ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2454/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 30

noiembrie 2004 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, reclamanta SC S.R. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice – Comisia de autorizare a jocurilor de noroc, anularea în parte

a hotărârii Comisiei de autorizare a jocurilor de noroc din 29 septembrie 2004,

în ceea ce privește refuzul de autorizare și eliberare a licenței de exploatare

a jocurilor de noroc pentru activitatea de pariere pe numere, obligarea pârâtei

la autorizarea SC S.R. SRL pentru activitatea de pariere pe numere și la eliberarea

licenței de exploatare pentru activitatea de pariere pe numere, obligarea pârâtei

la plata de despăgubiri pentru perioada 14 octombrie 2004 - 23 noiembrie 2004, calcularea

și acordarea acestora până la obținerea licenței, obligarea la plata dobânzii legale

potrivit O.G. nr. 9/2000, precum și obligarea la plata de daune cominatorii.

În motivarea în fapt a

cererii, s-a arătat că prin adresa din 29 septembrie 2004 pârâta a încunoștințat

reclamanta că prin hotărârea a cărei anulare parțială se solicită, Ministerul Finanțelor

Publice - Comisia de autorizare a jocurilor de noroc a autorizat și a eliberat licența

de exploatare a jocurilor de noroc pentru activitățile solicitate, mai puțin pentru

activitatea de pariere pe numere.

Reclamanta arată că hotărârea

pârâtei a fost dată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor H.G. nr. 251/1999, O.U.G.

nr. 69/1998, impunându-se anularea acesteia întrucât îndeplinește toate condițiile

legale și a depus toate documentele necesare pentru obținerea autorizației.

Se susține că hotărârea

de a nu autoriza desfășurarea activității de pariere, pe numere, reprezintă un act

administrativ prin care societatea este vătămată într-un drept al său, astfel încât

se impune obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune materiale

și a dobânzii legale potrivit O.G. nr. 9/2000.

La termenul de judecată

de la 18 ianuarie 2005 reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată

solicitând obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 1.908.040.000

ROL pentru perioada 14 octombrie 2004 -  6 octombrie 2004, reprezentând daune materiale

cauzate societății prin faptul că nu și-a putut desfășura activitatea de pariere

pe numere ca urmare a neautorizării și refuzului de eliberare a licenței de exploatare,

precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În motivarea cererii de

modificare a acțiunii, reclamanta a arătat că pârâta a eliberat o nouă licență de

exploatare a jocurilor de noroc pentru pariuri de orice fel, inclusiv pariuri pe

numere, recunoscând astfel că refuzul său inițial a fost ilegal și nejustificat.

La 15 februarie 2005 Compania

Națională L.R. SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care

a solicitat să se dispună anularea în parte a hotărârii Comisiei de autorizare a

jocurilor de noroc din 29 noiembrie 2004 și respingerea cererii reclamantei astfel

cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

În motivarea în fapt s-a

arătat că prin autorizarea reclamantei pentru desfășurarea activității de pariere

pe numere s-au încălcat în mod flagrant drepturile sale subiective prevăzute de

dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 159/1999, art. 6 din O.U.G. nr. 69/1998.

Prin încheierea de ședință

de la 15 martie 2005, instanța a calificat cererea formulată ca fiind o cerere de

intervenție în interesul pârâtei, în raport cu dispozițiile art. 52 raportate la

art. 49 alin. (3) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2271

din 25 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de Compania Națională

L.R. SA, respingându-se cererea formulată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut, în esență că dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 29/1990 condiționează soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor de admiterea

cererii prin care s-a solicitat anularea în tot sau în parte a unui act administrativ,

obligarea la emiterea unui act, astfel încât, dat fiind faptul că reclamanta nu

a mai supus cenzurii legalitatea sau temeinicia unui act administrativ, solicitarea

de daune este neîntemeiată.

Totodată, s-a apreciat

că admiterea reclamației administrative prealabile nu poate conduce la concluzia

că cererea de acordare a despăgubirilor este întemeiată, întrucât termenul de 30

de zile prevăzut de vechea reglementare a contenciosului administrativ, este un

termen special, pus la dispoziția administrației, în care aceasta poate aprecia

asupra legalității și temeiniciei actelor administrative emise.

Împotriva acestei hotărâri,

a formulat recurs reclamanta SC S.R. SRL solicitând că în temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 9, coroborat cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., să

fie modificată în tot sentința recurată, în sensul admiterii acțiunii astfel cum

a fost modificată.

Recurenta susține în esență,

următoarele critici:

- în cauză au fost interpretate

greșit prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, întrucât odată dovedit

abuzul autorității administrative, instanța putea hotărî asupra daunelor materiale,

solicitate, chiar dacă, începând cu data de 3 decembrie 2004 capătul de cerere privind

emiterea actului administrativ a rămas fără obiect.

- autoritatea administrativă

nu a soluționat plângerea administrativă în termenul prevăzut de lege și prin fapta

sa ilicită i-a cauzat un prejudiciu cuantificat prin expertiza contabilă la suma

de 81.771,53 RON, produs în perioada 14 octombrie 2004 - 7 decembrie 2004, când

societatea nu a putut desfășura activitatea de pariere pe numere, datorită refuzului

nejustificat al pârâtei de a autoriza și reînnoi licența de exploatare pentru această

activitate.

Prin întâmpinare Ministerul

Economiei și Finanțelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând

că recurenta nu formulează critici privind legalitatea sau netemeinica hotărârii

pronunțate de Curtea de Apel București, reiterând pretențiile și apărările formulate

prin cererea de chemare în judecată. Apreciază intimata că termenul de 30 de zile

prevăzut de lege constituie o normă de drept substanțial, de drept public, și în

toată această perioadă, pe care legiuitorul a pus-o la dispoziția administrației

pentru a examina o cerere sau pentru a o reexamina, în situația în care s-a formulat

un recurs grațios, administrația se afla la adăpost de orice eventuală pretenție

a celui ce a adresat cererea respectivă.

Analizând hotărârea recurată

prin prisma criticilor formulate și conform art. 304

1

C. proc. civ. sub

toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

În ceea ce privește justificarea

teoretică-practică a recursului grațios, respectiv a termenului de 30 zile prevăzut

de vechea reglementare în mod corect prima instanță a reținut că este un termen

special, pus la dispoziția autorității publice în care aceasta poate aprecia asupra

legalității și temeiniciei actului administrativ pe care l-a emis.

Din punct de vedere al

administrației, se dă astfel posibilitatea organului emitent să-și repare ele însele

eventualele greșeli asigurându-se astfel „o cale mai rapidă de restabilire a legalității”.

S-a apreciat de altfel

că acest recurs prealabil are ca scop și protecția particularului, el având posibilitatea,

de a obține anularea actului sau emiterea lui printr-o procedură mai rapidă.

În cauză în urma analizării

reclamației administrative, pe baza constatărilor făcute pe teren și a noilor susțineri

ale reclamantei, Comisia de Autorizare a Jocurilor de Noroc a pronunțat hotărârea

din 29 noiembrie 2004 prin care a admis reclamația și a modificat autorizația fiind

eliberată Licența  din 28 octombrie 2004 și pentru autorizarea de pariuri de orice

fel.

Reclamantă - recurentă

s-a adresat instanței de contencios administrativ, apreciind că este vătămată într-un

drept al său și solicitând despăgubiri, însă nu se poate reține că autoritatea administrativă

a depășit termenul prevăzut de lege pentru soluționarea reclamației administrative.

Este de asemeni corectă

interpretarea făcută de prima instanță a prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 29/1990 în sensul că legiuitorul condiționează acordarea despăgubirilor pentru

daune materiale și morale în cadrul acțiunii - contencios administrativ de soluționarea

cererii privind anularea actului administrativ vătămător.

Astfel cererea privind

acordarea daunelor are caracter subsecvent, examinării legalității actului administrativ.

Se constată astfel că

reclamanta - recurentă nu a demonstrat vătămarea produsă printr-un act administrativ

ilegal, iar autoritatea administrativă soluționând reclamația administrativă a modificat

autorizația inițială.

Pentru aceste considerente

examinând cauza pe baza probelor administrate și conform art. 304

1

C. proc. civ. recursul formulat de reclamantă, ce vizează nelegalitatea hotărârii

atacate, conform prevederilor Legii nr. 29/1990, este nefondat și în baza art. 312

C. proc. civ. a fost respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC S.R. SRL București împotriva sentinței nr. 2271 din 25 septembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2008.