ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Urmărire Penală și Criminalistică, petiționarul B.E. a solicitat efectuarea de cercetări față de magistrații judecători A.N., A.C.G. și G.M. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și față de procurorul de ședință D.I., pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 1 și art. 323 C. pen. În motivarea plângerii sale, în esență, petentul a arătat că este nemulțumit de soluția pronunțată de magistrații sus-menționați în dosarul penal nr. 1067/35/2010 al instanței supreme. Prin rezoluția din 2 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 386/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători A.N., A.C.G. și G.M. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și față de procurorul de ședință D.I. pentru infracțiunile reclamate, reținându-se că îndreptarea hotărârilor judecătorești poate fi făcută exclusiv, prin utilizarea căilor de atac prevăzute de lege. Împotriva rezoluției sus-menționate a formulat plângere petentul, aceasta fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția din 28 septembrie 2011, dată în dosarul nr. 2349/l 1/2/2011 a procurorului șef al Secției de Urmărire penală și criminalistică. Prin plângerea depusă la instanță, petiționarul a solicitat desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei în vederea începerii urmăririi penale.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, procurorul a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale. Într-adevăr, așa cum a rezultat din actele premergătoare efectuate în cauză, nu sunt indicii cu privire la faptele reclamate de petiționar. Criticile petiționarului, care se referă la modul de soluționare a recursului declarat împotriva unei decizii definitive de către intimații judecători și la faptul că procurorul de ședință a invocat excepția de inadmisibilitate a recursului nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistraților sub aspectul săvârșirii infracțiunii reclamate de petiționar. Persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție în cadrul instanțelor de judecată, își desfășoară activitatea în temeiul legii, având obligația să-și îndeplinească atribuțiile ce le revin, prin pronunțarea unor soluții legale și temeinice, ce pot fi verificate și desființate prin intermediul căilor legale de atac.

Desfășurarea activității de jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia acelora care realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în Constituție și în Statutul Magistraților. Așa fiind, hotărârile judecătorești și eventualele încălcări ale dispozițiilor procesual penale nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune. Pe de altă parte, din conținutul actelor premergătoare efectuate nu se constată indicii cu privire la săvârșirea vreunei infracțiuni nici în sarcina intimatei procuror D.I., activitatea unui procuror de ședință, care în exercitarea atribuțiilor sale legale pune concluzii într-o cauză, nefiind de natură a atrage o răspundere penală.

De altfel, din lecturarea plângerii petiționarului, motivată la filele 1-53, se constată că nemulțumirile acestuia se referă la mai mulți magistrați procurori și judecători, care au fost investiți cu plângeri sau căi de atac exercitate de acesta. În ce privește criticile petiționarului, referitoare la lipsa probelor și actelor de cercetare penală efectuate de către procuror urmare plângerii sale penale, acestea nu sunt întemeiate. Urmare sesizării printr-o plângere penală, organul de urmărire penală este obligat, ca în virtutea principiilor rolului activ și al oficialității, să îndeplinească toate actele necesare soluționării plângerii cu care a fost investit și care să-i creeze convingerea că sunt sau nu temeiuri pentru începerea urmăririi penale.

În acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, poate efectua acte premergătoare. În cadrul acestei faze exterioare procesului penal, nefiind începută urmărirea penală în cauză, dispozițiile procesual penale nu permit strângerea de probe, ci doar efectuarea unor verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în conținutul plângerii. Așa fiind, critica referitoare la neadministrarea probelor nu este întemeiată, întrucât în cadrul acestei proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se administrează probe. În raport de considerentele expuse, se constată că rezoluția procurorului este temeinică și legală, urmând a fi respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.E.

împotriva rezoluției din 2 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 386/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.E. împotriva rezoluției din 2 septembrie 2011 dată în dosarul nr. 386/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Urmărire Penală și Criminalistică, rezoluție pe care o menține. Obligă petiționarul la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2012.