

penale.

În acest sens,

în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea

începerii urmăririi penale, poate efectua acte premergătoare.

În cadrul

acestei faze exterioare procesului penal, nefiind începută urmărirea penală în

cauză, dispozițiile procesual penale nu permit strângerea de probe, ci doar

efectuarea unor verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în

conținutul plângerii.

Așa fiind,

critica referitoare la neadministrarea probelor nu este întemeiată, întrucât în

cadrul acestei proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se

administrează probe.

În raport de

considerentele expuse, se constată că rezoluția procurorului este temeinică și

legală, urmând a fi respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

B.E. împotriva rezoluției din 2 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 386/P/2011

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire

Penală și Criminalistică, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.E.

împotriva rezoluției din 2 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 386/P/2011

al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția

Urmărire Penală și Criminalistică, rezoluție pe care o menține.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie

2012.