ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2330/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2330/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

penal de față constată:

La data de 12 ianuarie 2010, a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr.

258/2/2010, plângerea formulată de petentul B.G., împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale nr. 1737/P/2009 din data de 3 noiembrie 2009

emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în privința intimaților

A.I. și G.I., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Plângerea, astfel

formulată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

În motivarea acestei plângeri, petentul a arătat că

soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimați este nelegală și

neîntemeiată, în raport de următoarele aspecte:

- organul judiciar nu

a îndeplinit nicio activitate în faza actelor premergătoare cu scopul de a

verifica realitatea aspectelor ce au fost semnalate în sesizare;

- activitatea

procurorului s-a limitat doar la lecturarea conținutului unor acte procesuale

fără a se proceda la audierea persoanelor indicate în plângerea formulată;

- nu s-a avut în

vedere că petiția viza modul în care au fost obținute mijloacele de probă

indicate, respectiv, promisiuni/garanții date de organul judiciar celor trei

„așa-zise părți vătămate", în sensul că nu vor fi cercetate și arestate.

La solicitarea

petentului, în conformitate cu prevederile art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., Curtea de Apel București a încuviințat administrarea în cauză a

probei cu înscrisuri, în cadrul acestei probe fiind depusă la dosar copia

comunicării Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în Dosarul nr.

1076/P/2009.

În cauză, a fost

depus Dosarul nr. 1881/11-2/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București și administrată proba cu acte, constând în declarațiile numiților

M.Ș. și S.C.D., date în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în conformitate cu prevederile art. 278 alin. (7) C. proc.

pen., Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prin Rezoluția din 3

noiembrie 2009, dată în Dosarul nr. 1737/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

procurorii A.I. și G.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, arestare

nelegală și cercetare abuzivă și favorizarea infractorului prevăzute și

pedepsite de art. 246 C. pen., art. 266 C. pen. și art. 264 C. pen.

Pentru a pronunța

această soluție, parchetul - din examinarea plângerii și actelor existente, în

conformitate cu prevederile art. 222 C. proc. pen. și art. 228 alin. (4) C.

proc. pen., a reținut că faptele imputate de petent nu există.

În cauză, au fost

efectuate acte premergătoare, în urma cărora a rezultat că petentul a fost

cercetat, de către magistrații procurori sus-menționați (intimații din cauză),

alături de alte persoane, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de

libertate în mod ilegal, iar în cursul urmăririi penale, la propunerea

parchetului, s-a dispus de către instanța de judecată arestarea preventivă a

sus-numitului precum și a altor inculpați.

S-a arătat că

interpretarea și evaluarea probelor administrate este atributul exclusiv al

magistratului, iar împotriva unor măsuri considerate ca nelegale și

netemeinice, atât dispozițiile constituționale, cât și cele procedurale, prevăd

posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac.

Este adevărat că

posibilitatea formulării unor plângeri împotriva magistraților-judecători și

procurori - care s-au pronunțat într-o cauză, reprezintă un drept

constituțional al petentului, însă, aceasta nu echivalează cu exercitarea unui

control asupra legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate.

Pe de altă parte, ca

regulă generală, orice litigiu presupune existența unor interese contrarii

promovate în fața justiției. Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel

ivit (procuror sau, după caz, judecător) va examina justețea aspectelor

sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza

acestora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va

da o soluție care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puțin una

dintre părțile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunțarea unei soluții, în

detrimentul uneia dintre părți, nu echivalează însă cu o îndeplinire

defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, și nici nu se circumscrie conținutului

constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.

Pentru existența

infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă este necesar ca organul

de cercetare penală, inclusiv magistratul să dispună o măsură preventivă, de

siguranță ori educativă „în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile

legale" ori să obțină declarații de la persoana cercetată, martor, expert

sau interpret prin folosirea de „promisiuni, amenințări sau violențe".

Însă, în cauză, s-a

reținut că măsurile luate de procuror împotriva petentului au fost verificate

și confirmate de instanță, inclusiv în recurs - în conformitate cu art. 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la alin. (2) și (39 ale

art. 266 C. pen., s-a constatat că persoanele la care face referire petentul că

ar fi fost subiectul pasiv al infracțiunii - numiții S.C.D., N.T. și M.Ș. -

aveau calitate de părți vătămate, în Dosarul nr. 287/P/2009, calitate care nu

se regăsește între cele prevăzute de lege.

În plus, dosarul în

care respectivele persoane au calitatea de inculpați a fost preluat prin

Rezoluția nr. 1038/P/2009 din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul București, mult după data de 20 februarie 2009, invocată de petent.

De asemenea, în cazul în care respectivele persoane s-ar fi considerat cercetate

abuziv, după luarea unor măsuri procesuale împotriva acestora, ar fi formulat

plângere penală, fapt ce nu s-a confirmat.

În același context,

din compararea declarațiilor celor trei părți vătămate din datele de 02

februarie 2009, 20 februarie 2009 și, respectiv, cele din 05 martie 2009, s-a

constatat că nu există relatări diferite ale modului de săvârșire a faptelor,

ci omisiuni voite ale acestora, în a nu se autodenunța. Mai mult, situația de

fapt reținută în Rechizitoriul nr. 923/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, pe baza tuturor mijloacelor de probă, au

confirmat declarațiile părților vătămate.

În condițiile în

care, în plângere, s-a apreciat că „hoții au fost lăsați liberi",

Parchetul a arătat că se impune neînceperea urmării penale și pentru

infracțiunile de favorizare a infractorului și abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor.

Referitor la probele

solicitate de petent în plângere, respectiv, obținerea de la postul O. a

casetei cu „declarațiile" numitului „N." și audierea și confruntarea

celor trei părți vătămate, față de cele constatate mai sus și având în vedere

practica judiciară, acestea au fost apreciate de Parchet ca fiind neconcludente

cauzei, prin aceasta rezultând doar tergiversarea, în mod nejustificat, a

soluționării cauzei.

Astfel, prin Sentința

penală nr. 1064 din 5 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, s-a arătat că nu pot fi reținute criticile formulate de petiționar în

plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.,

adresată instanței supreme, referitoare la insuficienta cercetare, prin

neadministrarea niciunui act premergător, deoarece, pe de o parte - în etapa

actelor premergătoare - procurorul este singurul care apreciază asupra

oportunității efectuării verificărilor pe care le consideră necesare și

suficiente, iar pe de altă parte, au fost efectuate numeroase acte

premergătoare.

Invocarea de către petent a neadministrării probelor

de către procuror, conform art. 63 - 64 C. proc. pen. sau neaudierea sa, potrivit

art. 76 C. proc. pen., au fost înlăturate de Parchet, întrucât administrarea

acestora vizează procesul penal numai după începerea urmăririi penale, fază

care presupune garanțiile procesuale pentru efectuarea unei urmăriri penale

complete.

În etapa actelor

premergătoare, etapă care se situează în afara procesului penal, nu pot fi

administrate mijloace de probă, ci se fac numai verificări cu privire la

presupuse fapte penale, iar prin Decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008, aceeași

Curte a reținut că „potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se

efectuează în vederea începerii urmăririi penale".

În concluzie, s-a

arătat că procurorul A.I. - cu prilejul instrumentării Dosarelor cu nr.

287/P/2009 și 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul București și

procurorul G.I. - cu prilejul instrumentării Dosarului nr. 1076/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, și-au îndeplinit atribuțiile de

serviciu în mod legal, neexistând date ori indicii privind săvârșirea de fapte

contrare prevederilor legale.

Împotriva soluției

date de procurorul de caz, petentul B.G. a formulat plângere adresată

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care

prin Rezoluția nr. 1881/11/2/2009 din 17 decembrie 2009, respingând - ca

neîntemeiată plângerea petiționarului, a confirmat rezoluția de netrimitere în

judecată contestată, pe motiv că aceasta este temeinică și legală, întrucât se

întemeiază pe cercetări complete.

Nemulțumit de modul

de instrumentare a cauzelor sus-menționate, dar mai ales de soluțiile

nefavorabile date plângerilor sale, petentul B.G. a formulat plângere la

instanță, conform art. 278

1

C. proc. pen., plângere înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția I penală.

Prin Sentința penală

nr. 108 din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, a

respins plângerea formulată de petentul B.G. împotriva Rezoluției din data de

03 noiembrie 2009, dată în Dosarul nr. l737/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București și a Rezoluției procurorului general din data de 17

decembrie 2009, dată în lucrarea nr. 1881/II/2/2009 de aceeași unitate de

parchet, ca nefondată.

În raport de actele

și lucrările dosarului și de motivele invocate de petent în susținerea

plângerii, instanța de fond a constatat că plângerea cu care a fost sesizată

este nefondată și că rezoluția contestată de petent în prezenta cauză era

legală și temeinică, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în

privința celor doi procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe sau indicii

temeinice privind săvârșirea de către aceștia a unor acte de abuz, în

accepțiunea art. 246 C. pen., cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu,

sau a unor acțiuni care să se circumscrie conținutului constitutiv al

infracțiunii de favorizare a infractorului încriminată prin dispozițiile art.

264 C. pen.

Astfel, în cauza de

față magistrații-procurori A.I. și G.I. au verificat temeinicia acuzațiilor

formulate de petentul B.G. în dosarele penale instrumentate de fiecare intimat

în parte, prin prisma acelor elemente probatorii sau, după caz, acte

premergătoare pe care le-au considerat relevante pentru soluționarea

respectivelor cauze, iar pe baza acestora și-au format convingerea că din

diverse motive nu se impunea trimiterea în judecată a persoanelor cercetate

urmare a plângerilor penale formulate de petent.

Împrejurarea că

procurorii acuzați de petent pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra

intereselor persoanei și favorizarea infractorului au ajuns la alte concluzii

decât cele pe care petentul consideră că se impuneau, nu se circumscrie

conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. și

art. 264 C. pen., precum nici al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală,

actul decizional al celor doi procurori, fiind în fiecare caz în parte, urmarea

aplicării dispozițiilor legale în concordanță cu convingerea organului

judiciar, fundamentată pe elementele probatorii sau actele premergătoare existente

în cauză.

Totodată, instanța de

fond a arătat că, pentru existența infracțiunii de arestare nelegală și

cercetare abuzivă este necesar ca organul de cercetare penală, inclusiv

magistratul, să dispună o măsură preventivă, de siguranță ori educativă „în alt

mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale" ori să obțină declarații de

la persoana cercetată, martor, expert sau interpret prin folosirea de

„promisiuni, amenințări sau violențe", acestea nedemonstrându-se în speța

de față, acuzațiile petentului cu privire la măsurile luate împotriva sa fiind

verificate și confirmate de instanță, inclusiv în recurs, astfel că persoanele

la care face referire petentul că ar fi fost subiectul pasiv al infracțiunii

(S.C.D., N.T. și M.Ș.) aveau calitate de părți vătămate, în Dosarul nr.

287/P/2009, calitate care nu se regăsește între cele prevăzute de lege, iar în

dosarul în care respectivele persoane aveau calitatea de inculpați a fost

preluat, prin Rezoluția nr. 1038/P/2009 din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe

lângă Tribunalul București, după data de 20 februarie 2009. Dacă respectivele

persoane s-ar fi considerat cercetate abuziv, după luarea unor măsuri

procesuale împotriva lor, ar fi formulat plângere penală, fapt ce nu s-a

confirmat în cauză.

Față de aceste

împrejurări, instanța de fond a constatat că nu există temeiuri pentru

desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale atacate.

Astfel, în temeiul

art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel București,

secția I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.G.,

menținând rezoluția atacată.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul B.G., invocând

insuficiența actelor de urmărire penală pe baza cărora s-a pronunțat soluția de

neurmărire penală dispusă față de intimați.

S-a arătat că în caz

nu a fost efectuată o anchetă efectivă în vederea stabilirii modului în care au

fost efectuate și conduse cercetările penale de către intimați, în Dosarele

penale nr. 287/P/2009 și nr. 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, nefiind examinate aspectele semnalate în conținutul plângerii

penale.

Examinând cauza, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, pentru

considerentele ce urmează:

Plângerea penală

formulată în cauză are la bază nemulțumirea petentului referitoare la

modalitatea în care au fost instrumentate cauzele penale ce au format obiectul

Dosarelor nr. 287/P/2009 și nr. 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă

Tribunalul București, în care au fost cercetate faptele decurgând din

sustragerea autoturismului său și măsurile luate ulterior de acesta în vederea

recuperării bunului de la prezumtivii autori ai furtului, invocându-se comportamentul

abuziv și părtinitor al procurilor implicați în derularea procedurilor

judiciare.

Exercitarea

necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu a fost invocată în raport de

modalitatea concretă în care au fost conduse și efectuate actele de urmărire

penală, susținându-se că împotriva autorilor furtului nu s-au luat măsuri

procesuale corespunzătoare, deși pe numele lor erau formulate mai multe

plângeri penale pentru fapte de același gen, pentru a se asigura astfel

obținerea probelor necesare pentru fundamentarea acuzației de lipsire de

libertate adusă petentului.

S-a arătat în acest

sens că declarațiile incriminatoare ale autorilor furtului, victime ale

infracțiunii de lipsire de libertate, erau rezultatul înțelegerii frauduloase

convenite cu organele judiciare în vederea obținerii de probe împotriva

petentului, așa explicându-se de ce punerea sub învinuire și arestarea

autorilor furtului nu a avut loc concomitent cu arestarea petentului.

S-a mai arătat și că,

după preluarea dosarului deschis pe numele petentului în instrumentarea

procurilor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, unul dintre

autorii furtului, respectiv, N.T., și-a modificat esențial declarația inițială,

prezentând o altă versiune de comitere a faptelor.

Pe baza verificărilor

efectuate, raportat la conținutul plângerii penale, s-a constatat că intimații

A.I. și G.I. - procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

implicați în soluționarea Dosarelor nr. 287/P/2009 și nr. 1076/2009 ale

respectivei unități de parchet, nu au săvârșit nicio faptă penală și, în

consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual penale, procurorul de

caz a dispus neînceperea urmăririi penale.

Și în aprecierea

Înaltei Curți, actele dosarului nu confirmă existența unor acte sau fapte săvârșite

de intimați, cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor

reclamate, reținându-se că intimații, în calitatea lor de magistrați, au dispus

măsurile procesuale pe care le-au considerat necesare și adecvate soluționării

cauzelor penale cu care erau învestiți.

Acuzele aduse

intimaților nu au fost susținute de nicio probă sau orice alte elemente de fapt

din care să rezulte interesul particular al intimaților în instrumentarea

într-un anume fel a cauzelor, plângerea penală formulată în caz conținând

practic viziunea petentului asupra modului în care ar fi trebuit efectuată

urmărirea penală și stabilite prioritățile în activitatea desfășurată.

Activitatea de

urmărire penală este însă prevăzută în competența procurorului, acesta fiind

singurul în drept să stabilească ordinea și utilitatea actelor de urmărire

penală ce se învederează a fi efectuate în contextul circumstanțelor cauzei.

Împrejurarea că

prezumtivii autori ai furtului au fost trimiși în fața instanței cu propunere

de arestare preventivă ulterior formulării declarațiilor incriminatoare

împotriva petentului, nu constituie o dovadă de influențare a anchetei din

partea intimaților.

Niciuna dintre

persoanele audiate nu a afirmat ca intimații să fi exercitat amenințări sau

alte presiuni în scopul obținerii de declarații ori ca în schimbul

declarațiilor incriminatoare să fi primit promisiunea că vor obține avantaje în

propria lor cauză penală.

Sub acest aspect nu

prezintă relevanță că partea vătămată N.T. a prezentat mai multe versiuni referitoare

la modalitatea în care au avut loc evenimentele ce au urmat comiterii furtului,

câtă vreme prin nicio declarație nu a invocat că ar fi fost constrâns de

organele judiciare să declare într-un anume fel în cauză și să contribuie

astfel la incriminarea nejustificată a petentului.

De asemenea, nici

faptul că numitul I.A. ori un anume „N.", acesta din urmă în cadrul unei

emisiuni televizate difuzate de postul O., au susținut că părțile vătămate ar

fi formulat declarații mincinoase, sub promisiunea de a nu fi cercetate ori

arestate pentru acuzația de furt, nu conduce la o altă concluzie decât cea

exprimată, având în vedere că, pe de o parte, părțile vătămate nu au denunțat

existența unui asemenea comportament din partea intimaților, iar pe de altă

parte, au și fost arestate preventiv și trimise în judecată prin rechizitoriu

emis de intimați.

Toate aceste elemente

au fost corect reținute și evaluate de procurorul de caz care, prin rezoluția

ce face obiectul examinării de față, a decis neurmărirea penală a intimaților

A.I. și G.I.

În lipsa oricăror

date sau indicii care să susțină obiectiv pretinsul comportament abuziv sau

părtinitor al intimaților în instrumentarea cauzelor ce au format obiectul

Dosarelor nr. 287/P/2009 și nr. 1076/2009 ale Parchetului de pe lângă

Tribunalul București, Înalta Curte constată că nu era necesară completarea

actelor de urmărire penală, conform solicitării formulate de petent.

În raport de cele

arătate, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat în

cauză și va dispune obligarea recurentului petent B.G. la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul B.G. împotriva Sentinței penale nr.

108 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 iunie 2010.