ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3014/2010

Asupra recursului penal de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală 7275/2/2009 (1838/2009), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus admiterea plângerii formulate de petentul D.D. împotriva Rezoluțiilor nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009 și nr. 925/II-2/2008 din 20 iunie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, desființarea acestora și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în vederea efectuării de cercetării față de intimatul S.M. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: La data de 5 martie 2009 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București plângerea formulată de D.D.

împotriva comisarului S. din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul Cercetări Penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 și art. 291 C. pen. În plângere, petentul a arătat faptul că a fost cercetat într-un dosar penal pentru uciderea din culpă a soției sale, iar în timpul derulării cercetărilor, S.M. a manifestat o atitudine incorectă, încercând să influențeze soluția din rapoartele de expertiză dispuse în cauză și s-a folosit, în cadrul anchetei, de fotografii false, trucate. De asemenea, s-a susținut că S.M. a încălcat prezumția de nevinovăție prevăzută de art. 66 C. proc. pen. și obligația sa legală de a strânge probe, atât în defavoarea cât și în favoarea sa, refuzând să audieze martori esențiali, oculari, martori ce aveau să fie audiați abia în faza cercetării judecătorești.

Prin Rezoluția nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de S.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, 291 și 242 C. pen. Parchetul a apreciat că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare împotriva lui S.M. întrucât susținerile petentului nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză, fiind combătute de întreg ansamblul actelor premergătoare. Plângerea formulată de petent împotriva acestei rezoluții a fost respinsă ca neîntemeiată prin Rezoluția nr. 925/II-2 din 29 iunie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pa lângă Curtea de Apel București.

Împotriva acestei rezoluții, în termenul prevăzut de dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat plângere la instanță, susținând că în cauză nu s-au efectuat cercetări în raport de aspectele învederate în plângerea penală, arătând că în prezent cauza se află în fața instanței de judecată. S-a invocat că intimatul ar fi înlocuit pozele efectuate cu ocazia cercetării la fața locului cu alte fotografii, din care ar rezulta că victima ar fi fost lovită de către autoturismul condus de petent. Instanța de fond a constatat că petentul D.D. a fost cercetat în Dosarul penal nr. 244082/2005 al Direcției generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul cercetări penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., constând în aceea că la data de 12 mai 2005, a manevrat cu spatele autoturismul D., accidentând-o mortal pe soția sa care îl dirija pentru a ieși din parcare.

Cercetările penale au fost efectuate de comisarul S.M. Petentul D.D. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, fiind condamnat în primă instanță de Judecătoria sectorului 2 București la o pedeapsă de 1 an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Curtea de Apel București a reținut că susținerile făcute în prezenta plângere penală au constituit poziția procesuală constantă a petiționarului-inculpat și că în cauză există 6 martori care afirmă că victima purta o altă îmbrăcăminte la momentul accidentului decât cea care apare în fotografiile de la dosar. În aceste condiții, instanța a apreciat că pentru clarificarea împrejurărilor reclamate se impune efectuarea, în cadrul actelor premergătoare, a unei constatări tehnico-științifice care să stabilească dacă s-a intervenit sau nu asupra conținutului digital al fotografiilor efectuate cu ocazia cercetării la fața locului.

În lipsa acestor cercetări, Curtea a constatat imposibilitatea cenzurării temeiniciei fondului soluției de neîncepere a urmăririi penale, situația ce impune desființarea rezoluțiilor și trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor prin efectuarea constatării tehnico-științifice arătate. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimatul S.M. În recursul său, Parchetul a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea plângerii ca nefondată. S-a arătat că soluția de trimitere a cauzei la Parchet în vederea efectuării de cercetări nu este consacrată de C. proc.

pen., iar pe de altă parte, hotărârea este netemeinică și pe fondul cauzei, prin aprecierea instanței că activitatea de cercetare penală desfășurată de procuror este insuficientă pentru a sprijini soluția adoptată. Fotografiile judiciare în litigiu nu au fost efectuate de comisarul S.M., ci de lucrătorii Brigăzii de Poliție Rutieră (identificați cu nume și grad), iar ofițerul de cercetare penală a verificat toate obiecțiunile ridicate de petent pe parcursul cercetărilor penale, dispunând expertize judiciare și completarea acestora la cererile formulate de D.D.; de altfel, petentul nu s-a plâns pe parcursul urmăririi penale de modul în care este instrumentată cauza în care este cercetat, ci abia la cinci luni de zile de la întocmirea rechizitoriului, odată cu iminența condamnării sale de către instanță pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

Recurentul S.M. a formulat aceleași critici pe motivele depuse la dosar și a solicitat, pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate împotriva sa. Examinând hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs arătate, cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1. Soluția dispusă de instanța de fond nu se regăsește printre modalitățile expres prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a), b), și c) C. proc. pen. ca și posibilități de rezolvare legală a principiilor cu care este investită instanța în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen. Instanța de fond nu a dispus soluția de admitere a plângerii, desființare a soluției procurorului și de trimitere a cauzei la Parchet în vederea efectuării de cercetări din necunoașterea normei legale. În motivarea dată, arată că soluțiile prevăzute de art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen. sunt limitate și că în situația în care instanța nu ar putea desființa o rezoluție a procurorului dată într-o cauză în care nu s-au efectuat niciun fel de cercetări sau acestea sunt incompetente, pe motivul inadmisibilității soluției dispuse, ar însemna să încalce principiul liberului acces la justiție și să transforme procedura de control a soluțiilor de netrimitere în judecată într-una pur formală. Interpretarea dată de instanța de fond textului de lege arătat este eronată și a condus la dispunerea unei soluții nelegale, nefiind prevăzută de lege posibilitatea trimiterii cauzei la procuror în vederea efectuării de cercetări.

În realitate, dispozițiile art. 278 1 alin. (1) și (8) C. proc. pen. permit instanței efectuarea controlului asupra soluțiilor de netrimitere în judecată date de procuror și prevăd modalitățile de rezolvare a plângerilor formulate împotriva acestor soluții, fiind o aplicare practică a accesului liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție. Faptul că în cazul admiterii plângerii, desființarea soluției date de procuror și trimiterea cauzei la procuror se dispune, după caz, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi nu înseamnă nicio limitare a accesului la justiție al părților și nicio golire de conținut a procedurii de control ce revine instanței de judecată potrivit art. 278 1 C. proc.

pen., ci ține doar de rigoarea și corelarea textelor C. proc. pen. care reglementează desfășurarea urmăririi penale (Secțiunea II a Capitolului IV Efectuarea urmăririi penale). Astfel, potrivit art. 228 alin. (4) și (5) C. proc. pen., respectiv art. 231 și 232 C. proc. pen., când procurorul sesizat de organul de urmărire penală potrivit art. 228 alin. (4) ori alin. (5) C. proc. pen., constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a dispune neînceperea ori scoaterea de sub urmărire penală, restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale și, deși legea nu o prevede expres, în practică dispoziția de restituire include faptele și actele pe care procurorul constată că trebuie efectuate de către organele de urmărire penală.

În cazul art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., instanța este învestită prin plângerea persoanei vătămate împotriva unei soluții de netrimitere în judecată, iar nu doar a unei propuneri (ca în cazul arătat), legiuitorul impunând judecătorului, ca în cazul desființării soluției procurorului (nu doar a organului de urmărire penală) să trimită cauza în vederea începerii urmăririi penale ori a redeschiderii acesteia; pe de altă parte, obligația judecătorului de a indica faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de probă este expres prevăzută de textul de lege. Întreg conținutul art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. demonstrează, prin comparație cu cel al art. 228 alin. (4) și (5), respectiv art. 231 - 232 C. proc.

pen. că actul de control al judecătorului asupra soluției de netrimitere în judecată se situează pe un alt palier, la un nivel superior celui efectuat de procuror, de unde și stabilirea altor soluții ce pot fi luate și a altor dispoziții ce trebuie date de către acesta din urmă. Judecătorul nu poate trimite cauza procurorului ca organ de urmărire penală care supraveghează efectuarea acesteia sau o efectuează nemijlocit în cauze prevăzute de lege doar „în vederea efectuării de cercetări” (stadiu care a fost depășit în cadrul etapei actelor premergătoare pe palierul relației organe de cercetare penală - procuror), ci în vederea începerii urmăririi penale (ca etapă a procesului penal care presupune inexistența cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc.

pen.). În consecință, Curtea trebuia să pronunțe o soluție care să se conformeze conținutului art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen., cea dispusă situându-se în afara prevederilor legale. Pe de altă parte, investirea instanței în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. se face exclusiv cu privire la rezoluția ori, după caz, ordonanța procurorului prin care s-a dispus neînceperea, încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală ori clasarea. În consecință, instanța nu este învestită și nu se poate pronunța prin desființarea rezoluției procurorului general dispusă în condițiile art. 278 C. proc. pen., soluție care nu intră sub control judecătoresc și care nu constituie un act procesual prin care să se dispună asupra urmăririi penale.

Pentru aceste motive, în conformitate cu dispozițiile art. 385 1 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de S.M., va casa hotărârea atacată și va reține cauze spre rejudecare. Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că plângerea persoanei vătămate D.D. este nefondată. Din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii de săvârșire a vreunei fapte de către comisarul S.M. Activitatea de cercetare penală desfășurată de acesta în instrumentarea Dosarului penal nr. 244082/2005 al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București s-a circumscris prevederilor legale și interesului stabilirii adevărului în cauză.

Făptuitorul a administrat probele solicitate de inculpat și considerate utile cauzei și a interpretat materialul probator fără a urmări, cu știință, prejudicierea intereselor legale ale petiționarului. Prin referatul din 11 iulie 2007, comisarul S.M. a propus trimiterea în judecată a inculpatului D.D., propunere însușită de procuror care a întocmit rechizitoriul și de către prima instanță care a dispus condamnarea acestuia pentru ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. Susținerile persoanei vătămate cu privire la corectitudinea realizării unor fotografii judiciare de către lucrătorii de poliție, fotografii folosite de către S.M.

în cadrul activității de instrumentare și soluționare a dosarului penal nu constituie argumente pentru a constata existența indiciilor de săvârșire de către acesta a vreunei fapte penale și să justifice admiterea plângerii; aceste susțineri pot fi valorificate în cadrul cercetării judecătorești ca și cerere de probatoriu, ceea ce petiționarul a și făcut, după cum dovedește cu Încheierea din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală. Tot astfel, împrejurarea că față de martorii B.N. și L.N. s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 260 C. pen. (Rezoluția nr. 2631/P/2008 din 18 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria București), ca și împrejurarea că Tribunalul București a admis apelul inculpatului D.D.

și a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. nu sunt de natură să se constituie în indicii de vinovăție a inculpatului pentru săvârșirea vreuneia din infracțiunile sesizate în sarcina sa și să determine desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Făptuitorul a apreciat asupra utilității și pertinenței probelor solicitate în faza de cercetare penală, iar împrejurarea că instanța a dispus administrarea lor și le-a interpretat ajungând la o altă concluzie decât procurorul asupra vinovăției inculpatului nu este de natură să conducă la înlăturarea cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 C. proc.

pen., neexistând temeiuri de trimitere a cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de S.M. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul D.D. împotriva Rezoluției nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, rezoluție ce va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de intimatul S.M. împotriva Sentinței penale nr. 368 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează hotărârea atacată și rejudecând: Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul D.D. împotriva Rezoluției nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, rezoluție pe care o menține. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 6 septembrie 2010.