ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3513/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul G.G. a chemat

în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând

instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea în parte a deciziei

din 18 mai 2010 și obligarea pârâtei, sub sancțiunea prevăzută de art. 18 alin.

(5) din Legea nr. 554/2004, la emiterea unei noi decizii de despăgubiri în cuantumul

ce va fi stabilit pe cale de expertiză de specialitate.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că suma de 18.040 RON, stabilită cu titlu de despăgubire

prin decizia contestată, nu reflectă valoarea reală a terenului cu vegetație forestieră

(0,44 ha) pentru care s-a stabilit că are dreptul la despăgubiri.

La data de 21

septembrie 2010, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat

întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile

prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, arătând că, în cauză, reclamantul avea

obligația ca anterior introducerii acțiunii să formuleze contestație administrativă

la autoritatea emitentă a actului administrativ contestat, obligație pe care în

prezenta cauză reclamantul nu și-a îndeplinit-o.

Pe fondul cauzei, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că reclamantul nu a contestat

raportul de evaluare, deși avea această posibilitate potrivit art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă

nr. 451 din 19 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul G.G., în contradictoriu cu

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având ca obiect despăgubire.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că excepția neîndeplinirii procedurii prealabile,

invocată prin întâmpinare de către autoritatea pârâtă, este întemeiată, întrucât

din actele dosarului rezultă că reclamantul s-a adresat direct instanței de judecată,

fără a fi formulat în prealabil o reclamație administrativă către autoritatea emitentă.

Astfel, având în vedere

că realizarea procedurii prealabile a recursului grațios la autoritatea emitentă

este o procedură obligatorie și o condiție de admisibilitate a acțiunii la instanța

de contencios administrativ, instanța a admis excepția și a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul G.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., se arată, referitor

la neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, că instanța a interpretat eronat actul juridic dedus judecății.

Recurentul apreciază că,

în raport de dispozițiile art. 3 din decizia din 18 mai 2010 și art. 6 din Legea

nr. 554/2004, procedura prealabilă nu este obligatorie, având în vedere și caracterul

actului atacat, acela de act administrativ jurisdicțional, subliniind faptul că

intimata a exclus prin decizia emisă posibilitatea acestuia de a apela la procedura

prealabilă prevăzută de art. 7, îndrumându-l să atace actul administrativ-jurisdicțional

emis direct la instanță, precum și faptul că dispozițiile art. 6 alin. (3) din lege

lasă posibilitatea de a se adresa direct instanței, dacă partea (intimata) înțelege

să renunțe la calea administrativ-jurisdicțională de atac.

În ceea ce privește fondul

cauzei, recurentul arată că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra solicitărilor

sale, încălcându-i dreptul la apărare și la un proces echitabil, precum și faptul

că instanța, în raport de susținerile părților, era obligată să cerceteze și să

se pronunțe asupra acestora.

Mai arată recurentul că,

deși a solicitat verificarea de scripte, instanța s-a pronunțat doar asupra excepției

privind neparcurgerea procedurii prealabile, omițând să cerceteze cauza sub toate

aspectele.

În concluzie, recurentul

a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei la rejudecare,

în temeiul art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel cum rezultă din

probatoriul administrat în cauză, obiectul cererii formulate de către reclamant

l-a constituit decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data

de 18 mai 2010, reclamantul fiind nemulțumit de cuantumul despăgubirilor acordate

în sumă de 18.040 RON, despăgubiri stabilite conform raportului de evaluare întocmit

în cadrul dosarului de despăgubiri al Comisiei Centrale.

Potrivit art. 19

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 „Deciziile adoptate de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu

cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Plângerea

suspendă exercițiul dreptului de opțiune asupra titlului de despăgubire al titularului.”

Sintagma folosită de legiuitor

„în condițiile Legii contenciosului administrativ”, conduce în mod obligatoriu la

respectarea dispozițiilor acestei legi, în speță a dispozițiilor art. 7 alin.

(1), potrivit cărora persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes

legitim printr-un act administrativ trebuie să solicite autorității emitente revocarea

în tot sau în parte a acestuia.

Din redactarea textului

rezultă că formularea plângerii prealabile constituie o condiție specială, obligatorie,

de exercitare a acțiunii. Neîndeplinirea acestei proceduri afectează însuși dreptul

la acțiune în contencios administrativ.

Chiar art. 109 alin.

(2) C. proc. civ. dă posibilitatea ca, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea

instanței competente să se facă numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

În situația în care persoana

ce se pretinde vătămată nu parcurge procedura prealabilă, sancțiunea neexercitării

recursului administrativ este aceea a respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

În raport de probatoriile

aflate la dosar, se constată că reclamantul nu a îndeplinit această cerință obligatorie,

adresându-se direct instanței de judecată cu contestație împotriva deciziei emise

de pârâtă, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.

Nefiind făcută dovada

îndeplinirii procedurii prealabile, acțiunea reclamantului este inadmisibilă, iar

soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a legii.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.G. împotriva sentinței nr. 451 din 19 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.