ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3250/2011

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată:

Prin Adresa nr. 2066/11-5/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat, în temeiul prev. de art. 149 (4) și art. 150 din Legea nr. 302/2004, modificată, Curtea de Apel București, pentru ca în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 145 sau art. 146 din Legea nr. 302/2004, modificată, să recunoască Sentința penală din 22 martie 2010, definitivă, pronunțată în Dosarul nr. 082S Hv 17/10k al Tribunalului pentru Cauze Penale Viena și a punerii în executare a acesteia, privind pe petentul condamnat V.C., ce se află în executarea pedepsei în Republica Austria - Penitenciarul Sonnberg.

Din examinarea actelor dosarului, Curtea de Apel București a constatat că petentul V.C. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și vătămare corporală, prevăzute și pedepsite de art. 142 alin. (1) și art. 83 alin. (1) C. pen. austriac. Curtea de Apel București a mai constatat că, la stabilirea cuantumului pedepsei aplicate, s-a avut în vedere și sentința din data de 3 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 124 Hv 65/2009 a Tribunalului pentru Cauze Penale Viena, prin care petentul a fost condamnat la pedeapsa de 12 luni închisoare (din care 8 luni au fost transformate în libertate condiționată), pentru săvârșirea delictului de furt calificat, parțial finalizat, parțial rămas în faza de tentativă, faptă prevăzută și pedepsită de art. 127 și art. 130, prima fază C. pen. austriac.

Instanța de judecată austriacă a reținut, în fond că, la data de 19 august 2009, în jurul orei 21

30

, în timp ce se afla în grupul sanitar din incinta localului „Goldener Spieger" din 1060 Viena, petentul condamnat i-a propus numitului H.O. să-i acorde servicii sexuale, sens în care, cei doi au intrat într-o cabină de toaletă, unde, prin utilizarea de violențe (lovituri aplicate cu pumnul), i-a sustras părții vătămate un portofel ce conținea o sumă de bani.

Pentru a-și asigura scăparea, petentul a mai lovit cu pumnul și pe numitul G.K., care a încercat să-l rețină, pentru că auzise strigătele de ajutor ale părții vătămate.

În cele din urmă, petentul a reușit să părăsească localul, ajutat de un prieten.

Instanța de fond, analizând toate actele aflate la dosarul cauzei, întocmite de autoritățile statului de condamnare, de actele efectuate la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, legate de condițiile prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, modificată „privind transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei în statul național", a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129 lit. a), b) și c) din Legea nr. 302/2004, modificată, în sensul că - petentul este cetățean român, hotărârea de condamnare a sa la pedeapsa de 3 ani închisoare a rămas definitivă din 22 martie 2010 (Dosar nr. 082S Hv 17/10k al Tribunalului pentru Cauze Penale Viena), precum și faptul că din pedeapsa aplicată, s-a dedus perioada 1 februarie 2010, ora 06

55

și 22 martie 2010, ora 12

10

, reprezentând arestul preventiv, iar pedeapsa se consideră executată pe data de 1 februarie 2013.

S-a mai reținut de către instanța de fond că, în îndeplinirea condiției prevăzute de art. 129 lit. d) din Legea nr. 302/2004, petentul a formulat o cerere, prin care a solicitat să fie transferat la un penitenciar din România, pentru a-și continua executarea pedepsei, întrucât nu are rude în Austria și nici domiciliu, iar pe de altă parte a relevat faptul că are cunoștință că are o interdicție de 10 ani pe teritoriul statului austriac, sens în care, oricum, după executarea pedepsei principale, printr-o decizie administrativă pronunțată de către Direcția de Poliție Federală Viena, i s-ar aplica această interdicție.

În consecință, s-a făcut aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg, la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanța nr. 92/1999.

Totodată s-a reținut că este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 129 lit. f) din aceeași lege, în sensul că cererea de transfer a fost formulată de autoritatea centrală competentă a statului de condamnare, iar Ministerul Justiției din România, în calitate de autoritate centrală a statului de executare a solicitat demararea procedurii de transferare, prevăzută de Legea nr. 302/2004, modificată, privind cooperarea internațională în materie penală.

De asemenea, s-a constatat că faptele pentru care petentul a suferit condamnarea de 3 ani închisoare, în Austria, constituie, potrivit legii române, infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani și, în consecință, Curtea de Apel București, secția I penală, prin Sentința penală nr. 59 din 21 februarie 2011 a admis sesizarea formulată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, iar în baza art. 144 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, a recunoscut Sentința din data de 22 martie 2010, definitivă, pronunțată în Dosarul nr. 082S Hv 17/10k al Tribunalului pentru Cauze Penale Viena, privind pedeapsa de 3 ani închisoare și măsura expulzării de pe teritoriul Republicii Austria pe o perioadă de 10 ani, și a dispus transferarea condamnatului V.C. - cetățean român,  în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani închisoare, într-un penitenciar din România.

A dedus din pedeapsa aplicată perioada de la 1 noiembrie 2010 la zi. A dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă V.C., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 12276/2/2010.

În cererea de recurs, scrisă, transmisă prin Ministerul Justiției recurentul V.C. a arătat că refuză transferul în România pentru a executa restul de pedeapsă aplicată de autoritățile austriece, arătând că dorește să execute restul de pedeapsă într-un penitenciar din Austria întrucât îi sunt asigurate condiții de muncă, consiliere psihologică și socială precum și posibilitatea de a învăța o meserie nouă care îi va folosi după eliberare. A mai susținut că va fi eliberat în cursul următoarelor 6 luni de zile și transferul său într-un penitenciar din România nu ar face altceva decât o pierdere de timp și resurse pentru ambele țări.

Examinând recursul declarat de recurentul condamnatul persoană transferabilă V.C. împotriva Sentinței penale nr. 59 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, în raport și de dispozițiile Legii nr. 302/2004, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Legiuitorul român a prevăzut expres în conținutul dispozițiilor art. 129 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004, condițiile transferării persoanelor condamnate, condiții care au fost îndeplinite cumulativ în prezenta cauză.

Condamnatul V.C. este cetățean român, potrivit Adresei nr. 2066/1/5/10 din data de 9 noiembrie 2010, înaintată de Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor.

Hotărârea prin care a fost condamnat este definită, respectiv Sentința penală din 22 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 082S Hv 17/10k al Tribunalului pentru Cauze Penale Viena.

La data primiri cererii de transfer a condamnatului, acesta mai avea de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei, potrivit fișei de preluare a executării penale referitor la cazul penal împotriva lui V.C., eliberată de Ministerul Federal de Justiție al Republicii Austria, care potrivit sentinței definitive a Tribunalului de Land pentru Cazuri Penale Viena din 22 martie 2010, 082s Hv 17.10k, recurentul a fost condamnat pentru fapta de furt și de vătămare corporală și având în vedere sentința Tribunalului de Land pentru Cazuri Penale Viena din data de 3 noiembrie 2009, 124 Hv 65/09a, la o pedeapsă suplimentară cu închisoarea de 3 ani. Numitul V.C. execută în prezent această pedeapsă în închisoarea Sonnberg iar terminarea estimată a pedepsei este la 1 februarie 2013.

Condamnatul V.C. deși nu și-a manifestat voința de transfer pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, împotriva acestuia s-a pronunțat o hotărâre de către Direcția de Poliție Federală Viena la data de 13 noiembrie 2009, hotărâre care vizează interdicția numitului V.C. de a părăsi teritoriul austriac pe o perioadă de 10 ani de zile cu indicația ca în măsura în care acesta nu părăsește teritoriul austriac în timpul stabilit va trebui să suporte aplicarea măsurilor de silire, mai ales aplicarea stării de arest privind expulzarea cu suportarea cheltuielilor cauzate de aceasta.

În contextul cauzei chiar dacă nu există consimțământul de transfer al condamnatului, ce reprezintă manifestarea unilaterală de voință prin care să-și fi dat acordul de a fi transferat în România pentru a executa restul pedepsei, există o dispoziție de interdicție respectiv de expulzare emisă de către statul austriac împotriva condamnatului V.C. conform celor precizate anterior.

Faptele care au atras condamnarea recurentului V.C. constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare respectiv, dispozițiile art. 211 alin. (1) C. pen. român, pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani închisoare.

Există un acord asupra transferării condamnatului V.C. între România și Austria respectiv, cererea de transfer a fost formulată de autoritatea centrală competentă din statul de condamnare și din faptul că Ministrul Justiție din România, în calitate de autoritate centrală a statului de executare a solicitat demararea procedurii reglementată de titlul VI din Legea nr. 302/2004 (potrivit Rezoluției nr. 2066/11/5/2010 din 10 decembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București), prin care se solicită transferarea persoanei condamnate V.C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepselor aplicate față de sus-numit de către instanțele de judecată din statul solicitant.

Pentru toate aceste considerente în mod corect s-a dispus de Curtea de Apel București, secția I penală, prin Sentința penală nr. 59 din 21 februarie 2011 transferarea condamnatului V.C., din Austria în România pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar.

Înalta Curte constată că sentința atacată este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de V.C.

În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte obligă recurentul la plata cheltuielilor judiciare potrivit dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă V.C. împotriva Sentinței penale nr. 59 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 420 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26 septembrie 2011.