ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6431/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Gorj sub nr. 8388/95/9 noiembrie 2009, reclamantul G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro cu titlul de daune morale, în baza Legii nr. 221/2009. În motivare, reclamantul a arătat că împreună cu părinții săi G.L., G.N. și bunicii materni F.I. și F.I.A., în perioada 3 mai 1952 - martie 1955, au fost strămutați în baza Deciziei M.A.I. nr. 239/1952 din localitatea Bumbești - Jiu, județul Gorj, în localitatea Cărpiniși, sat Radoși, județul Gorj, unde le-a fost fixat domiciliul obligatoriu.

Reclamantul a mai arătat că, împreună cu ceilalți membrii ai familiei, au suferit pagube morale prin îngrădirea drepturilor civile și dreptului la circulație, neavând voie să părăsească localitatea, condițiile de locuit fiind improprii, au suferit de foame și frig, mama îmbolnăvindu-se și decedând ulterior, din cauza unei boli de plămâni, iar tatăl fost pilot de aviație în război, a fost degradat de comuniști și din cauza supărării s-a îmbolnăvit de inimă, decedând la vârsta de 60 de ani.

De asemenea, reclamantul a mai arătat că, pe perioada celor trei ani cât a durat domiciliul forțat, au suferit traume psihice, fiind considerați „reacționari, dușmani ai poporului”, fiind verificați și supravegheați în permanență de organele securității, iar atunci când s-au reîntors la domiciliul în localitatea Bumbești - Jiu, imobilul era ocupat de o familie de rromi care îl degradaseră printr-o folosință improprie, iar faptul că au fost deportați și deposedați de bunuri le-a marcat negativ toată viața, monitorizarea de către structurile securității continuând și după terminarea deportării, întrucât erau evitați de ceilalți membrii ai societății, tocmai datorită acestor măsuri represive la care erau supuși.

Reclamantul a precizat că suma de 500.000 euro solicitată reprezintă câte 100.000 euro daune morale pentru fiecare din cei 5 membrii de familie strămutați și, fiind singurul în viață la apariția Decretului 118/1990, a beneficiat de drepturile conferite de acest act normativ prin hotărârea nr. 153 din 15 august 1995. În cauză a formulat întâmpinare pârâtul, prin care a solicitat respingerea acțiunii întrucât, deși reclamantul și familia sa au fost supuși măsurii administrative cu caracter politic constând în dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu întemeiată pe Decizia M.A.I. nr. 239/1952, acestuia i-au fost recunoscute prin Hotărârea nr. 153/1995 drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, fiind, printre altele, beneficiarul unei indemnizații lunare.

S-a susținut de asemenea, că valoarea despăgubirilor solicitate este prea mare în raport de scopul urmărit de Legea nr. 221/2009, care nu poate fi transformată într-un izvor de îmbogățire în dauna statului. Prin sentința civilă nr. 134 din 3 mai 2010, Tribunalul Gorj a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamant, a sumei de 15.000 euro, în echivalent în lei la data plății efective, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral, reținând că din probatoriile administrate în cauză, a rezultat că reclamantul împreună cu familia sa, respectiv, părinții - G.L., G.N. - și bunicii materni - F.I. și F.I.A. -, au fost deportați, stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Cărpiniși, sat Radoși, județul Gorj, începând cu data de 3 mai 1952 până la 01 martie 1955, deci, pentru o perioadă de 2 ani și 9 luni.

Tribunalul a mai reținut că este incontestabil că măsura administrativă suportată de reclamant și familia sa a reprezentat o măsură abuzivă, fiindu-le lezate valorile personale nepatrimoniale și expunându-i pe aceștia la suferințe pe plan moral, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții private inclusiv după întoarcerea acasă, fiindu-le știrbit dreptul la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație, situație față de care o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 15.000 euro, la stabilirea căreia s-a avut în vedere și faptul că reclamantul beneficiază și de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv, o indemnizație lunară de 566 lei și alte facilități referitoare la asistența medicală gratuită, transport gratuit, scutiri de unele taxe și impozite etc., astfel că, satisfacțiile de ordin moral au fost în cea mai mare parte satisfăcute pe temeiul actului normativ menționat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul G.G., cât și pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamantul a criticat cuantumul despăgubirilor acordate, acesta considerând că valoarea daunelor morale este prea mică, în raport de suferințele fizice și psihice pe care le-a îndurat împreună cu familia, ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 3 mai 1952 - 10 martie 1955 și că din dispozitivul sentinței apelate rezultă că despăgubirile au fost acordate numai pentru reclamant, nu și pentru părinții și bunicii săi, care au avut mult mai mult de suferit. Reclamantul a mai arătat că, în comparație cu cauze similare, suma de 500.000 euro solicitată cu titlul de despăgubiri morale pentru 5 persoane, este chiar o sumă modică, astfel încât, în mod nelegal Tribunalul Gorj nu a admis acțiunea pentru suma solicitată.

Pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, au arătat că în mod greșit s-a admis acțiunea împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, deoarece aceasta nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, calitatea procesuală aparținând Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Au susținut că legătura de cauzalitate între măsura administrativă a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu și consecințele negative reținute de instanța de fond, este incertă, instanța neindicând în ce a constat lezarea drepturilor fundamentale la care a făcut referire.

Au arătat că suma a fost stabilită greșit, fără ca instanța să se raporteze la o serie de criterii ce au fost enunțate în literatura juridică și practica Î.C.C.J. și fără ca reclamantul să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite de Constituție i-au fost afectate prin măsura stabilirii domiciliului obligatoriu. Au învederat că sub aspectul cuantumului, practica judiciară în materie, de soluționare a cererilor având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, este în sensul că suma de bani stabilită cu titlul de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i oferi satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Au precizat totodată, că instanța trebuia să aibă în vedere faptul că de la data producerii prejudiciului a trecut o perioadă îndelungată de timp, astfel încât, se poate reține o atenuare a impactului moral avut asupra reclamantului, dar și alte criterii cum ar fi viața celor în cauză anterior aplicării măsurii administrative respective. Au făcut referire la jurisprudența CEDO, arătând că aceasta este constantă, statuând, în raport de circumstanțele cauzei, o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konolos, Canciocivi, Oancea, etc.). Au susținut, de asemenea, că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în sensul că nu a solicitat intimatului reclamant să precizeze dacă a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. Prin Decizia civilă nr. 324 din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâților, a schimbat sentința instanței de fond, în sensul că a respins acțiunea îndreptată împotriva D.G.F.P. Gorj, pentru lipsa calității procesuale pasive, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la 7.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral în echivalent în lei la data plății efective, către reclamant. Referitor la calitatea procesuală a D.G.F.P. Gorj, instanța de apel a reținut că în cauzele având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, numai Statul Român are calitate procesuală pasivă, acesta fiind reprezentat în fața instanțelor de judecată, ca subiect de drepturi și obligații, de Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G.

nr. 34/2009. Referitor la cuantumul daunelor morale, instanța de apel a reținut că tribunalul a stabilit corect că reclamantul este îndreptățit la daune morale, însă suma acordată este mult prea mare, în raport cu măsura administrativă aplicată acestuia și familiei sale, dar și durata relativ mică a acestei măsuri, suma de 7.000 euro fiind o reparație echitabilă, în măsură să acopere prejudiciul moral suferit de reclamant personal, dar și în calitate de descendent al părinților și respectiv, bunicilor săi.

La aprecierea acestui cuantum, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, respectiv, faptul că reclamantul a beneficiat și beneficiază de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, primind în prezent o indemnizație lunară de 566 lei și beneficiind de o serie de alte facilități prevăzute de actul normativ citat, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează că, în raport de circumstanțele cauzei, trebuie adoptată o poziție moderată privind sumele acordate cu titlu de depăgubiri morale astfel încât, acestea să asigure, în același timp, persoanei îndreptățite, o satisfacție morală și o reparație echitabile.

Instanța de apel a înlăturat critica reclamantului, în sensul că despăgubirile stabilite de instanța de fond i-au fost acordate numai în nume personal, pentru suferințele îndurate de acesta, nu și ca descendent al autorilor săi, deoarece din considerentele hotărârii rezultă în mod expres că suma de 15.000 euro s-a acordat de către Tribunalul Gorj cu titlul de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, precum și în calitate de descendent al părinților și bunicilor săi. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul G.G., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamantul a arătat că atât Decizia nr. 324 din 20 octombrie 2010, cât și Sentința nr. 134/2010, sunt pronunțate cu aplicarea greșită a legii, întrucât acesta a făcut dovada strămutării forțate, ca măsură administrativă abuzivă ce intră sub incidența Legii nr. 221/2009 în vederea acordării de despăgubiri, iar faptul că a beneficiat de reparații și în conformitate cu dispozițiile Decretului lege nr. 118/1990 nu are nicio relevanță în cauză, întrucât Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire, și nu de înlăturare a drepturilor deja stabilite prin actele normative anterioare, între care se numără și Decretul-lege nr. 118/1990. Reclamantul a mai arătat că, raportat la suferințele îndurate, reparațiile primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu sunt suficiente, iar sumele stabilite de instanțele anterioare, nu reprezintă o satisfacție echitabilă.

De asemenea, reclamantul a mai arătat că, atât condamnările cât și măsurile administrative au un caracter politic, fiind măsuri abuzive vizând persoane care s-au împotrivit regimului totalitar sub diverse forme și care au suferit prejudicii materiale și morale, iar a distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale și morale, ar însemna negarea rațiunii adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă în mod categoric de la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative, ar fi folosit o tehnică legislativă aparte.

Ori acest lucru nu s-a întâmplat, astfel că, din cuprinsul Legii nr. 221/2009 rezultă, fără echivoc, că măsurile stabilite prin Decretul-lege 118/1990 nu sunt afectate și nici nu pot constitui motiv de neaplicare al legii actuale. Pârâtul a arătat că decizia pronunțată în cauza este netemeinică nelegală, neluând în considerare Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, situație față de care în speță nu mai există temei juridic de acordare a daunelor morale. Ambele recusruri formulate sunt nefondate.

Pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac -, instanța de apel a cuantificat prejudiciul moral cauzat reclamantului și autorilor săi (ascedenți de gradul I și II) în raport de suferințele fizice și psihice încercate în perioada domiciliului obligatoriu, însă și de repercusiunile pe care această măsură administrativă cu caracter politic le-au avut asupra statutului social, familial și profesional al acestora, aplicând legea în vigoare la momentul soluționării căii de atac (art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009). Criteriile astfel aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, (introduse prin modificarea legii prin O.U.G. nr. 62/2010), sunt unele orientative, ele complinindu-se cu cele consacrate în doctrină și jurisprudență în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echității și proporționalității.

Așa cum în mod constant a decis și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victimă, iar cuantumul despăgubirilor trebuie să reflecte, în mod just și rezonabil, prejudiciul real suferit, chiar dacă o asemenea apreciere este dificilă și implică totdeauna o doză de subiectivism și de aproximare.

Astfel, în raport de suferințele psihice și fizice cauzate prin fapta represivă a organelor statului, respectiv măsura administrativă de fixare a domiciliului obligatoriu pentru reclamant și autorii săi, pentru o perioadă de 2 ani și 9 luni, de importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, suma de 7.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă, în deplină concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul și finalitatea legii speciale de reparație pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantului. Cuantumul concret al despăgubirilor pe care instanța europeană l-a stabilit în diferitele cauze soluționate poate reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea deciziei recurate.

Curtea Europeană însăși ține cont de principiile echității și proporționalității, determinarea întinderii prejudiciului moral realizându-se în raport de datele particulare ale speței. În condițiile în care aceste principii au fost respectate în prezenta cauză, se constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată a fi nefondat și recursul promovat de pârât, prin motivele de recurs susținându-se aplicarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, decizie prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale.

Asupra acestor critici, se reține că din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut. Cum menționata decizie a instanței de contencios constituțional a fost adoptată la data de 21 octombrie 2010, aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 (dată de la care efectele sale sunt obligatorii, potrivit textului anterior), iar decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată la 20 octombrie 2010, incidența deciziei Curții Consituționale nu poate fi reținută în cauză.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea acelorași dispoziții ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat și recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul G.G. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj, împotriva deciziei nr. 324 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și familie. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2011.