ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3007/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3007/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 8 iunie 2007 reclamantul A.M.T.

a chemat în judecată pe pârâții N.A., SC B.R. SRL și SC M.H. SRL pentru

declararea simulației actului de adjudecare nr. 12 din 28 noiembrie 2003

încheiat pe numele adjudecatarei N.A.; să se constate că reclamantul este

proprietarul construcției adjudecate de N.A.; să se constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 130 din 21 ianuarie

2005 încheiat între pârâta N.A., în calitate de vânzător, și pârâta SC B.R. SRL

în calitate de cumpărător, act având ca obiect imobilul adjudecat de N.A.,

situat în București; să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3305 din 15 august 2005 încheiat între

SC B.R. SRL în calitate de vânzător și pârâta SC M.H. în calitate de

cumpărător.

În motivarea cererii

reclamantul a susținut că între el și pârâta N.A. a intervenit o convenție prin

care au stabilit ca reclamantul să dobândească dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în București, astfel cum rezultă din actul secret depus la

dosar. Ulterior, reclamantul a achitat în întregime prețul imobilului în

litigiu, dobândit prin licitație publică de N.A., dar dreptul de proprietate a

intrat - conform înțelegerii secrete dintre reclamant și N.A. - în patrimoniul

reclamantului. N.A., știind că nu este proprietarul imobilului, a acționat

întotdeauna în conformitate cu instrucțiunile reclamantului în privința

înstrăinării ulterioare a imobilului. Astfel imobilul a fost înstrăinat în 2005

către SC B.R. SRL, iar apoi către pârâta SC M.H. SRL. Ambele contracte au avut

un caracter fictiv întrucât prețul vânzării menționat în contract nu a fost

plătit în realitate, nici de către SC B.R. SRL și nici de către SC M.H. SRL.

Această situație poate fi constatată analizând documentele contabile ale

ambelor societăți comerciale.

Astfel, toate actele

sunt în întregime fictive, nule absolut pentru cauză falsă, iar imobilul a

rămas în proprietatea reclamantului.

Reclamantul a

susținut că dovada înțelegerilor secrete dintre părți cu privire la

fictivitatea contractelor de înstrăinare poate fi dovedită prin faptul că

imobilul a rămas în posesia sa, el încheind cu ambele societăți comerciale

contracte de închiriere pe 10 și respectiv 20 de ani, pentru sume derizorii în

raport de mărimea imobilului.

La data de 29 martie

2006 a intervenit în proces, în interes propriu, intervenienta SC I.T.L. SA,

solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3306 din 15 august

2005 încheiat între SC M.H. SRL și SC B.R. SA cu consecința întoarcerii bunului

imobil în patrimoniul SC B.R. SA. Intervenienta și-a întemeiat cererea pe

dispozițiile art. 975 C. civ. privind acțiunea revocatorie (pauliană) și a

motivat că actul de înstrăinare a imobilului de către SC B.R. SRL a avut ca scop

fraudarea dreptului de gaj general al creditorului SC I.T.L. SA. Astfel, SC

B.R. SRL și-a înstrăinat singurul bun de valoare, în perioada în care avea

datorii mari către SC I.T.L. SA.

Prin Sentința civilă

nr. 2982 din 23 mai 2008 Judecătoria Sectorului 4 București și-a declinat

competența pentru judecarea cauzei în favoarea Tribunalului București, având în

vedere valoarea imobilului situată la 22 miliarde lei vechi (22.000.000 lei

noi).

Prin Sentința civilă

nr. 618 din 23 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins în totalitate cererea reclamantului; a admis cererea de intervenție în

interes propriu formulată de intervenienta SC I.T.L. SA; a revocat contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3306 din 15 august 2005 încheiat

între SC B.R. SRL în calitate de vânzător și pârâta SC M.H. în calitate de

cumpărător.

Instanța de fond a

motivat că, în baza art. 1175 C. civ., actul secret care modifică un act public

nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor, iar un

asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane, cum ar fi

terții de bună-credință. Analizând actele depuse la dosar instanța a stabilit

că ambele societăți comerciale care au cumpărat imobilul în litigiu au fost de

bună-credință la data încheierii actului, în sensul că nu au cunoscut

înțelegerea secretă dintre reclamant și pârâta N.A. Sub aspectul acțiunii

pauliene formulată de intervenienta SC I.T.L. SA instanța a reținut că actul de

înstrăinare a imobilului în litigiu de către SC B.R. SRL, către SC M.H. SRL, a

avut loc după contractarea unor datorii de către SC B.R. conform actelor de

leasing financiar încheiate cu SC I.T.L. SA, iar înstrăinarea imobilului, cu un

preț derizoriu, în pofida scopului de principiu al unei societăți comerciale de

a realiza un profit, a fost o operațiune efectuată în scopul micșorării gajului

general pe care intervenienta îl avea asupra patrimoniului societății

comerciale debitoare, în frauda intereselor creditorului, pentru a-și mări

starea de insolvabilitate, declarată ulterior prin procedura insolvenței.

Împotriva sentinței

pronunțată de Tribunalul București au declarat apel pârâtele SC M.H. SRL (prin

lichidator judiciar Societatea I.I. Suceava) și reclamantul A.M.T.

Prin Decizia civilă

nr. 132 din 11 februarie 201, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de apelanții A.M.T. și SC

M.H. SRL prin lichidator judiciar - Societatea I.I.

Instanța de apel a

soluționat toate aspectele puse în discuție de avocatul reclamantului prin

notele de ședință din 19 februarie 2009 prin încheierea din 2 aprilie 2009 când

a dispus rectificarea unor erori materiale din încheierea anterioară. Hotărârea

instanței de fond cuprinde motivele de fapt și de drept care au justificat

concluzia finală, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile

părților. Astfel, instanța de fond a motivat pe larg atât respingerea cererilor

reclamantului, cât și admiterea cererii de intervenție, aspect care rezultă din

lecturarea hotărârii atacate.

Condițiile de

admisibilitate ale acțiunii pauliene, formulată de intervenienta SC I.T.L. SA,

sunt îndeplinite în speță. Astfel, conform art. 975 C. civ., creditorii pot să

atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.

Prin vânzarea

imobilului, debitorul și-a creat o stare de insolvabilitate, deoarece în scurt

timp de la vânzarea imobilului, el nu a mai putut plăti datoriile pe care deja

le contractase în baza actelor încheiate cu intervenienta, anterior vânzării

imobilului. În acest context, nu are relevanță împrejurarea că datoriile nu

erau exigibile la data înstrăinării bunului sau că nu fusese încă declanșată

procedura insolvenței debitorului. Ceea ce este esențial și relevant este

faptul că, prin vânzarea imobilului, debitorul și-a creat o stare de

insolvabilitate și și-a micșorat activul patrimonial, după încheierea

contractelor de leasing financiar, în baza cărora și-a asumat datorii cu

termene de scadență clar stabilite, datorii pe care nu le-a mai putut achita.

Instanța a apreciat

că nu este o condiție legală necesară ca datoria să fi fost exigibilă la data

înstrăinării imobilului, deoarece, în primul rând, art. 975 C. civ. nu pune o

asemenea condiție, iar exigibilitatea era certă, previzibilă și inexorabilă,

într-un viitor apropiat, ceea ce conduce la concluzia că bunul a fost

înstrăinat în frauda drepturilor creditorului, de vreme ce, la data scadenței,

debitorul s-a dovedit a fi insolvabil. Debitorul putea vinde în deplină

libertate și cu orice preț toate bunurile sale, cu condiția ca, la data

scadenței datoriilor sale față de terți, să fie solvabil. Însă, situația de

fapt a demonstrat că debitorul nu a prevăzut, în mod culpabil, sau a prevăzut

cu rea-credință viitorul imediat al insolvabilității sale - în ambele variante

el fiind vinovat de încheierea actului - în frauda dreptului de gaj general al

creditorului chirografar.

Nu a avut relevanță

în speță apărarea debitorului privind intervenția inundațiilor din 2005.

Această problemă privește numai executarea obligației față de creditor, conform

clauzelor contractuale, iar prezenta instanță nu este sesizată cu stabilirea

plății unor daune-interese pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare

a contractelor de leasing, încheiate între intervenientă și SC B.R. SRL.

Complicitatea la

fraudă a terțului este dovedită în primul rând de prețul mic plătit pentru

imobil (aprox. 10% din valoarea lui reală) astfel cum rezultă, nu numai din

expertiza extrajudiciară efectuată de expert T.V., ci și din constatarea

judecătoriei, care și-a declinat competența, reținând o valoare a imobilului de

peste 2.200.000 de lei (hotărâre susținută și de Curtea de Apel București prin

stabilirea competenței de soluționare a unei alte cauze având ca obiect același

imobil, Sentința Curții de Apel București nr. 44/2006).

Existența

contractului de închiriere a imobilului pentru o perioadă de 10 ani în favoarea

reclamantului A.M.T. nu este o situație de fapt de natură a exclude concurența

la fraudă a pârâtei SC M.H. SRL, dimpotrivă, chiria lunară modică datorată de

reclamant, de 300 RON pentru întregul imobil, pe o perioadă de 10 ani, și

relațiile dintre reclamant și SC M.H. SRL dovedesc acțiunile concurente ale

acestor persoane în scopul de a scoate imobilul în litigiu de la orice executare,

pentru ca acesta să rămână, în final, în posesia și proprietatea reclamantului.

Astfel, așa cum a recunoscut și reclamantul A.M.T., toate contractele de

înstrăinare ale acestui imobil au fost fictive, încheiate "în conformitate

cu instrucțiunile sale" - astfel cum a afirmat în cererea de chemare în

judecată. Instanța, este convinsă, în baza probelor administrate în cauză, că,

într-adevăr, ceea ce unește toate contractele de înstrăinare este caracterul

simulat, impus de reclamant atât față de SC B.R. SRL, cât și față de SC M.H.

SRL și că ambele contracte au fost fictive. Complicitatea la fraudă a SC M.H.

SRL a fost dovedită atât de relațiile existente între părțile contractante, cât

și de scopul acestor relații contractuale fictive - scopul esențial ca imobilul

să rămână în proprietatea reclamantului.

Aceste raporturi

contractuale fictive, încheiate între persoane care au urmărit un scop ocult nu

pot fi opuse unei terțe persoane - și anume - intervenientului SC I.T.L. SRL -

care a crezut, cu bună-credință, la data încheierii raporturilor contractuale

de leasing financiar cu SC B.R. SRL, că această societate comercială era

proprietara unui imobil cu o valoare mare, ceea ce a reprezentat un indiciu de

credibilitate în derularea afacerilor comune.

În acest context,

actul de înstrăinare încheiat între SC B.R. SRL și SC M.H. SRL, prin care SC

B.R. SRL a înstrăinat imobilul către SC M.H. SRL în scopul de a scoate bunul

din zona nesigură a unei posibile executări silite, nu este opozabil

intervenientei SC I.T.L. SRL, astfel că, în mod legal, în conformitate cu

dispozițiile art. 975 C. civ., actul a fost desființat de către instanța de

fond, cu consecința că bunul se va întoarce în patrimoniul SC B.R. SRL, ca și

cum acesta nici nu ar fi fost înstrăinat vreodată, urmând ca bunul să fie

utilizat în scopul unic al satisfacerii creanței SC I.T.L. SRL, deoarece

acțiunea pauliană formulată de această societate comercială are efecte

relative, iar față de ceilalți creditori se consideră ca și când actul nici nu

ar fi fost revocat. Excedentul rămas după satisfacerea creanței creditorului -

SC I.T.L. - care a formulat acțiunea pauliană, aparține terțului dobânditor,

adică SC M.H. SRL.

Ca urmare a efectelor

admiterii acțiunii pauliene, acțiunea în declararea simulației actului de

adjudecare nr. 12/2003, încheiat în beneficiul pârâtei N.A., cu consecința

constatării că reclamantul A.M.T. este proprietarul imobilului, nu poate fi

admisă, deoarece reclamantul nu poate fi considerat proprietarul imobilului, de

vreme ce, o terță persoană, și anume intervenienta, este îndreptățită să ignore

situația juridică creată prin contractele fictive. Astfel, reclamantul nu se

poate prevala față de terții de bună-credință, de situația creată prin actul

secret și, de aceea, acțiunea sa în declararea simulației - nici chiar în

contradictoriu cu pârâta N.A., așa cum a cerut apelantul-reclamant în motivele

de apel - nu poate fi admisă. Aceasta deoarece, constatarea dreptului de

proprietate al reclamantului asupra imobilului ar lipsi de efecte acțiunea

pauliană, or ambele acțiuni, atât acțiunea în simulație, cât și cea pauliană,

au ca scop ocrotirea terților de bună-credință. Instanța ar prejudicia pe

intervenientă dacă ar admite acțiunea în simulație, chiar și numai împotriva

pârâtei N.A., deoarece, în afara intervenientei, toate părțile au cunoscut

simulația, cu consecința că, efectele contractului secret nu s-au oprit la

pârâta N.A., ci au continuat către succesorii cu titlu particular, dobânditori

ulteriori ai bunului imobil, succesori care au cunoscut contractul secret și

cărora acest contract le este opozabil. De aceea, succesorii cu titlu

particular nu se pot prevala - conform contractului secret - de dreptul de

proprietate asupra imobilului, deoarece ei știau că toate operațiunile juridice

se bazează pe un act fictiv.

În acest context,

participanții la fraudă nu pot beneficia de constatarea de către instanță a

existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului - prin

admiterea acțiunii în simulație - deoarece, această constatare ar lipsi de

efecte acțiunea pauliană a intervenientului, iar acesta nu ar mai putea executa

silit un bun care s-ar afla în proprietatea altei persoane - constatarea

simulației însemnând, în acest caz, înfrângerea dispozițiilor art. 1175 C.

civ., potrivit cărora actul simulat nu poate avea efecte împotriva altor

persoane - terți de bună-credință.

În plus, prin

admiterea acțiunii pauliene, ale cărei efecte față de intervenient instanța

deja le-a menționat, bunul urmează a fi utilizat în scopul satisfacerii creanței

intervenientei, astfel că, este posibil ca bunul să fie adjudecat, iar

proprietatea asupra lui să se transmită către altă persoană, deoarece

sancțiunea simulației este inopozabilitatea față de terți a operațiunii

juridice fictive. De aceea, atât în ceea ce o privește pe intervenientă, cât și

pe ceilalți terți ulteriori, aparența juridică (chiar sancțiunea prevăzută de

art. 1175 C. civ.) pentru persoanele care au utilizat această modalitate

contractuală constă în aceea că bunul imobil în litigiu va rămâne în

proprietatea SC B.R. SRL, conform actului public.

Asupra a ceea ce mai

rămâne din bun, după îndestularea creditorului care a formulat acțiunea

pauliană, reclamantul poate emite pretenții, în baza actului secret împotriva

oricărui contractant participant la simulație.

În acest context,

dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului nu poate fi

constatat, dar instanța nu exclude posibilitatea juridică a constatării lui

ulterioare, în cazul în care, imobilul nu va fi înstrăinat în cursul executării

silite pornite de intervenientă împotriva SC B.R. SA, iar această societate va

rămâne în proprietatea imobilului, fiind sau devenind solvabilă, în raport de

creditorii săi.

Imposibilitatea

juridică a constatării nulității contractelor fictive - astfel cum a cerut

reclamantul - este dată chiar de aplicarea, în cazul său, a sancțiunii

simulației, și anume, a sancțiunii inopozabilității contractelor fictive față

de terți, și anume față de intervenientă, care a considerat cu bună-credință că

bunul imobil se află în patrimoniul SC B.R. SRL, iar păstrarea acestei aparențe

înseamnă chiar respingerea acțiunii în constatarea simulației, adică

respingerea recunoașterii juridice a actului fictiv și secret - în scopul

ocrotirii terților de bună-credință.

Sancțiunea

inopozabilității față de terți a contractelor secrete aplicată de prima

instanță reclamantului, prin respingerea acțiunii sale în declararea

simulației, are legătură cu efectele nulității - în pofida a ceea ce susține

reclamantul în motivele de apel - deoarece nulitatea operează cu efect

retroactiv și are drept consecință întoarcerea bunului imobil în patrimoniul

reclamantului, ceea ce ar însemna atât încălcarea dispozițiilor art. 1175 C.

civ., prin lipsirea de efecte a acestui text de lege în raport cu terții de

bună-credință, cât și lipsirea de efecte a acțiunii pauliene formulată de

intervenient. Astfel, admiterea acțiunii pauliene are ca efect imediat și

obligatoriu respingerea acțiunii în simulație, deoarece nu este posibil să îi

aperi pe terți menținând aparența actului public și să constați, în același

timp, că actul public este simulat. Este adevărat că, reclamantul poate

demonstra că actul aparent este fictiv, dar în prezenta speță, astfel cum

instanța deja a precizat, efectele relative ale admiterii acțiunii pauliene

exclud admiterea acțiunii în simulație împotriva oricărui pârât din acțiunea

principală, deoarece instanța nu poate constata că imobilul este în același

timp atât în proprietatea reclamantului (pentru a da efecte actului secret în acțiunea

în simulație), cât și în proprietatea pârâtei SC B.R. SRL (pentru a da efecte

acțiunii revocatorii).

Pentru motivele deja

menționate, și cererea de apel declarată de pârâta SC M.H. SRL a fost respinsă.

Împotriva menționatei

decizii, a declarat și motivat recurs pârâta SC M.H. S.R.L, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute în art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că instanța de apel nu a răspuns la niciunul din motivele

de apel invocate de către apelanta-recurentă.

Prin respingerea

acțiunii reclamantului A.M.T., instanța de fond apreciază, pe bună dreptate, că

ambele societăți comerciale (SC B.R. SRL și SC M.H. SRL) care au cumpărat

imobilul în litigiu, respectiv cel situat în mun. București, au fost de

bună-credință la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 3305 din 15 august 2005, în sensul că atât vânzătorul SC B.R. SRL, cât

și cumpărătorul SC M.H. SRL nu au cunoscut de înțelegerea secretă dintre

reclamant și pârâta N.A.

Prin revocarea

contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, instanța de fond a dat o

hotărâre în totală contradicție cu propriile considerente ce au condus la

respingerea cererii principale, bazată pe protecția oferită terților de art.

1175 C. civ.

Instanța de apel și-a

însușit cu multă ușurință motivarea instanței de fond, referitoare la admiterea

acțiunii pauliene formulată de intervenienta SC I.T.L. S.A, în sensul că în

speță sunt îndeplinite condițiile art. 975 C. civ., potrivit căruia creditorii

pot să atace actele viclene făcute de debitor în prejudicierea drepturilor lor.

Prin vânzarea

imobilului, SC B.R. SRL nu și-a creat o stare de insolvență, în sensul că în

scurt timp de la vânzare nu a mai putut plăti datoriile pe care deja le

contractase, deoarece insolvența sa, așa cum s-a aprobat în instanță, a

intervenit din alte cauze.

Astfel, la data

vânzării imobilului, respectiv 15 august 2005, intervenienta SC I.T.L. SA nu

avea nicio creanță certă, lichidă și exigibilă față de SC B.R. SRL, biletele la

ordin depuse de către aceasta la dosar nefiind scadente la data înstrăinării

imobilului (15 august 2005), ci la data de 25 noiembrie 2005, iar activul

societății vânzătoare, conform bilanțului de la aceeași dată, depășea cu mult

pasivul, fiind pozitiv.

Prin urmare, nu poate

fi reținută vreo complicitate la fraudă a terțului dobânditor SC M.H. SRL,

nefiind făcută nicio dovadă în acest sens.

De fapt, starea de

insolvență a SC B.R. SRL a fost declarată de către Tribunalul Bacău la data de

05 octombrie 2006, iar contractul de înstrăinare a imobilului a fost încheiat

la data de 15 august 2005, cu peste 1 an înaintea declarării stării de

insolvență.

Cauza principală a

stării de insolvență a vânzătoarei SC B.R. SRL și care a împiedicat-o să-și

realizeze obiectul principal de activitate (exploatarea lemnului), au fost

calamitățile naturale (inundații), care au afectat activitatea acesteia, așa

cum rezultă din probele aflate la dosarul cauzei.

În faza procesuală a

recursului a fost invocată, prin întâmpinare, excepția nulității recursului

pentru neîncadrarea în art. 306 C. proc. civ., excepție care va fi analizată cu

precădere, datorită caracterului său peremptoriu.

Recurenta critică

soluția pronunțată de instanța de apel sub aspectul nemotivării și aplicării

greșite a dispozițiilor art. 975 C. civ., ceea ce încadrează cererea de recurs

în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în raport de care

se va analiza. În consecință, nu se impune aplicarea sancțiunii nulității

recursului pentru nemotivare, ca urmare a neaplicării în cauză a prevederilor

art. 306 C. proc. civ.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că este

nefondat pentru argumentele următoare:

Instanța de apel a

analizat toate criticile de netemeinicie și nelegalitate invocate în apel,

motivând pe larg, în fapt și în drept, soluția pronunțată. De altfel, recurenta

nu menționează care sunt criticile la care nu s-a răspuns, astfel încât Înalta

Curte apreciază că nu este incident motivul de modificare invocat, respectiv

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Criticile

recurenților privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 975 C. civ. sunt, de

asemenea, nefondate.

Intentarea acțiunii

revocatorii presupune următoarele condiții: actul atacat să fi produs

creditorului un prejudiciu, creditorul să aibă o creanță certă, lichidă și

exigibilă, în principiu anterioară actului atacat, debitorul să fi avut

cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor, să existe

complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat,

dacă acesta are caracter oneros.

Recurentul susține că

nu este îndeplinită condiția privind complicitatea la fraudă a cumpărătoarei SC

M.H. SRL, deoarece la data vânzării imobilului, respectiv 15 august 2005,

intervenienta SC I.T.L. SA nu avea nicio creanță certă, lichidă și exigibilă

față de SC B.R. SRL, iar cauza principală a stării de insolvență a vânzătoarei

SC B.R. SRL a fost determinată de calamitățile naturale (inundații), care au

afectat activitatea acesteia, așa cum rezultă din probele aflate la dosarul

cauzei.

Verificând condițiile

cerute pentru aplicarea art. 975 C. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt

întrunite în cauză, astfel cum corect a apreciat și instanța de apel.

În ceea ce privește

prejudiciul, acesta a fost dovedit în mod indubitabil prin intrarea în faliment

a debitoarei, procedură care o împiedică să plătească suma pe care o datora

intervenientei anterior intrării în această procedură.

Instanța de apel a

reținut, contrar primei instanțe de fond, că terții dobânditori cu titlu

particular ai imobilului, respectiv cele două societăți comerciale, SC B.R. SRL

și SC B.R. SRL, nu au fost de bună-credință, contribuind la fraudă, deoarece

cunoșteau faptul că actul de adjudecare, în baza căruia s-a realizat vânzarea-cumpărarea

imobilului, constituie actul public care ascunde un act secret, prin care

reclamantul ar fi devenit proprietarul imobilului.

Conivența celor două

părți contractante din contractul de vânzare-cumpărare nr. 3305 din 15 august

2005 la fraudarea intereselor creditoarei a fost corect motivată de instanța de

apel pe baza susținerilor reclamantului din cuprinsul acțiunii în sensul

prezentat anterior, cât și în raport de aspecte concrete precum: plata unui

preț foarte mic față de valoarea imobilului de către societățile cumpărătoare

și închirierea ulterioară a imobilului către reclamant cu o chirie modică, ceea

ce determină înlăturarea susținerilor recurentului că nu a existat intenția

părților contractante de a frauda interesele intervenientei.

Apărările

recurentului potrivit cărora la momentul vânzării nu exista o creanță certă,

lichidă și exigibilă a creditoarei, că la acel moment activul societății

depășea pasivul, iar intrarea în faliment s-a realizat după un an de la

perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, pentru un alt motiv, anume

calamitățile naturale, nu constituie argumente suficiente pentru a înlătura

caracterul viclean al actului de înstrăinare.

Aceasta deoarece

creanța urma să devină certă, lichidă și exigibilă la numai trei luni de la

vânzare, iar insolvența se putea declara doar pe cale judecătorească, astfel

încât durata acesteia nu poate fi adusă ca argument în susținerea inexistenței

intenției de fraudare a interesului creditoarei, câtă vreme se putea preconiza

cu ușurință că vânzarea unui activ cu o valoare foarte mare cu numai trei luni

anterior împlinirii scadenței, poate avea ca rezultat mărirea stării de

insolvență și apoi declararea falimentului, astfel încât se poate susține

concluzia că s-a urmărit acest rezultat, care s-a și concretizat după epuizarea

procedurii judiciare.

Intervenția unor

evenimente naturale care au calamitat pădurea, împiedicând exploatarea acesteia

și realizarea obiectului de activitate al societății vânzătoare, constituie

aspecte subsecvente, care pot, eventual, completa starea de insolvență creată.

De asemenea, condiția

ca creanța să fie certă, lichidă și exigibilă privește momentul formulării

cererii de revocare, iar nu momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, aspect care rezultă din formularea art. 975 C. civ.,

potrivit cu care creditorii pot să atace actele viclene făcute de debitor în

prejudicierea drepturilor lor, exprimare din care rezultă cu claritate

anterioritatea dreptului de creanță față de actul viclean. De altfel, doctrina

și jurisprudența acceptă chiar revocarea actului fraudulos care prejudiciază pe

un creditor viitor.

Din argumentele

expuse anterior rezultă că SC B.R. SRL cunoștea că reclamantul are interesul de

a-și proteja dreptul de proprietate pretins și a acționat în consecință, prin

înstrăinarea bunului printr-un act cu titlu oneros către o altă societate

comercială, pentru a-l scoate din patrimoniul său și a face astfel imposibilă

urmărirea silită a acestuia de către intervenientă, protejând astfel interesele

reclamantului.

Astfel fiind, în

contextul în care a fost realizată, vânzarea-cumpărarea intervenită între SC

B.R. SRL și SC M.H. SRL are caracterul unui act viclean făcut de debitor în

prejudicierea drepturilor creditorului, ceea ce face aplicabil art. 975 C. civ.,

potrivit căruia creditorii pot să atace actele viclene făcute de debitor în

prejudicierea drepturilor lor.

Reclamantul,

recunoaște că nu a dorit să fie cunoscut ca proprietar al imobilului în

litigiu, că a coordonat toate operațiunile juridice menite să afecteze

securitatea circuitului civil prin caracterul simulat al operațiunii inițiale

și al celor subsecvente. Cu toate acestea, invocându-și propria turpitudine,

recurentul critică motivarea instanței de apel ca fiind contradictorie,

datorită soluției de respingere a acțiunii în simulație și de admitere a

cererii de intervenție având ca obiect revocarea unuia dintre contractele

încheiate în modalitatea menționată.

Înalta Curte

apreciază că soluția instanței de fond, menținută în apel, este corectă pe de o

parte deoarece respingerea acțiunii în simulație și admiterea acțiunii

revocatorii nu constituie soluții motivate în mod contradictoriu, iar, pe de

altă parte, pentru că nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria

incorectitudine pentru a obține protecția unui drept.

Ca urmare a acțiunii

în simulație se înlătură efectele contractului aparent, singurul contract

eficient rămânând contractul secret, cu condiția ca să fie valabil încheiat.

Din înscrisul depus

dosarul de primă instanță, rezultă că între reclamant și N.A. a intervenit, la

data de 16 octombrie 2003, o convenție prin care reclamantul declara că

intenționează să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, actul translativ de proprietate urmând a se încheia prin interpunere

de persoane pe numele doamnei N.A. Această convenție a fost atestată de avocat,

în temeiul art. 3 alin. (1) teza a III-a al Legii nr. 51/1995, nefiind

îndeplinite condițiile legale de formă pentru încheierea sa valabilă, adică

forma autentică, cerută de art. 2 alin. (1) al Legii nr. 54/1998, în vigoare la

data perfectării convenției, condiție menținută în art. 2 alin. (1) al Titlului

X al Legii nr. 247/2005, care a abrogat Legea nr. 54/1998 privind circulația

juridică a terenurilor.

Deci, constatarea

simulației nu se poate realiza, deoarece actul secret ale cărui efecte se

doresc a fi păstrate nu îndeplinește condițiile de formă cerute pentru

încheierea sa valabilă, motiv pentru care acțiunea a fost corect respinsă.

Efectul acțiunii

revocatorii este acela că actul atacat, dovedit ca fraudulos, va fi inopozabil

creditorului, care va putea urmări bunul care forma obiectul actului ca și cum

acesta nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul debitorului.

Constatarea ca

întemeiate a ambelor acțiuni ar produce efecte ireconciliabile, deoarece actul

secret ar fi singurul care produce efecte juridice, iar actul public ar fi

lipsit de efecte, ceea ce ar face imposibilă revocarea sa.

În ipoteza în care

actul secret ar fi fost încheiat în mod valabil, iar acțiunea în simulație ar

fi putut fi admisă, constatarea că reclamantul din acțiunea în simulație a

încheiat un act fraudulos față de titularul unei acțiuni în revocare determină

respingerea acțiunii în simulație pentru a permite ca actul aparent să își

producă efectele, căci numai astfel acestea pot fi revocate, ca urmare a

constatării ca temeinice a acțiunii revocatorii.

O altă soluție ar

permite protejarea intereselor debitorului, culpabil de complicitate la crearea

unui act public simulat prin interpunere de persoane, în detrimentul

creditorului care s-a întemeiat cu bună-credință pe aparența creată de actul

public și a fost prejudiciat printr-un act fraudulos de vânzare-cumpărare, prin

conivența ambelor părți ale acestui contract, care s-a perfectat sub controlul celui

care pretinde a se constata simulația.

Pentru toate

argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o

corectă interpretare și aplicare a legii în cuprinsul motivării care prezintă

pe larg și într-o modalitate lipsită de contradicții atât situația de fapt, cât

și de drept, motiv pentru care nu este incident în cauză niciunul dintre

motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.H. SRL prin lichidator judiciar

Societatea I.I. Suceava împotriva Deciziei civile nr. 132 din 11 februarie 2011

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 3 mai 2012.

Procesat de GGC - GV