ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4023/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Teritorială Durabilă „U. - I." a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței anularea Procesului-verbal de constatare din 17 februarie 2009 al Direcției de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței, comunicat sub nr. CA-19245 din 24 martie 2009 și anularea Deciziei de Soluționare a Contestației nr. CA-27792 din 4 mai 2009. În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin Contractul nr. RO2004/016-772.05.02.02.09.

cu titlul „Protection and sustainable development of the Carpathians in a transnational framework” reclamantul a beneficiat de un grant din cadrul Programului Phare Național 2004, subprogramul Phare 12004/016-772.05.02 „Sprijinirea participării României la inițiativele comunitare”. Se mai arată că acest grant a susținut participarea reclamantei ca partener în Proiectul „Carpathians Project”, elaborat în contextul programului INTERREG IIIB CADSES, într-o echipă multinațională și pluridisciplinară.

În perioada 18 august 2008 – 17 octombrie 2008, o echipă din Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuinței a efectuat o verificare documentară asupra proiectului menționat, cu referire la perioada ianuarie 2007 - noiembrie 2007. După verificarea înscrisurilor puse la dispoziția echipei de control, s-a constatat faptul că reclamantul a respectat întru-totul prevederile contractuale și legale în materie, prin Adresa Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuinței nr. 123778 din 3 noiembrie 2008, dispunându-se deblocarea tranșei de plată intermediară. Însă, arată reclamantul, prin Adresa nr. CA-19245 din 24 martie 2009 i-a fost comunicat Procesul-verbal de constatare privind Contractul RO2004/016.772.05.02.02.09.

în care se concluziona că nu a respectat prevederile contractuale, imputându-i-se întreaga sumă plătită în cadrul proiectului, rezultând astfel o sumă totală de 70.030,57 euro. Prin Decizia nr. CA–27792 din 4 mai 2009 a fost respinsă contestația reclamantului. La termenul de judecată din data de 10 martie 2010, Curtea a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale în soluționarea prezentei cauze. Prin Sentința nr. 1225 din 10 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Teritorială Durabilă „U. - I." a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac se arată că actul administrativ atacat este emis de către o autoritate centrală, respectiv fostul Minister al Dezvoltării Regionale și Locuinței, astfel că instanța competentă în soluționarea cauzei este Curtea de Apel București. Se mai arată că actul administrativ dedus judecății nu face parte dintre cele enumerate în ipotezele art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întrucât nu privește taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora. Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea următoarelor argumente.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare. Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc. civ. în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. În cauza de față, reclamantul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare din 17 februarie 2009 al Direcției de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței, comunicat sub nr. CA-19245 din 24 martie 2009 și anularea Deciziei de Soluționare a Contestației nr. CA-27792 din 4 mai 2009. Procesul-verbal de constatare de a fost emis în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative: - O.G.

nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător; - H.G. nr. 1306/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 79/2003; - H.G. nr. 33/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței; - O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. Prin procesul-verbal de constatare s-a stabilit că debitorul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Teritorială Durabilă „U. - I." datorează Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței un debit în valoare de 70.030,57 euro. În ceea ce privește procesul-verbal de constatare, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G.

nr. 79/2003: „Art. 1 - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”; „Art.

2 - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: [...] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; Art. 3, alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”; Art. 3 alin. (4) - (6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc.

fisc., precum și elemente specifice, acolo unde este necesar. (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2): „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.

Din cuprinsul dispozițiilor citate, rezultă fără echivoc, faptul că, procesul-verbal întocmit de Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”. În acest sens, Decizia nr. CA-27792 din 4 mai 2009 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței, ce formează și ea obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul dispozițiilor C. proc. fisc.

ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.” În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub 500.000 RON, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță este Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Un argument în plus, în sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 15 februarie 2010, în ședința plenului judecătorilor secției contencios administrativ și fiscal, a fost adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii: În raport cu prevederile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță, ce pot fi contestate în condițiile și termenele stabilite de C. proc.

fisc. Astfel fiind, întrucât au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Acțiunea având ca obiect anularea procesului-verbal de constatare din 17 februarie 2009 al Direcției de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței, comunicat sub nr. CA-19245 din 24 martie 2009 și anularea Deciziei de Soluționare a Contestației nr. CA-27792 din 4 mai 2009 în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003, este de competența instanței de contencios administrativ, determinată în funcție de valoarea creanței bugetare potrivit regulilor de competență prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Soluția adoptată a fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină seamă, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în mod constant, că rolul jurisdicției supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea divergențelor de jurisprudență (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul Beian împotriva României (nr. 1), § 39 - 40). În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Teritorială Durabilă „U. - I." împotriva Sentinței nr. 1225 din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010.