ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2330/2010

Asupra recursului penal de față constată: La data de 12 ianuarie 2010, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală, sub nr. 258/2/2010, plângerea formulată de petentul B.G., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 1737/P/2009 din data de 3 noiembrie 2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în privința intimaților A.I. și G.I., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București. Plângerea, astfel formulată, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen.

În motivarea acestei plângeri, petentul a arătat că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimați este nelegală și neîntemeiată, în raport de următoarele aspecte: - organul judiciar nu a îndeplinit nicio activitate în faza actelor premergătoare cu scopul de a verifica realitatea aspectelor ce au fost semnalate în sesizare; - activitatea procurorului s-a limitat doar la lecturarea conținutului unor acte procesuale fără a se proceda la audierea persoanelor indicate în plângerea formulată; - nu s-a avut în vedere că petiția viza modul în care au fost obținute mijloacele de probă indicate, respectiv, promisiuni/garanții date de organul judiciar celor trei „așa-zise părți vătămate", în sensul că nu vor fi cercetate și arestate.

La solicitarea petentului, în conformitate cu prevederile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel București a încuviințat administrarea în cauză a probei cu înscrisuri, în cadrul acestei probe fiind depusă la dosar copia comunicării Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în Dosarul nr. 1076/P/2009. În cauză, a fost depus Dosarul nr. 1881/11-2/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și administrată proba cu acte, constând în declarațiile numiților M.Ș. și S.C.D., date în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând actele și lucrările dosarului, în conformitate cu prevederile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., Curtea de Apel București a reținut următoarele: Prin Rezoluția din 3 noiembrie 2009, dată în Dosarul nr. 1737/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorii A.I.

și G.I. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu, arestare nelegală și cercetare abuzivă și favorizarea infractorului prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen., art. 266 C. pen. și art. 264 C. pen. Pentru a pronunța această soluție, parchetul - din examinarea plângerii și actelor existente, în conformitate cu prevederile art. 222 C. proc. pen. și art. 228 alin. (4) C. proc. pen., a reținut că faptele imputate de petent nu există. În cauză, au fost efectuate acte premergătoare, în urma cărora a rezultat că petentul a fost cercetat, de către magistrații procurori sus-menționați (intimații din cauză), alături de alte persoane, pentru săvârșirea infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, iar în cursul urmăririi penale, la propunerea parchetului, s-a dispus de către instanța de judecată arestarea preventivă a sus-numitului precum și a altor inculpați.

S-a arătat că interpretarea și evaluarea probelor administrate este atributul exclusiv al magistratului, iar împotriva unor măsuri considerate ca nelegale și netemeinice, atât dispozițiile constituționale, cât și cele procedurale, prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac. Este adevărat că posibilitatea formulării unor plângeri împotriva magistraților-judecători și procurori - care s-au pronunțat într-o cauză, reprezintă un drept constituțional al petentului, însă, aceasta nu echivalează cu exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate. Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu presupune existența unor interese contrarii promovate în fața justiției.

Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător) va examina justețea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzațiilor și va da o soluție care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puțin una dintre părțile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunțarea unei soluții, în detrimentul uneia dintre părți, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, și nici nu se circumscrie conținutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.

Pentru existența infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă este necesar ca organul de cercetare penală, inclusiv magistratul să dispună o măsură preventivă, de siguranță ori educativă „în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale" ori să obțină declarații de la persoana cercetată, martor, expert sau interpret prin folosirea de „promisiuni, amenințări sau violențe". Însă, în cauză, s-a reținut că măsurile luate de procuror împotriva petentului au fost verificate și confirmate de instanță, inclusiv în recurs - în conformitate cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la alin. (2) și (39 ale art. 266 C. pen., s-a constatat că persoanele la care face referire petentul că ar fi fost subiectul pasiv al infracțiunii - numiții S.C.D., N.T.

și M.Ș. - aveau calitate de părți vătămate, în Dosarul nr. 287/P/2009, calitate care nu se regăsește între cele prevăzute de lege. În plus, dosarul în care respectivele persoane au calitatea de inculpați a fost preluat prin Rezoluția nr. 1038/P/2009 din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, mult după data de 20 februarie 2009, invocată de petent. De asemenea, în cazul în care respectivele persoane s-ar fi considerat cercetate abuziv, după luarea unor măsuri procesuale împotriva acestora, ar fi formulat plângere penală, fapt ce nu s-a confirmat. În același context, din compararea declarațiilor celor trei părți vătămate din datele de 02 februarie 2009, 20 februarie 2009 și, respectiv, cele din 05 martie 2009, s-a constatat că nu există relatări diferite ale modului de săvârșire a faptelor, ci omisiuni voite ale acestora, în a nu se autodenunța.

Mai mult, situația de fapt reținută în Rechizitoriul nr. 923/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe baza tuturor mijloacelor de probă, au confirmat declarațiile părților vătămate. În condițiile în care, în plângere, s-a apreciat că „hoții au fost lăsați liberi", Parchetul a arătat că se impune neînceperea urmării penale și pentru infracțiunile de favorizare a infractorului și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Referitor la probele solicitate de petent în plângere, respectiv, obținerea de la postul O. a casetei cu „declarațiile" numitului „N." și audierea și confruntarea celor trei părți vătămate, față de cele constatate mai sus și având în vedere practica judiciară, acestea au fost apreciate de Parchet ca fiind neconcludente cauzei, prin aceasta rezultând doar tergiversarea, în mod nejustificat, a soluționării cauzei.

Astfel, prin Sentința penală nr. 1064 din 5 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a arătat că nu pot fi reținute criticile formulate de petiționar în plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., adresată instanței supreme, referitoare la insuficienta cercetare, prin neadministrarea niciunui act premergător, deoarece, pe de o parte - în etapa actelor premergătoare - procurorul este singurul care apreciază asupra oportunității efectuării verificărilor pe care le consideră necesare și suficiente, iar pe de altă parte, au fost efectuate numeroase acte premergătoare. Invocarea de către petent a neadministrării probelor de către procuror, conform art. 63 - 64 C. proc.

pen. sau neaudierea sa, potrivit art. 76 C. proc. pen., au fost înlăturate de Parchet, întrucât administrarea acestora vizează procesul penal numai după începerea urmăririi penale, fază care presupune garanțiile procesuale pentru efectuarea unei urmăriri penale complete. În etapa actelor premergătoare, etapă care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă, ci se fac numai verificări cu privire la presupuse fapte penale, iar prin Decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008, aceeași Curte a reținut că „potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale". În concluzie, s-a arătat că procurorul A.I. - cu prilejul instrumentării Dosarelor cu nr. 287/P/2009 și 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul București și procurorul G.I.

- cu prilejul instrumentării Dosarului nr. 1076/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în mod legal, neexistând date ori indicii privind săvârșirea de fapte contrare prevederilor legale. Împotriva soluției date de procurorul de caz, petentul B.G. a formulat plângere adresată procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care prin Rezoluția nr. 1881/11/2/2009 din 17 decembrie 2009, respingând - ca neîntemeiată plângerea petiționarului, a confirmat rezoluția de netrimitere în judecată contestată, pe motiv că aceasta este temeinică și legală, întrucât se întemeiază pe cercetări complete. Nemulțumit de modul de instrumentare a cauzelor sus-menționate, dar mai ales de soluțiile nefavorabile date plângerilor sale, petentul B.G.

a formulat plângere la instanță, conform art. 278 1 C. proc. pen., plângere înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția I penală. Prin Sentința penală nr. 108 din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins plângerea formulată de petentul B.G. împotriva Rezoluției din data de 03 noiembrie 2009, dată în Dosarul nr. l737/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a Rezoluției procurorului general din data de 17 decembrie 2009, dată în lucrarea nr. 1881/II/2/2009 de aceeași unitate de parchet, ca nefondată.

În raport de actele și lucrările dosarului și de motivele invocate de petent în susținerea plângerii, instanța de fond a constatat că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată și că rezoluția contestată de petent în prezenta cauză era legală și temeinică, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privința celor doi procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe sau indicii temeinice privind săvârșirea de către aceștia a unor acte de abuz, în accepțiunea art. 246 C. pen., cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu, sau a unor acțiuni care să se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunii de favorizare a infractorului încriminată prin dispozițiile art. 264 C. pen.

Astfel, în cauza de față magistrații-procurori A.I. și G.I. au verificat temeinicia acuzațiilor formulate de petentul B.G. în dosarele penale instrumentate de fiecare intimat în parte, prin prisma acelor elemente probatorii sau, după caz, acte premergătoare pe care le-au considerat relevante pentru soluționarea respectivelor cauze, iar pe baza acestora și-au format convingerea că din diverse motive nu se impunea trimiterea în judecată a persoanelor cercetate urmare a plângerilor penale formulate de petent. Împrejurarea că procurorii acuzați de petent pentru infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanei și favorizarea infractorului au ajuns la alte concluzii decât cele pe care petentul consideră că se impuneau, nu se circumscrie conținutului constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.

și art. 264 C. pen., precum nici al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală, actul decizional al celor doi procurori, fiind în fiecare caz în parte, urmarea aplicării dispozițiilor legale în concordanță cu convingerea organului judiciar, fundamentată pe elementele probatorii sau actele premergătoare existente în cauză.

Totodată, instanța de fond a arătat că, pentru existența infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă este necesar ca organul de cercetare penală, inclusiv magistratul, să dispună o măsură preventivă, de siguranță ori educativă „în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale" ori să obțină declarații de la persoana cercetată, martor, expert sau interpret prin folosirea de „promisiuni, amenințări sau violențe", acestea nedemonstrându-se în speța de față, acuzațiile petentului cu privire la măsurile luate împotriva sa fiind verificate și confirmate de instanță, inclusiv în recurs, astfel că persoanele la care face referire petentul că ar fi fost subiectul pasiv al infracțiunii (S.C.D., N.T.

și M.Ș.) aveau calitate de părți vătămate, în Dosarul nr. 287/P/2009, calitate care nu se regăsește între cele prevăzute de lege, iar în dosarul în care respectivele persoane aveau calitatea de inculpați a fost preluat, prin Rezoluția nr. 1038/P/2009 din 07 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, după data de 20 februarie 2009. Dacă respectivele persoane s-ar fi considerat cercetate abuziv, după luarea unor măsuri procesuale împotriva lor, ar fi formulat plângere penală, fapt ce nu s-a confirmat în cauză. Față de aceste împrejurări, instanța de fond a constatat că nu există temeiuri pentru desființarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale atacate. Astfel, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.G., menținând rezoluția atacată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul B.G., invocând insuficiența actelor de urmărire penală pe baza cărora s-a pronunțat soluția de neurmărire penală dispusă față de intimați. S-a arătat că în caz nu a fost efectuată o anchetă efectivă în vederea stabilirii modului în care au fost efectuate și conduse cercetările penale de către intimați, în Dosarele penale nr. 287/P/2009 și nr. 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul București, nefiind examinate aspectele semnalate în conținutul plângerii penale. Examinând cauza, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Plângerea penală formulată în cauză are la bază nemulțumirea petentului referitoare la modalitatea în care au fost instrumentate cauzele penale ce au format obiectul Dosarelor nr. 287/P/2009 și nr. 1076/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în care au fost cercetate faptele decurgând din sustragerea autoturismului său și măsurile luate ulterior de acesta în vederea recuperării bunului de la prezumtivii autori ai furtului, invocându-se comportamentul abuziv și părtinitor al procurilor implicați în derularea procedurilor judiciare.

Exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu a fost invocată în raport de modalitatea concretă în care au fost conduse și efectuate actele de urmărire penală, susținându-se că împotriva autorilor furtului nu s-au luat măsuri procesuale corespunzătoare, deși pe numele lor erau formulate mai multe plângeri penale pentru fapte de același gen, pentru a se asigura astfel obținerea probelor necesare pentru fundamentarea acuzației de lipsire de libertate adusă petentului. S-a arătat în acest sens că declarațiile incriminatoare ale autorilor furtului, victime ale infracțiunii de lipsire de libertate, erau rezultatul înțelegerii frauduloase convenite cu organele judiciare în vederea obținerii de probe împotriva petentului, așa explicându-se de ce punerea sub învinuire și arestarea autorilor furtului nu a avut loc concomitent cu arestarea petentului.

S-a mai arătat și că, după preluarea dosarului deschis pe numele petentului în instrumentarea procurilor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, unul dintre autorii furtului, respectiv, N.T., și-a modificat esențial declarația inițială, prezentând o altă versiune de comitere a faptelor. Pe baza verificărilor efectuate, raportat la conținutul plângerii penale, s-a constatat că intimații A.I. și G.I. - procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, implicați în soluționarea Dosarelor nr. 287/P/2009 și nr. 1076/2009 ale respectivei unități de parchet, nu au săvârșit nicio faptă penală și, în consecință, corespunzător dispozițiilor legii procesual penale, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale.

Și în aprecierea Înaltei Curți, actele dosarului nu confirmă existența unor acte sau fapte săvârșite de intimați, cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor reclamate, reținându-se că intimații, în calitatea lor de magistrați, au dispus măsurile procesuale pe care le-au considerat necesare și adecvate soluționării cauzelor penale cu care erau învestiți. Acuzele aduse intimaților nu au fost susținute de nicio probă sau orice alte elemente de fapt din care să rezulte interesul particular al intimaților în instrumentarea într-un anume fel a cauzelor, plângerea penală formulată în caz conținând practic viziunea petentului asupra modului în care ar fi trebuit efectuată urmărirea penală și stabilite prioritățile în activitatea desfășurată.

Activitatea de urmărire penală este însă prevăzută în competența procurorului, acesta fiind singurul în drept să stabilească ordinea și utilitatea actelor de urmărire penală ce se învederează a fi efectuate în contextul circumstanțelor cauzei. Împrejurarea că prezumtivii autori ai furtului au fost trimiși în fața instanței cu propunere de arestare preventivă ulterior formulării declarațiilor incriminatoare împotriva petentului, nu constituie o dovadă de influențare a anchetei din partea intimaților. Niciuna dintre persoanele audiate nu a afirmat ca intimații să fi exercitat amenințări sau alte presiuni în scopul obținerii de declarații ori ca în schimbul declarațiilor incriminatoare să fi primit promisiunea că vor obține avantaje în propria lor cauză penală.

Sub acest aspect nu prezintă relevanță că partea vătămată N.T. a prezentat mai multe versiuni referitoare la modalitatea în care au avut loc evenimentele ce au urmat comiterii furtului, câtă vreme prin nicio declarație nu a invocat că ar fi fost constrâns de organele judiciare să declare într-un anume fel în cauză și să contribuie astfel la incriminarea nejustificată a petentului. De asemenea, nici faptul că numitul I.A. ori un anume „N.", acesta din urmă în cadrul unei emisiuni televizate difuzate de postul O., au susținut că părțile vătămate ar fi formulat declarații mincinoase, sub promisiunea de a nu fi cercetate ori arestate pentru acuzația de furt, nu conduce la o altă concluzie decât cea exprimată, având în vedere că, pe de o parte, părțile vătămate nu au denunțat existența unui asemenea comportament din partea intimaților, iar pe de altă parte, au și fost arestate preventiv și trimise în judecată prin rechizitoriu emis de intimați.

Toate aceste elemente au fost corect reținute și evaluate de procurorul de caz care, prin rezoluția ce face obiectul examinării de față, a decis neurmărirea penală a intimaților A.I. și G.I. În lipsa oricăror date sau indicii care să susțină obiectiv pretinsul comportament abuziv sau părtinitor al intimaților în instrumentarea cauzelor ce au format obiectul Dosarelor nr. 287/P/2009 și nr. 1076/2009 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul București, Înalta Curte constată că nu era necesară completarea actelor de urmărire penală, conform solicitării formulate de petent. În raport de cele arătate, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză și va dispune obligarea recurentului petent B.G.

la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul B.G. împotriva Sentinței penale nr. 108 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 iunie 2010.