ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6431/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6431/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Gorj sub nr. 8388/95/9 noiembrie 2009, reclamantul G.G. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de daune morale, în

baza Legii nr. 221/2009.

În motivare,

reclamantul a arătat că împreună cu părinții săi G.L., G.N. și bunicii materni F.I.

și F.I.A., în perioada 3 mai 1952 - martie 1955, au fost strămutați în baza Deciziei

M.A.I. nr. 239/1952 din localitatea Bumbești - Jiu, județul Gorj, în localitatea

Cărpiniși, sat Radoși, județul Gorj, unde le-a fost fixat domiciliul

obligatoriu.

Reclamantul a mai

arătat că, împreună cu ceilalți membrii ai familiei, au suferit pagube morale

prin îngrădirea drepturilor civile și dreptului la circulație, neavând voie să

părăsească localitatea, condițiile de locuit fiind improprii, au suferit de

foame și frig, mama îmbolnăvindu-se și decedând ulterior, din cauza unei boli

de plămâni, iar tatăl fost pilot de aviație în război, a fost degradat de

comuniști și din cauza supărării s-a îmbolnăvit de inimă, decedând la vârsta de

60 de ani.

De asemenea,

reclamantul a mai arătat că, pe perioada celor trei ani cât a durat domiciliul

forțat, au suferit traume psihice, fiind considerați „reacționari, dușmani ai

poporului”, fiind verificați și supravegheați în permanență de organele

securității, iar atunci când s-au reîntors la domiciliul în localitatea

Bumbești - Jiu, imobilul era ocupat de o familie de rromi care îl degradaseră

printr-o folosință improprie, iar faptul că au fost deportați și deposedați de

bunuri le-a marcat negativ toată viața, monitorizarea de către structurile

securității continuând și după terminarea deportării, întrucât erau evitați de

ceilalți membrii ai societății, tocmai datorită acestor măsuri represive la

care erau supuși.

Reclamantul a

precizat că suma de 500.000 euro solicitată reprezintă câte 100.000 euro daune

morale pentru fiecare din cei 5 membrii de familie strămutați și, fiind

singurul în viață la apariția Decretului 118/1990, a beneficiat de drepturile

conferite de acest act normativ prin hotărârea nr. 153 din 15 august 1995.

În cauză a formulat

întâmpinare pârâtul, prin care a solicitat respingerea acțiunii întrucât, deși reclamantul

și familia sa au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic

constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu întemeiată pe Decizia

M.A.I. nr. 239/1952, acestuia i-au fost recunoscute prin Hotărârea nr. 153/1995

drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, fiind, printre altele,

beneficiarul unei indemnizații lunare.

S-a susținut de

asemenea, că valoarea despăgubirilor solicitate este prea mare în raport de

scopul urmărit de Legea nr. 221/2009, care nu poate fi transformată într-un

izvor de îmbogățire în dauna statului.

Prin sentința civilă nr.

134 din 3 mai 2010, Tribunalul Gorj a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamant, a

sumei de 15.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlul

de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reținând că din probatoriile

administrate în cauză, a rezultat că reclamantul împreună cu familia sa,

respectiv, părinții - G.L., G.N. - și bunicii materni - F.I. și F.I.A. -, au

fost deportați, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea

Cărpiniși, sat Radoși, județul Gorj, începând cu data de 3 mai 1952 până la 01

martie 1955, deci, pentru o perioadă de 2 ani și 9 luni.

Tribunalul a mai

reținut că este incontestabil că măsura administrativă suportată de reclamant

și familia sa a reprezentat o măsură abuzivă, fiindu-le lezate valorile

personale nepatrimoniale și expunându-i pe aceștia la suferințe pe plan moral,

ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții private inclusiv după

întoarcerea acasă, fiindu-le știrbit dreptul la libertate, precum și atributele

ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație, situație față de

care o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 15.000 euro, la stabilirea

căreia s-a avut în vedere și faptul că reclamantul beneficiază și de măsurile

reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv, o

indemnizație lunară de 566 lei și alte facilități referitoare la asistența

medicală gratuită, transport gratuit, scutiri de unele taxe și impozite etc.,

astfel că, satisfacțiile de ordin moral au fost în cea mai mare parte

satisfăcute pe temeiul actului normativ menționat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul G.G., cât și pârâții Direcția

Generală a Finanțelor Publice Gorj și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Reclamantul a

criticat cuantumul despăgubirilor acordate, acesta considerând că valoarea

daunelor morale este prea mică, în raport de suferințele fizice și psihice pe

care le-a îndurat împreună cu familia, ca urmare a stabilirii domiciliului

obligatoriu în perioada 3 mai 1952 - 10 martie 1955 și că din dispozitivul

sentinței apelate rezultă că despăgubirile au fost acordate numai pentru

reclamant, nu și pentru părinții și bunicii săi, care au avut mult mai mult de

suferit.

Reclamantul a mai

arătat că, în comparație cu cauze similare, suma de 500.000 euro solicitată cu

titlul de despăgubiri morale pentru 5 persoane, este chiar o sumă modică, astfel

încât, în mod nelegal Tribunalul Gorj nu a admis acțiunea pentru suma

solicitată.

Pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și Direcția Generală a Finanțelor Publice

Gorj, au arătat că în mod greșit s-a admis acțiunea împotriva Direcției Generale

a Finanțelor Publice Gorj, deoarece aceasta nu are calitate procesuală pasivă

în litigiile având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, calitatea

procesuală aparținând Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Au susținut că

legătura de cauzalitate între măsura administrativă a dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu și consecințele negative reținute de instanța de fond,

este incertă, instanța neindicând în ce a constat lezarea drepturilor

fundamentale la care a făcut referire.

Au arătat că suma a

fost stabilită greșit, fără ca instanța să se raporteze la o serie de criterii

ce au fost enunțate în literatura juridică și practica Î.C.C.J. și fără ca

reclamantul să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în

ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite de Constituție i-au fost afectate

prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu.

Au învederat că sub

aspectul cuantumului, practica judiciară în materie, de soluționare a cererilor

având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, este în

sensul că suma de bani stabilită cu titlul de daune morale are drept scop nu

atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de

a-i oferi satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de

care a fost privată.

Au precizat totodată,

că instanța trebuia să aibă în vedere faptul că de la data producerii

prejudiciului a trecut o perioadă îndelungată de timp, astfel încât, se poate

reține o atenuare a impactului moral avut asupra reclamantului, dar și alte

criterii cum ar fi viața celor în cauză anterior aplicării măsurii

administrative respective.

Au făcut referire la

jurisprudența CEDO, arătând că aceasta este constantă, statuând, în raport de

circumstanțele cauzei, o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza

Konolos, Canciocivi, Oancea, etc.).

Au susținut, de

asemenea, că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009, în sensul că nu a solicitat intimatului reclamant să

precizeze dacă a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin Decizia civilă nr.

324 din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a respins apelul reclamantului, a admis apelul

pârâților, a schimbat sentința instanței de fond, în sensul că a respins

acțiunea îndreptată împotriva D.G.F.P. Gorj, pentru lipsa calității procesuale

pasive, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

7.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral în echivalent în lei la data

plății efective, către reclamant.

Referitor la

calitatea procesuală a D.G.F.P. Gorj, instanța de apel a reținut că în cauzele

având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, numai Statul

Român are calitate procesuală pasivă, acesta fiind reprezentat în fața instanțelor

de judecată, ca subiect de drepturi și obligații, de Ministerul Finanțelor

Publice, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

Referitor la

cuantumul daunelor morale, instanța de apel a reținut că tribunalul a stabilit

corect că reclamantul este îndreptățit la daune morale, însă suma acordată este

mult prea mare, în raport cu măsura administrativă aplicată acestuia și familiei

sale, dar și durata relativ mică a acestei măsuri, suma de 7.000 euro fiind o

reparație echitabilă, în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de

reclamant personal, dar și în calitate de descendent al părinților și respectiv,

bunicilor săi.

La aprecierea acestui

cuantum, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, respectiv, faptul că reclamantul a beneficiat și

beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

primind în prezent o indemnizație lunară de 566 lei și beneficiind de o serie

de alte facilități prevăzute de actul normativ citat, precum și practica Curții

Europene a Drepturilor Omului, care statuează că, în raport de circumstanțele

cauzei, trebuie adoptată o poziție moderată privind sumele acordate cu titlu de

depăgubiri morale astfel încât, acestea să asigure, în același timp, persoanei

îndreptățite, o satisfacție morală și o reparație echitabile.

Instanța de apel a

înlăturat critica reclamantului, în sensul că despăgubirile stabilite de

instanța de fond i-au fost acordate numai în nume personal, pentru suferințele

îndurate de acesta, nu și ca descendent al autorilor săi, deoarece din

considerentele hotărârii rezultă în mod expres că suma de 15.000 euro s-a

acordat de către Tribunalul Gorj cu titlul de despăgubiri, pentru prejudiciul

moral suferit de reclamant, precum și în calitate de descendent al părinților

și bunicilor săi.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamantul G.G., cât și pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul a arătat

că atât Decizia nr. 324 din 20 octombrie 2010, cât și Sentința nr. 134/2010,

sunt pronunțate cu aplicarea greșită a legii, întrucât acesta a făcut dovada

strămutării forțate, ca măsură administrativă abuzivă ce intră sub incidența

Legii nr. 221/2009 în vederea acordării de despăgubiri, iar faptul că a beneficiat

de reparații și în conformitate cu dispozițiile Decretului lege nr. 118/1990 nu

are nicio relevanță în cauză, întrucât Legea nr. 221/2009 are un caracter de

complinire, și nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin actele

normative anterioare, între care se numără și Decretul-lege nr. 118/1990. Reclamantul

a mai arătat că, raportat la suferințele îndurate, reparațiile primite în baza

Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente, iar sumele stabilite de

instanțele anterioare, nu reprezintă o satisfacție echitabilă.

De asemenea,

reclamantul a mai arătat că, atât condamnările cât și măsurile administrative

au un caracter politic, fiind măsuri abuzive vizând persoane care s-au

împotrivit regimului totalitar sub diverse forme și care au suferit prejudicii

materiale și morale, iar a distinge între cele două categorii, sub aspectul

daunelor materiale și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului

normativ și crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate

în situații similare. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă în mod

categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, persoanele care

au făcut obiectul măsurilor administrative, ar fi folosit o tehnică legislativă

aparte. Ori acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că, din cuprinsul Legii nr. 221/2009

rezultă, fără echivoc, că măsurile stabilite prin Decretul-lege 118/1990 nu

sunt afectate și nici nu pot constitui motiv de neaplicare al legii actuale.

Pârâtul a arătat că decizia

pronunțată în cauza este netemeinică nelegală, neluând în considerare Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

situație față de care în speță nu mai există temei juridic de acordare a

daunelor morale.

Ambele recusruri

formulate sunt nefondate.

Pe baza probatoriilor

administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanța

de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantului și autorilor săi (ascedenți

de gradul I și II) în raport de suferințele fizice și psihice încercate în

perioada domiciliului obligatoriu, însă și de repercusiunile pe care această

măsură administrativă cu caracter politic le-au avut asupra statutului social,

familial și profesional al acestora, aplicând legea în vigoare la momentul

soluționării căii de atac (art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr.

221/2009).

Criteriile astfel aplicate

pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin O.U.G.

nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în

doctrină și jurisprudență în materia

daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și

proporționalității.

Așa cum în mod constant a decis și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive

pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar

cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil,

prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și

implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de

suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor

statului, respectiv măsura administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu

pentru reclamant și autorii săi, pentru o perioadă de 2 ani și 9 luni, de

importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 7.000

euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și

finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile

reclamantului.

Cuantumul concret al

despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze

soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor

cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare

să conducă la nelegalitatea deciziei recurate. Curtea Europeană însăși ține

cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii

prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speței.

În condițiile în care

aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia

recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamantului

ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată

a fi nefondat și recursul promovat de pârât, prin motivele de recurs susținându-se

aplicarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, decizie

prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 au fost

declarate neconstituționale.

Asupra acestor

critici, se reține că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin.

(4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.

Cum menționata

decizie a instanței de contencios constituțional a fost adoptată la data de 21

octombrie 2010, aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010

(dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit textului anterior),

iar decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată la 20 octombrie 2010,

incidența deciziei Curții Consituționale nu poate fi reținută în cauză.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în aplicarea acelorași dispoziții ale art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat și recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul G.G. și de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj,

împotriva deciziei nr. 324 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 septembrie 2011.