ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3014/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3014/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

penal de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală 7275/2/2009 (1838/2009),

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus admiterea plângerii

formulate de petentul D.D. împotriva Rezoluțiilor nr. 438/P/2009 din 11 mai

2009 și nr. 925/II-2/2008 din 20 iunie 2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, desființarea acestora și trimiterea cauzei la Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București în vederea efectuării de cercetării față de

intimatul S.M.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

La data de 5 martie

2009 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

plângerea formulată de D.D. împotriva comisarului S. din cadrul Direcției

Generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul Cercetări Penale, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 și art. 291 C. pen.

În plângere, petentul

a arătat faptul că a fost cercetat într-un dosar penal pentru uciderea din

culpă a soției sale, iar în timpul derulării cercetărilor, S.M. a manifestat o

atitudine incorectă, încercând să influențeze soluția din rapoartele de

expertiză dispuse în cauză și s-a folosit, în cadrul anchetei, de fotografii

false, trucate.

De asemenea, s-a

susținut că S.M. a încălcat prezumția de nevinovăție prevăzută de art. 66 C.

proc. pen. și obligația sa legală de a strânge probe, atât în defavoarea cât și

în favoarea sa, refuzând să audieze martori esențiali, oculari, martori ce

aveau să fie audiați abia în faza cercetării judecătorești.

Prin Rezoluția nr.

438/P/2009 din 11 mai 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

dispus, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de S.M. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246, 291 și 242 C. pen.

Parchetul a apreciat

că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare împotriva lui S.M. întrucât

susținerile petentului nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă

administrat în cauză, fiind combătute de întreg ansamblul actelor

premergătoare.

Plângerea formulată

de petent împotriva acestei rezoluții a fost respinsă ca neîntemeiată prin

Rezoluția nr. 925/II-2 din 29 iunie 2009 a Procurorului General al Parchetului

de pa lângă Curtea de Apel București.

Împotriva acestei

rezoluții, în termenul prevăzut de dispozițiile art. 278

1

alin. (1)

C. proc. pen., petentul a formulat plângere la instanță, susținând că în cauză

nu s-au efectuat cercetări în raport de aspectele învederate în plângerea

penală, arătând că în prezent cauza se află în fața instanței de judecată. S-a

invocat că intimatul ar fi înlocuit pozele efectuate cu ocazia cercetării la

fața locului cu alte fotografii, din care ar rezulta că victima ar fi fost

lovită de către autoturismul condus de petent.

Instanța de fond a

constatat că petentul D.D. a fost cercetat în Dosarul penal nr. 244082/2005 al

Direcției generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul cercetări

penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de

art. 178 alin. (2) C. pen., constând în aceea că la data de 12 mai 2005, a

manevrat cu spatele autoturismul D., accidentând-o mortal pe soția sa care îl

dirija pentru a ieși din parcare.

Cercetările penale au

fost efectuate de comisarul S.M.

Petentul D.D. a fost

trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, fiind

condamnat în primă instanță de Judecătoria sectorului 2 București la o pedeapsă

de 1 an închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Curtea de Apel

București a reținut că susținerile făcute în prezenta plângere penală au

constituit poziția procesuală constantă a petiționarului-inculpat și că în

cauză există 6 martori care afirmă că victima purta o altă îmbrăcăminte la

momentul accidentului decât cea care apare în fotografiile de la dosar.

În aceste condiții,

instanța a apreciat că pentru clarificarea împrejurărilor reclamate se impune

efectuarea, în cadrul actelor premergătoare, a unei constatări

tehnico-științifice care să stabilească dacă s-a intervenit sau nu asupra

conținutului digital al fotografiilor efectuate cu ocazia cercetării la fața

locului.

În lipsa acestor

cercetări, Curtea a constatat imposibilitatea cenzurării temeiniciei fondului

soluției de neîncepere a urmăririi penale, situația ce impune desființarea

rezoluțiilor și trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor

prin efectuarea constatării tehnico-științifice arătate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București și intimatul S.M.

În recursul său,

Parchetul a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând

admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea

plângerii ca nefondată.

S-a arătat că soluția

de trimitere a cauzei la Parchet în vederea efectuării de cercetări nu este

consacrată de C. proc. pen., iar pe de altă parte, hotărârea este netemeinică

și pe fondul cauzei, prin aprecierea instanței că activitatea de cercetare

penală desfășurată de procuror este insuficientă pentru a sprijini soluția

adoptată.

Fotografiile

judiciare în litigiu nu au fost efectuate de comisarul S.M., ci de lucrătorii

Brigăzii de Poliție Rutieră (identificați cu nume și grad), iar ofițerul de

cercetare penală a verificat toate obiecțiunile ridicate de petent pe parcursul

cercetărilor penale, dispunând expertize judiciare și completarea acestora la

cererile formulate de D.D.; de altfel, petentul nu s-a plâns pe parcursul

urmăririi penale de modul în care este instrumentată cauza în care este

cercetat, ci abia la cinci luni de zile de la întocmirea rechizitoriului, odată

cu iminența condamnării sale de către instanță pentru săvârșirea infracțiunii

de ucidere din culpă.

Recurentul S.M. a

formulat aceleași critici pe motivele depuse la dosar și a solicitat, pe fondul

cauzei, respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate împotriva sa.

Examinând hotărârea

atacată atât prin prisma motivelor de recurs arătate, cât și din oficiu,

potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursurile declarate sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

instanța de fond nu se regăsește printre modalitățile expres prevăzute de

legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a),

b), și c) C. proc. pen. ca și posibilități de rezolvare legală a principiilor

cu care este investită instanța în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen.

Instanța de fond nu a

dispus soluția de admitere a plângerii, desființare a soluției procurorului și

de trimitere a cauzei la Parchet în vederea efectuării de cercetări din

necunoașterea normei legale.

În motivarea dată,

arată că soluțiile prevăzute de art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen.

sunt limitate și că în situația în care instanța nu ar putea desființa o

rezoluție a procurorului dată într-o cauză în care nu s-au efectuat niciun fel

de cercetări sau acestea sunt incompetente, pe motivul inadmisibilității

soluției dispuse, ar însemna să încalce principiul liberului acces la justiție

și să transforme procedura de control a soluțiilor de netrimitere în judecată într-una

pur formală.

Interpretarea dată de

instanța de fond textului de lege arătat este eronată și a condus la dispunerea

unei soluții nelegale, nefiind prevăzută de lege posibilitatea trimiterii

cauzei la procuror în vederea efectuării de cercetări.

În realitate,

dispozițiile art. 278

1

alin. (1) și (8) C. proc. pen. permit

instanței efectuarea controlului asupra soluțiilor de netrimitere în judecată

date de procuror și prevăd modalitățile de rezolvare a plângerilor formulate

împotriva acestor soluții, fiind o aplicare practică a accesului liber la

justiție consacrat de art. 21 din Constituție.

Faptul că în cazul

admiterii plângerii, desființarea soluției date de procuror și trimiterea

cauzei la procuror se dispune, după caz, în vederea începerii sau redeschiderii

urmăririi nu înseamnă nicio limitare a accesului la justiție al părților și

nicio golire de conținut a procedurii de control ce revine instanței de

judecată potrivit art. 278

1

C. proc. pen., ci ține doar de rigoarea

și corelarea textelor C. proc. pen. care reglementează desfășurarea urmăririi

penale (Secțiunea II a Capitolului IV Efectuarea urmăririi penale).

Astfel, potrivit art.

228 alin. (4) și (5) C. proc. pen., respectiv art. 231 și 232 C. proc. pen.,

când procurorul sesizat de organul de urmărire penală potrivit art. 228 alin.

(4) ori alin. (5) C. proc. pen., constată că nu sunt întrunite condițiile

pentru a dispune neînceperea ori scoaterea de sub urmărire penală, restituie

actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare,

fie pentru începerea urmăririi penale și, deși legea nu o prevede expres, în

practică dispoziția de restituire include faptele și actele pe care procurorul

constată că trebuie efectuate de către organele de urmărire penală.

În cazul art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., instanța este învestită prin plângerea

persoanei vătămate împotriva unei soluții de netrimitere în judecată, iar nu

doar a unei propuneri (ca în cazul arătat), legiuitorul impunând judecătorului,

ca în cazul desființării soluției procurorului (nu doar a organului de urmărire

penală) să trimită cauza în vederea începerii urmăririi penale ori a

redeschiderii acesteia; pe de altă parte, obligația judecătorului de a indica

faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace

de probă este expres prevăzută de textul de lege.

Întreg conținutul

art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen. demonstrează, prin

comparație cu cel al art. 228 alin. (4) și (5), respectiv art. 231 - 232 C.

proc. pen. că actul de control al judecătorului asupra soluției de netrimitere

în judecată se situează pe un alt palier, la un nivel superior celui efectuat

de procuror, de unde și stabilirea altor soluții ce pot fi luate și a altor

dispoziții ce trebuie date de către acesta din urmă.

Judecătorul nu poate

trimite cauza procurorului ca organ de urmărire penală care supraveghează

efectuarea acesteia sau o efectuează nemijlocit în cauze prevăzute de lege doar

„în vederea efectuării de cercetări” (stadiu care a fost depășit în cadrul etapei

actelor premergătoare pe palierul relației organe de cercetare penală -

procuror), ci în vederea începerii urmăririi penale (ca etapă a procesului

penal care presupune inexistența cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen.).

În consecință, Curtea

trebuia să pronunțe o soluție care să se conformeze conținutului art. 278

1

alin. (8) C. proc. pen., cea dispusă situându-se în afara prevederilor legale.

Pe de altă parte,

investirea instanței în condițiile art. 278

1

C. proc. pen. se face

exclusiv cu privire la rezoluția ori, după caz, ordonanța procurorului prin

care s-a dispus neînceperea, încetarea sau scoaterea de sub urmărire penală ori

clasarea.

În consecință, instanța nu este învestită și nu se

poate pronunța prin desființarea rezoluției procurorului general dispusă în

condițiile art. 278 C. proc. pen., soluție care nu intră sub control

judecătoresc și care nu constituie un act procesual prin care să se dispună

asupra urmăririi penale.

Pentru aceste motive,

în conformitate cu dispozițiile art. 385

1

pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., Înalta Curte va admite recursurile declarate de Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție și de S.M., va casa hotărârea atacată și va

reține cauze spre rejudecare.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte constată că plângerea persoanei vătămate D.D. este nefondată.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat indicii de săvârșire a vreunei

fapte de către comisarul S.M.

Activitatea de

cercetare penală desfășurată de acesta în instrumentarea Dosarului penal nr. 244082/2005

al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București s-a circumscris

prevederilor legale și interesului stabilirii adevărului în cauză.

Făptuitorul a

administrat probele solicitate de inculpat și considerate utile cauzei și a

interpretat materialul probator fără a urmări, cu știință, prejudicierea

intereselor legale ale petiționarului.

Prin referatul din 11

iulie 2007, comisarul S.M. a propus trimiterea în judecată a inculpatului D.D.,

propunere însușită de procuror care a întocmit rechizitoriul și de către prima

instanță care a dispus condamnarea acestuia pentru ucidere din culpă prevăzută

de art. 178 alin. (2) C. pen.

Susținerile persoanei

vătămate cu privire la corectitudinea realizării unor fotografii judiciare de

către lucrătorii de poliție, fotografii folosite de către S.M. în cadrul

activității de instrumentare și soluționare a dosarului penal nu constituie

argumente pentru a constata existența indiciilor de săvârșire de către acesta a

vreunei fapte penale și să justifice admiterea plângerii; aceste susțineri pot

fi valorificate în cadrul cercetării judecătorești ca și cerere de probatoriu,

ceea ce petiționarul a și făcut, după cum dovedește cu Încheierea din 13

ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

Tot astfel, împrejurarea

că față de martorii B.N. și L.N. s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub

aspectul infracțiunii prevăzută de art. 260 C. pen. (Rezoluția nr. 2631/P/2008

din 18 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria București), ca și

împrejurarea că Tribunalul București a admis apelul inculpatului D.D. și a

dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art.

178 alin. (2) C. pen. nu sunt de natură să se constituie în indicii de

vinovăție a inculpatului pentru săvârșirea vreuneia din infracțiunile sesizate

în sarcina sa și să determine desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale.

Făptuitorul a

apreciat asupra utilității și pertinenței probelor solicitate în faza de

cercetare penală, iar împrejurarea că instanța a dispus administrarea lor și

le-a interpretat ajungând la o altă concluzie decât procurorul asupra

vinovăției inculpatului nu este de natură să conducă la înlăturarea cazului de

împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 C.

proc. pen., neexistând temeiuri de trimitere a cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale față de S.M.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte

va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul D.D. împotriva

Rezoluției nr. 438/P/2009 din 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, rezoluție ce va fi menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de intimatul S.M.

împotriva Sentinței penale nr. 368 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează hotărârea

atacată și rejudecând:

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul D.D. împotriva Rezoluției nr.

438/P/2009 din 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București,

rezoluție pe care o menține.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 6 septembrie 2010.