ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3618/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 220 din 29 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a recunoscut Sentința nr. 033 Hv 185/09d din 9 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Landului Viena prin care I.V. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare. S-a dispus transferarea condamnatului I.V. în vederea executării pedepsei de 5 ani într-un penitenciar din România. S-a dedus din pedeapsă perioada executată de la 20 august 2009 la zi.

Instanța a reținut că, prin adresa înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București la data de 9 ianuarie 2012, Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară a transmis în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 republicată, cererea formulată de Ministerul Federal al Justiției din Republica Austria prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate I.V. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de către instanța din statul solicitant. Potrivit datelor comunicate prin documentele transmise de autoritățile austriece, în aplicarea Convenției Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, ratificată prin Legea nr. 76/1996, prin Sentința penală nr. 033 Hv 185/09d din 9 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Landului Viena, I.V.

a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt grav în mod profesional prin efracție, în formă consumată și tentativă, prev. și ped. de art. 127, art. 128 alin. (2), art. 129 cifra 1 și 2 și art. 130 ultimul caz C. pen. austriac și infracțiunea de tăinuire în mod profesional, prev. și ped. de art. 164 alin. (3) și (4) C. pen. austriac. În fapt s-a reținut că persoana condamnată singură, ori împreună cu alte persoane, a comis 41 de acte de furt prin efracție și două tentative de furt, având ca obiect material diverse bunuri a căror valoare totală depășește 450.000 euro. În perioada 2005 - 18 august 2009, de la mai multe persoane rămase neidentificate, a primit bunuri provenite din săvârșirea unor fapte penale.

Din verificările efectuate la Ministerul Administrației și Internelor - D.E.P.A.B.D. și la Ministerul Administrației și Internelor - D.G.P. a rezultat că numitul I.V. este cetățean român, fiind astfel îndeplinită condiția prev. de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004 republicată. Condamnatul prin declarația dată la data de 19 ianuarie 2012 - numitul I.V. și-a manifestat acordul de a fi transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei, în prezent acesta fiind încarcerat în Penitenciarul Sonnberg - Austria. Instanța a constatat că sunt întrunite toate condițiile cerute de lege atât pentru recunoașterea hotărârii penale pronunțată în străinătate prev. de art. 116 din Legea nr. 302/2004, cât și pentru transferarea persoanei condamnate prev. de art. 143 din aceeași lege.

Împotriva acestei hotărâri condamnatul I.V. a declarat recurs, la data de 4 octombrie 2012, după comunicarea hotărârii, Sentința penală nr. 220 din 29 mai 2012, unicul motiv comunicat fiind acela că s-a răzgândit asupra consimțământului la transfer, dorind să continue executarea pedepsei în Austria. Verificând hotărârea atacată atât în baza actelor și lucrărilor din dosar, cât și a înscrisurilor depuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat. Așa cum corect a reținut instanța de fond cererea Ministerului Justiției din Republica Austria de transferare a persoanei condamnate I.V. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 5 ani, întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Hotărârea prin care a fost aplicată pedeapsa de 5 ani este definitivă și pedeapsa a fost aplicată pentru fapte care constituie infracțiuni potrivit legislației române. Există atât consimțământul statului de condamnare cât și consimțământul persoanei condamnate. În ceea ce privește consimțământul, I.V. și-a dat acordul pentru transfer, în conformitate cu prevederile art. 142 din Legea nr. 302/2004, respectiv în fața reprezentantului Ambasadei Române din Viena. Un astfel de consimțământ, care potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004 este exprimat în mod liber și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România este de natură, dacă sunt întrunite și celelalte condiții legale, să declanșeze procedurile în vederea cooperării judiciare internaționale în materie penală, de recunoaștere a hotărârii penale și de transferare a persoanei condamnate în vederea executării pedepsei și este irevocabil.

Condamnatul I.V. a explicat motivele retragerii consimțământului, prin faptul că nu dorește să revină în țară, astfel că, în cauză, nu există un viciu legat de manifestarea de voință. Față de considerentele ce preced recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă I.V. va fi respins ca nefondat în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă I.V. împotriva Sentinței penale nr. 220 din 29 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi, 6 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AA