ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4023/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4023/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Teritorială Durabilă „U. - I."

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și

Locuinței anularea Procesului-verbal de constatare din 17 februarie 2009 al

Direcției de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței, comunicat sub nr. CA-19245 din

24 martie 2009 și anularea Deciziei de Soluționare a Contestației nr. CA-27792

din 4 mai 2009.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că prin Contractul nr. RO2004/016-772.05.02.02.09. cu

titlul „Protection and sustainable development of the Carpathians in a

transnational framework” reclamantul a beneficiat de un grant din cadrul

Programului Phare Național 2004, subprogramul Phare 12004/016-772.05.02

„Sprijinirea participării României la inițiativele comunitare”.

Se mai arată că acest

grant a susținut participarea reclamantei ca partener în Proiectul „Carpathians

Project”, elaborat în contextul programului INTERREG IIIB CADSES, într-o echipă

multinațională și pluridisciplinară.

În perioada 18 august

2008 – 17 octombrie 2008, o echipă din Direcția Control și Verificare Utilizare

Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și

Locuinței a efectuat o verificare documentară asupra proiectului menționat, cu

referire la perioada ianuarie 2007 - noiembrie 2007.

După verificarea înscrisurilor

puse la dispoziția echipei de control, s-a constatat faptul că reclamantul a

respectat întru-totul prevederile contractuale și legale în materie, prin

Adresa Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuinței nr. 123778 din

3 noiembrie 2008, dispunându-se deblocarea tranșei de plată intermediară.

Însă, arată

reclamantul, prin Adresa nr. CA-19245 din 24 martie 2009 i-a fost comunicat

Procesul-verbal de constatare privind Contractul RO2004/016.772.05.02.02.09. în

care se concluziona că nu a respectat prevederile contractuale, imputându-i-se

întreaga sumă plătită în cadrul proiectului, rezultând astfel o sumă totală de

70.030,57 euro.

Prin Decizia nr.

CA–27792 din 4 mai 2009 a fost respinsă contestația reclamantului.

La termenul de

judecată din data de 10 martie 2010, Curtea a invocat din oficiu excepția

necompetenței materiale în soluționarea prezentei cauze.

Prin Sentința nr.

1225 din 10 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Teritorială

Durabilă „U. - I." a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea căii de

atac se arată că actul administrativ atacat este emis de către o autoritate

centrală, respectiv fostul Minister al Dezvoltării Regionale și Locuinței,

astfel că instanța competentă în soluționarea cauzei este Curtea de Apel

București.

Se mai arată că actul

administrativ dedus judecății nu face parte dintre cele enumerate în ipotezele

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întrucât nu privește taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Analizând lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea

următoarelor argumente.

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ

este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere,

modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc.

civ. în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei

ce formează obiectul actului administrativ contestat.

În cauza de față,

reclamantul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare din 17

februarie 2009 al Direcției de Control și Verificare Utilizare Fonduri

Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței,

comunicat sub nr. CA-19245 din 24 martie 2009 și anularea Deciziei de

Soluționare a Contestației nr. CA-27792 din 4 mai 2009.

Procesul-verbal de

constatare de a fost emis în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative:

- O.G. nr. 79/2003

privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor

de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător;

- H.G. nr. 1306/2007

pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 79/2003;

- H.G. nr. 33/2009

privind organizarea și funcționarea Ministerului Dezvoltării Regionale și

Locuinței;

- O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc.

Prin procesul-verbal

de constatare s-a stabilit că debitorul Institutul Național de

Cercetare-Dezvoltare Teritorială Durabilă „U. - I." datorează Ministerului

Dezvoltării Regionale și Locuinței un debit în valoare de 70.030,57 euro.

În ceea ce privește

procesul-verbal de constatare, Înalta Curte reține incidența următoarelor

dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1 - Prezenta

ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor

plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de

Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a

unor nereguli.”;

„Art. 2 - În sensul

prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum

urmează: [...] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de

recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele

administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de

cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor

comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii

necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare

integrală ori parțială a acestor fonduri”;

Art. 3, alin. (2)

lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare,

stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare

rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) -

(6):

„(4) Titlul de creanță

specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde

elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc., precum și

elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5) Titlul de creanță

se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc.

(6) Împotriva

titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în

condițiile și termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004 republicată, cu

modificările și completările ulterioare”;

Art. 4 alin. (2):

„Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale,

în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu

competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și

debitorilor”.

Din cuprinsul

dispozițiilor citate, rezultă fără echivoc, faptul că, procesul-verbal întocmit

de Direcția Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului

Dezvoltării Regionale și Locuinței este un act administrativ fiscal în sensul

prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii

reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor

formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens,

Decizia nr. CA-27792 din 4 mai 2009 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale

și Locuinței, ce formează și ea obiectul acțiunii, a fost emisă în temeiul

dispozițiilor C. proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației formulate

împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin.

(2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea

contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse

în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța

judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.”

În temeiul normei de

trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește

stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze

contestația formulată împotriva unei asemenea decizii, sunt aplicabile

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare,

cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat este sub

500.000 RON, astfel că instanța competentă să soluționeze cauza în primă

instanță este Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal.

Un argument în plus,

în sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 15 februarie

2010, în ședința plenului judecătorilor secției contencios administrativ și

fiscal, a fost adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea

practicii:

În raport cu

prevederile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003 privind controlul și

recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare

aferente utilizate necorespunzător, actele de constatare, stabilire și

individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate

din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri

de creanță, ce pot fi contestate în condițiile și termenele stabilite de C.

proc. fisc.

Astfel fiind,

întrucât au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria

actelor administrative ce privesc contribuții bugetare în sensul prevederilor

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Acțiunea având ca

obiect anularea procesului-verbal de constatare din 17 februarie 2009 al

Direcției de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul

Ministerului Dezvoltării Regionale și Locuinței, comunicat sub nr. CA-19245 din

24 martie 2009 și anularea Deciziei de Soluționare a Contestației nr. CA-27792

din 4 mai 2009 în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003, este de

competența instanței de contencios administrativ, determinată în funcție de

valoarea creanței bugetare potrivit regulilor de competență prevăzute de art.

10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Soluția adoptată a

fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în

materia contenciosului administrativ, de care instanța este datoare să țină

seamă, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securității

raporturilor juridice și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

care a statuat în mod constant, că rolul jurisdicției supreme este acela de a

stabili o interpretare de urmat a dispozițiilor legale, prin înlăturarea

divergențelor de jurisprudență (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul

Beian împotriva României (nr. 1), § 39 - 40).

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Teritorială Durabilă

„U. - I." împotriva Sentinței nr. 1225 din 10 martie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010.