ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2286/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 16 din 19 ianuarie 2010, Tribunalul Dolj a respins acțiunea reclamantei M.E. (fostă P. și anterior l.), ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, cerere prin care reclamanta a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, pentru repararea prejudiciilor morale și suferințelor cauzate prin condamnarea tatălui său l.V. la o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru infracțiunea prevăzută la acea vreme de art. 209 pct. 1 C. pen.

Pronunțându-se astfel, instanța de fond a reținut că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale active, că potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum și, după decesul acestei persoane soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

Una din condițiile pentru a fi parte în procesul civil, alături de interes, capacitate procesuală și formularea unei pretenții, este calitatea procesuală, care presupune existente unei identități între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului afirmat (calitatea procesuală activă), precum și persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală pasivă), fiind necesar ca reclamantul să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă. Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, absolută și peremptorie, putând fi invocată din oficiu de instanță, potrivit dispozițiilor art. 108 alin. (1) C. proc.

civ. S-a mai reținut că, în cauză, reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane enumerate, nefiind persoana ce poate emite pretenții, sub formă de daune morale, pentru condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl său natural l.V., având în vedere că a fost înfiată în anul 1962 de P.G. și P.M. cu efectele unei filiații firești (adeverința din 15 aprilie 1998 emisă de Consiliul Local A.), dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prevăzând necesitatea dovedirii calității de descendent până la gradul al II-lea inclusiv, pentru a se putea solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de autor.

Prima instanța a reținut că prin adopție se stabilește atât filiația dintre adoptat și cel care adoptă, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rude adoptatorului, în momentul stabilirii filiației prin adopție, rudenia firească dinți adoptat și părinții săi firești și rudele acestuia încetând (art. 50 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției) și în consecință, atât drepturile cât îndatoririle izvorâte din filiație între cel adoptat și părinții firești și rude acestora încetează. Pentru cele de mai sus, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și în consecință a respins cererea ca fiind formulată de persoană fără calitate procesuală activă.

Prin decizia civilă nr. 164 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanta M.E. (fostă P. și anterior I.), a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, a avut în vedere următoarele considerente: În speța dedusă judecății, față de conținutul acțiunii introductive în instanță s-a constatat că învestirea Tribunalului Dolj, ca instanță de fond, s-a făcut de reclamantă cu două petite, unul vizând solicitarea sa de acordare de despăgubiri ca urmare a suferințelor cauzate prin condamnarea tatălui său I.V., iar altul prin care reclamanta în nume propriu a solicitat acordarea de despăgubiri pentru persecuțiile politice cu caracter administrativ ce i s-au adus.

Or, față de această învestire, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța avea obligația de a hotărî asupra tuturor capetelor de acțiune, ceea ce în cauză nu s-a făcut. S-a mai avut în vedere că această obligație a instanței de judecată derivă atât din normele legale prevăzute în dreptul intern, precum și din Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Burzo contra Românei din 4 martie 2008), având drept scop cercetarea pe deplin a fondului pretențiilor deduse judecății și implicit, asigurarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Or, prin sentința pronunțată, instanța de fond a analizat cererea reclamantei numai prin prisma primului capăt de acțiune, lăsând nesoluționat al doilea petit asupra căruia nu s-a făcut o cercetare a fondului, pronunțând în acest mod o hotărâre nelegală. Împotriva deciziei, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dolj, în temeiul dispoz. art. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., precizând, în cererea scrisă, că instanța de apel în mod netemeinic și nelegal a apreciat că, în cauza de față sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., a desființat sentința civilă atacată a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond pe considerentul că aceasta a soluționat greșit acțiunea pe excepția inadmisibilității, fără a intra în cercetarea fondului.

La termenul de judecată din data de 14 martie 2011 reprezentanta recurentului a susținut un motiv de casare de ordine publică, respectiv nulitatea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de apel, întrucât la dezbateri nu a fost prezent procurorul, deși participarea sa în astfel de litigii este obligatorie.

Analizând recursul formulat prin prisma motivului de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: În temeiul Legii nr. 221/2009 pot fi promovate două genuri de acțiuni distincte: acțiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată potrivit art. 4; acțiunea în pretenții reprezentând daune morale și/sau materiale suferite de persoana condamnată politic sau față de care a fost luată o măsură administrativă cu acest caracter, reglementată de art. 5. Pentru acțiunile în constatare a fost reglementată în mod expres competența în primă instanță a Tribunalului, secția civilă, și participarea procurorului la judecarea acestor cereri.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 participarea procurorului este obligatorie în cauzele privind cererile ce au ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, iar pronunțarea unei hotărâri fără participarea reprezentantului Parchetului constituie nulitate de ordine publică. Se observă că norma sus-citată este imperativă, iar nerespectarea ei este de natură a atrage nulitatea hotărârii astfel pronunțată. Întrucât participarea procurorului era obligatorie și la soluționarea cauzei în apel, lipsa acestuia la dezbateri, atrage casarea deciziei deoarece instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Or, așa cum rezultă din lucrările și actele cauzei, soluționarea litigiului la instanța de apel s-a realizat în absența procurorului de la dezbateri, participarea procurorului în proces (inclusiv civil), de participant la judecată, desfășurându-se în temeiul unei dispoziții legale [art. 45 alin. (4) C. proc. civ. în speță], iar participarea în litigii, de natura celui în speță, fiind obligatorie potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, text anterior menționat. Pentru aceste considerente ce fac inutilă examinarea celorlalte critici ale recurentului, Înalta Curte, constată că recursul este fondat și în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 312 C. proc.

civ. va admite recursul, va casa decizia recurată, urmând a trimite cauza, spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj împotriva deciziei nr. 164 din 19 mai 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2011.